Ajungând pe la aproximativ pagina 150 a Consilierii centrate pe persoană în acţiune, recent lansată la Editura Trei, am simţit nevoia acută de a mă opri din citit, de a lăsa cartea jos (după mult timp) şi de a conştientiza şi exprima cu glas tare cât de diferite sunt orientările psihoterapeutice între ele. Aveam idee despre acest lucru, am studiat în facultate câte puţin despre fiecare orientare, însă acum este vorba despre o descoperire mult mai conştientă. Sentimentele care au însoţit această descoperire au fost, pentru moment, ambivalente şi uşor confuze. Iniţial, a fost respingere: în orientarea pe care o practic eu, efuziunile emoţionale cu clienţii au nişte limite, iar psihoterapeutul nu le expune sub nici o formă. Aici, în consilierea centrată pe persoană (sau rogersiană), dimpotrivă, terapeutul îşi arată vulnerabilităţile, îşi exprimă emoţiile, dând practic frâu liber contratransferurilor, aproape fără nici un fel de reţinere (deşi nişte reguli există, cum ar fi criteriul relevanţei, de exemplu). De ce procedează rogersienii aşa este extrem de justificat şi de firesc: pentru a crea o relaţie autentică, sinceră şi transparentă între consilieri şi clienţii lor. De ce este necesară o relaţie autentică, sinceră şi transparentă? Pentru că astfel clientul se simte valorizat.
Cauti un psihoterapeut in Bucuresti? Iata recomandarile noastre
Sentimentul care a urmat ulterior (urmare a înţelegerii şi acceptării noilor concepte) a fost unul de bucurie şi de plăcere a planificării: dacă şcolile de psihoterapie vehiculează idei şi instrumente atât de diferite între ele, înseamnă că oricând simţi limitările propriei ideologii, o poţi îmbogăţi şi eficientiza cu tehnici folosite de celelalte abordări. După care am început să fantezez la cât de bine ar fi dacă aş avea timpul şi resursele necesare de a face formări şi dezvoltări personale în toate convenţiile psihoterapeutice existente la ora actuală. E atât de reconfortant să ai de unde alege, de unde te inspira, iar lucrul acesta nu ar fi fost posibil dacă după abordarea psihanalitică psihoterapia nu s-ar fi ramificat în atât de multe direcţii.
Psihoterapeut Bucuresti – aici
Consilierea centrată pe persoană în acţiune este una din cele mai complete sinteze teoretice pe care le-am întâlnit până acum. Cuprinde aproape tot ce este important de ştiut despre consilierea rogersiană / centrată pe persoană: principiile de bază (4 principii elaborate de Rogers şi alte 4 generate de dezvoltările ulterioare ale teoriei şi practicii în această orientare) şi condiţiile esenţiale pentru ca terapia să funcţioneze (empatia, acceptarea necondiţionată şi congruenţa sau autenticitatea – fără acestea nu există proces de consiliere centrată pe persoană şi în acest sens au fost elaborate instrumente de măsurare şi dezvoltare a acestor abilităţi, cum ar fi de exemplu scala empatiei în 8 trepte). Autorii şi-au dedicat timp şi spaţiu inclusiv modului în care trebuie să se formeze un viitor consilier centrat pe persoană, oferind un întreg set de recomandări: consilierul trebuie în mod imperios să „lucreze” pentru a ajunge la acceptarea de sine şi mai apoi la iubirea de sine, fără aceste lucruri el neputând fi capabil să-şi ajute clientul; de asemenea, extrem de importantă este „extinderea sinelui”, adică provocarea acelor experienţe şi situaţii externe care pot fi simţite ca ameninţătoare (autorii dau ca exemplu cazul unui tânăr consilier, care descoperind că este homofob, s-a alaturat unui grup de homosexuali pentru a-i cunoaşte mai bine, a petrecut timp alături de ei şi, în cele din urmă, s-a simţit confortabil cu ei); o altă recomandare este aceea ce a consuma beletristică şi poezie – tipul acesta de lectură ajută la devoltarea capacităţilor empatice şi a sensibilităţii faţă de tipare cat mai diferite de umanitate; a scrie poezie doar pentru tine este un exerciţiu foarte potrivit pentru a învăţa să îţi comunici sensibilitatea, lucru care se întâmplă frecvent în consiliere, sub condiţia congruenţei (cea de-a treia condiţie vitală a relaţiei terapeut-client). Deosebit de interesant este subcapitolul intitulat „Dar ce fac când pur şi simplu nu-mi accept clientul?”, o provocare reală, de la a cărei rezolvare nu se poate eschiva niciun profesionist în acest domeniu.
