Un bărbat a relatat amuzat o amintire din copilărie în care mama sa îl urmărea în jurul casei pentru a-l lovi cu un cablu prelungitor. În timp ce povestea despre acest abuz fizic, el nu a fost conştient de furia sau vinovăţia resimţite la adresa mamei.

Pacientul se simţise furios şi ulterior a înţeles că această furie îi trezea vinovăţie, întrucât considera că mama sa încerca să-l înveţe diferenţa dintre bine şi rău. Împotriva conflictului dintre furie şi vinovăţie el a mobilizat o serie de apărări, printre care izolarea afectului (să nu mai simtă furie sau vinovăţie), umorul (era amuzat de acest abuz) şi formaţiunea reacţională (simţea iubire pentru mamă, în locul urii).

Situaţia de mai sus este relatată de Jerome S. Blackman în volumul 101 apărări. Cum se autoprotejează mintea, nu foarte demult tradus la Editura Trei. Autorul este profesor de psihiatrie clinică şi profesor de psihologie, precum şi psihanalist formator şi supervizor la New York Freudian Society, iar cartea de faţă reprezintă o sistematizare a notelor cursului pentru studenţi, predat vreme de peste 28 de ani.

Este o carte foarte interesantă, întrucât tratează subiecte care ţin, pe de o parte, de practica psihoterapeutică, dar care pe de altă parte pot fi constatate “cu ochiul liber” de oricare şi la oricare dintre noi. Ce este o “apărare” (sau o “defensă”, sau un “mecanism de apărare”)? Termenul

se referă la modul în care mintea împiedică accesul în conştiinţă al sentimentelor.

De ce ar fi necesar acest lucru? Jerome S. Blackman explică, foarte simplu şi pe înţeles:

Mintea omului are o capacitate uimitoare de a inventa mecanisme care să îl protejeze de conştientizarea emoţiilor neplăcute. Aceste mecanisme sunt adesea mascate şi operează fără ca individul să le conştientizeze. Datorită modului ascuns de operare al apărărilor, dezvăluirea şi înţelegerea potenţialelor efecte negative pe care acestea le au poate fi utilă.

Este preferabil ca aceste mecanisme de apărare să fie desluşite, observate, înţelese, la fel cum orice conţinut sau mecanism inconştient este bine să fie adus în lumina conştiinţei. Iar aceasta pentru a-ţi înţelege propriul comportament (ori pe al altora), simptomele şi ceea ce ar putea părea altfel ilogic sau iraţional într-o anumită situaţie de viaţă. Odată cu înţelegerea, vine de multe ori şi eliberarea de sub tirania lor, dizolvarea lor.

Pentru a înţelege mai bine, mai plastic ce se întâmplă, Jerome S. Blackman face o analogie inspirată cu un circuit electric

Ce are o sursă potenţială de alimentare, becul funcţionează, iar circuitul nu este avariat. Cu toate acestea, a fost acţionat un întrerupător ce opreşte funcţionarea, astfel că becul nu luminează. Acest întrerupător ar fi ca o apărare conştientă – “Îmi voi scoate asta din minte” sau “Nu vreau să discut despre asta!”. Dacă acest lucru se produce fără intenţie conştientă, atunci vorbim de o apărare care operează la nivel inconştient.

Mecanismele de apărare au fost pentru prima dată conceptualizate de Sigmund Freud însuşi, încă din anul 1894 (prin urmare, cu un an înainte chiar de apariţia Studiilor despre isterie, convenţional considerată data de naştere a psihanalizei). Dar cea care va inaugura propriu-zis acest domeniu de studiu va fi Anna Freud, odată cu studiul Eul şi mecanismele de apărare din 1936, care se baza pe practica de clinică, atât cu copiii, cât şi cu adulţii. Anna Freud identifică 9 mecanisme de apărare – şi anume regresia, refularea, formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, proiecţia, introiecţia, întoarcerea asupra propriei persoane şi transformarea în contrariu – iar în plus, desigur (dar nu în registru patologic, cât normal), sublimarea.

Mecanismele de apărare sunt însă mult mai numeroase faţă de această listă a începuturilor – şi, aşa cum anunţă chiar Anna Freud (printre alţii), aproape orice activitate poate fi considerată astfel. În România a fost tradus anii trecuţi un tratat al lui Şerban Ionescu, Marie-Madeleine Jacquet şi Claude Lhote, intitulat Mecanisme de apărare. Teorie şi aspecte clinice (Editura Polirom), care inventaria 29 de astfel de mecanisme. Iată, în cartea de faţă (nici aceasta cu pretenţii de a fi exhaustivă), 101 apărări. Cum se autoprotejează mintea, tradusă la Editura Trei, sunt trecute în revistă mult mai multe. Volumul este structurat într-o parte introductivă, cu probleme teoretice şi tehnice ori de relevanţă generală, apărările fiind clasificate în funcţie de ordinea în care pot apărea în procesul de dezvoltare. Avem astfel un ghid foarte util, care beneficiază de definiţii, cazuistică, explicaţii şi modalităţi tehnice de confruntare a pacientului cu apărările sale în terapie. Este un ghid util nu doar pentru psihoterapeuţi, nu doar pentru pacienţii din psihoterapie, dar şi pentru oricine doreşte să intre mai atent în analiza sau în autoanaliza unor acte, gesturi, comportamente, atitudini – ale altora ori chiar ale sale – care i se par a fi într-o discontinuitate cu motivaţiile, argumentaţiile şi raţionamentele sale obişnuite.

http://cafegradiva.blogspot.com/