O hartă a procesului terapeutic centrat pe persoană va conţine întodeauna mai multe elemente (care pot fi stări psihice, caracteristici personale, atitudini sau acţiuni). Astfel, consilierul îşi va accepta necondiţionat clientul, indiferent de cat de antipatic, iraţional, dificil, instabil sau insensibil ar fi acesta. Clienţii vor încerca de multe ori să testeze generozitatea şi acceptarea terapeutului lor şi vor căuta cu orice preţ să-şi demonstreze lor înşişi că sunt nişte fiinţe de neacceptat, în virtutea profeţiei pe care ţin să şi-o împlinească. A-i arăta clientului că îl accepţi necondiţionat, în ciuda celor mai ostile comportamente ale sale este condiţia bazală pentru ca acesta să ajungă, la un moment dat, să se simtă valoros şi merituos.
A fi empatic cu clientul este o condiţie pe care am mai menţionat-o şi care, în sens comun, este specifică şi celorlalte paradigme psihoterapeutice, însă funcţia pe care empatia o are pentru rogersieni este una specială: este fundamental să poţi fi empatic cu clientul tău nu doar pentru a-l înţelege ci, mai mult decat atât, pentru a-i putea oglindi acestuia gândurile, senzaţiile fizice şi sentimentele pe care le experimentează în acel moment. Oglindirea este un instrument de bază al consilierii centrate pe persoană şi este patentat de Carl Rogers, constând în ascultarea atentă a ceea ce spune clientul şi reformularea de către consilier a celor spuse, astfel încât să reproducă înţelept ceea ce a fost afirmat, dar şi să reveleze aspecte ascunse în spatele declaraţiilor clientului. Un exemplu de oglindire ar fi următorul:
Clientul: Mă tratează ca pe un copil – are grijă de mine tot timpul, mă cocoloşeşte tot timpul… mă sufocă! Nu reuşeşte să înteleagă că, de cand mă duc la universitate, nu mai sunt un copil… Sunt independenta… Sunt puternică!
Consilierul: Văd furia ta pentru că el nu înţelege că tu te schimbi… aceasta pare foarte, foarte puternică… dar mă şi întreb totodată… tu arăţi de parcă ai tremura… acest tremurat este doar din cauza furiei tale sau mai este şi altceva care se întâmplă în tine?
Clientul: Da… da, mi-e frică… mi-e frică că am să-l pierd.
Congruenţa sau autenticitatea, ca modalitate în care consilierul trebuie să se prezinte constant în relaţie cu clientul său este alt element indispensabil şi este, spre deosebire de celelalte două (acceptarea necondiţionată şi empatia), mult mai greu de învăţat şi de gestionat în practică. Este, de altfel, abilitatea pe care consilierii nu o pot obţine aproape deloc din teorie şi o obţin aproape numai din practică. Congruenţa constă în transparenţa sau francheţea cu care consilierul îi comunică clientului său propriile ganduri şi emoţii (provocate de trăirile şi exprimarea acestuia din urmă). Acesta este un alt element foarte caracteristic psihologiei rogersiene şi mult, mult mai puţin întâlnit la celelalte orientări. Privind din exterior şi fără a avea cunoştinţele de bază despre acest cadru de referinţă, relaţia congruentă între consilier şi client pare foarte pasională, intensă, directă, asemănătoare cu relaţiile strânse de familie sau chiar de iubire. Poate părea chiar brutală atunci cand citeşti spusele unei consiliere faţă de clientul ei:
Simt că ma enervezi. Simt ca iar m-ai lăsat balta! Deci asta e: acum te astepţi de la mine să-mi fac bagajul şi să plec?
Astfel de comunicări sunt mai naturale sau mai justificate la client decât la psihoterapeut, însă Rogers are meritul de a fi umanizat şi de a fi coborât de pe piedestal personalitatea terapeutului, permiţându-i şi acestuia să aibă emoţii, să fie impulsiv, să se înşele şi să facă greşeli.
Şi pentru că am ajuns în acest punct, e important de precizat că Rogers are inclusiv meritul de a fi egalizat şi democratizat relaţia terapeut-client. În viziunea lui, terapeutul nu este specialistul în vieţile clienţilor săi, ci un simplu facilitator. Clientul este de fapt specialistul în domeniul propriei sale vieţi sale şi el dispune de toate datele necesare pentru a-şi metaboliza problemele şi a păşi pe o treaptă superioară a calităţii vieţii sale. Acest principiu este împărtăşit şi de alte orientări, îndeosebi de către psihologia individuală adleriană. Terapeutul nu este o fiinţă enigmatică, puternică, o fiinţă care cunoaşte toate secretele funcţionării psihicului uman, nici cel care poate diagnostica şi prescrie metode de dezvoltare cu simpla justificare a profesiei şi studiilor sale. Pentru a arăta că nu este aşa, rogersianul nu va fi aproape niciodată directiv, nu va lua decizii în locul clientului, îşi va exprima emoţiile şi vulnerabilităţile, va admite când se simte neputincios sau supărat, arătând clienţilor săi că şi atunci cand eşti slab poţi fi valoros şi acceptat. Inclusiv termenul de pacient a fost înlocuit de Rogers, odată pentru totdeauna în psihoterapie, cu cel de client, şi este lesne de înţeles care a fost motivaţia.
Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti
Dincolo de metodologia propusă de consilierea centrată pe persoană (cu atât de multe instrumente inedite date spre folosinţă), alt aspect care face această orientare să fie originală şi specifică doar pentru ea însăşi este aspectul vocabularului. Termeni precum proces egosintonic, proces dificil, proces de actualizare, configuratiile, locus al evaluarii, proces existenţial (Rogers a denumit paradigma sa ca fiind existenţialistă, însă în alt sens decât cel filosofic) sunt numai cateva exemple ce alcătuiesc un dicţionar unic, o moştenire în continuă evoluţie a şcolii rogersiene centrate pe persoană.
Dave Mearns şi Brian Thorne, Consilierea centrată pe persoană în acţiune, Editura Trei, Bucureşti, 2010
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Foarte lamuritoare cronica si foarte inspirat titlu!
Uite un avantaj când ești unul dintre autorii blogului, poți să vezi unele postări (planificate) în premieră. A fost și cazul recenziei tale, pe care am citit-o acum vreo săptămână, iar acum mi-am reîmprospătat memoria. Ce să îți zic… chiar e bine făcută, o proporție ideală între informație (ce este consilierea centrată pe persoană, cum, de ce) și impresii de lectură (îmi și imaginez scena în care ai lăsat cartea jos din mână, ca să fantasmezi în legătură cu aventuri de formare nebănuite. aș fi făcut la fel, pagina cred că ar fi diferit).
Bună recomandarea de a consuma beletristică și poezie pentru a ne dezvolta sensibilitatea. O aplic cu sfințenie :D.
ps Și mie îmi place titlul, te duce cu gândul la un amor fuzional, egalitar și metabolizant între terapeut și client, dar suficient de cuminte ca să fie safe.
Daca clientul iti e antipatic te duci in terapie sa intelegi de unde vine antipatia.
Furia se simte, nu se vede.
Mihaela
Mihaela, rogersienii spun că ar trebui să îți exprimi antipatia, enervarea, în terapia pe care o conduci, din ce văd eu că scrie aici. Furia e un cuvânt cam mare, dar dacă există și-aia…
Și da, sunt de acord că e mai uman și că în felul acesta îi arată că și atunci când ești slab poți fi acceptat.
Sunt sigură însă că e vorba de o artă, de ceva ce se dobândește făcând, nu citind, pentru că trebuie să îi dai omului ăluia niște mesaje, nu niște simple manifestări ale originalității tale terapeutice.
Exprimarea antipatiei nu merge la inceputul unei psihanalize din cauza transferului si regresiei. Insa dupa "maturizarea" din transfer e posibila si chiar de dorit, dupa mine.
Chiar mă gândeam că la început nimic ”extrem” nu prea merge, până se clădește relația.
Vad ca rogersienii cladesc altfel de relatia si o iau cu impartasirea contratransferului de la inceput. Analistii favorizeaza transferul si regresia, de aceea tac malc precum pestii ;).
Eu cred mai degraba in efectul pasarea Dodo si in personalitatea terapeutului decat intr-o metoda sau alta. Tentatia ascunderii in spatele metodei e mare…
tot io
Și eu cred la fel, în psihanaliză e necesar minim un an ca să înceapă ”confruntările”, și nici atunci nu sunt dure. Zic asta dacă m-ar forța cineva să spun cât înseamnă mai concret acel ”început”.
Psihoterapeutul este măsura tuturor terapiilor! :))
Care-i faza cu pasărea Dodo?
Daca mi-as fi cautat anul asta psihoterapeut, in mod sigur dupa ce l-am cunoscut pe Dave Mearns as fi dat fuga la Asociatia Romana de Terapie Centrata pe Persoana sa-mi incep analiza cu vreun reprezentant roman al rogersienilor. Prin urmare, nici eu nu am posibilitatea sa vorbesc din prisma acestei orientari pentru ca sunt din alta parte. Insa, referitor la “declararea contratransferului”, va pot spune o ipoteza asa cum am priceput eu subiectul asta pana acum in general in psihoterapie. Pe langa orientare, terapeut, grad de consolidare a relatiei, exista si factorul “pacientul cu profilul sau” care influenteaza comunicarea de catre psihoterapeut a trairilor sale. Oamenii se indreapta unii catre altii prin toate formele de limbaj pe care le au la dispozitie si li se potrivesc. Daca e vorba de pacient copil (in special de varsta preverbala) sau adult cu un Eu mai destructurat (de exemplu cei cu tulburari psihiatrice), relatia terapeutica se va desfasura la niveluri de comunicare mai arhaice. Asta inseamna ca si contratransferul va fi mai transparent, mai vizibil (dar nu neaparat verbal!), pacientul “adresandu-se” acestor zone psihice timpurii ale terapeutului si primind raspunsuri contratransferentiale tot de acolo. Cu un pacient copil nu poti sa nu te joci cu jucarii asa cum nu poti sa taci ca pestele in fotoliu cu un pacient psihotic caruia-i e imposibil sa stea pe canapea ci trebuie sa te vada tot timpul ca sa se asigure. Nici nu trebuie sa-ti propui sa comunici sau nu contratransferul pentru ca el se comunica singur asa cum spune colega noastra mai sus, “se simte…”! A-ti comunica verbal furia sau alte lucruri pe care le simti in relatie cu pacientul este o manevra (in sens propriu) tehnica prin care propui pacientului, la acel moment, un anumit mod de a gestiona schimbul ce oricum se intampla in relatie ca si cum i-ai propune copilului “Hai sa ne jucam cu asta!”. Si, cum jucariile trebuie sa fie pe masura varstei copilului, ceea ce “se simte” poate lua forma cuvantului doar daca pacientul este suficient de crescut pentru ca cei doi, in cabinet, sa se indrepte unul catre altul prin aceasta forma de limbaj. Altfel, e ca si cum ii vorbesti despre astronomie unui bebelus. Daca-i vorbesti cu pasiune despre asta, vei comunica cu el insa doar la nivelul formei de limbaj ce-i este lui accesibila: emotional, somatic… Relationalii spun ca, daca vrei sa fii eficient, nu trebuie sa-ti propui nivelul de comunicare, forma limbajului, ce sa spui si ce nu etc. pentru ca tot ceea ce psihanalistul isi propune in mod constient este defensa. Imi vine iarasi in minte lucrul cu copiii. Cu un prescolar, indiferent ce ti-ai planifica, daca esti terapeutul de care el are nevoie, nu te vei putea abtine sa nu te joci si tu impreuna cu el, cu jucariile cu care el se joaca in cabinet. Si cu adultii e cam tot la fel, daca relatia terapeutica e buna, merge bine…
Si mie mi-a placut recenzia si titlul! Felicitari!
Îmi pare rău că trebuie să aduc unele lămuriri, Freud a intuit subconştientul, adevărat limitat la probleme sexuale, noi sîntem în mileniul trei şi vreau să fac unele constatări cu riscul de a fi considerat tupeist. Trebuie să înţelegem că orice entitate (caz particular omul) este definită de simultaneitatea formăexistenţăspirit, desigur fiecare termen avînd alta interpretare decît convenţiiile noastre iniţiale. Subconştientul nu afectează doar gîndirea ci şi celellalte elemente ale spiritului, dar este o întreagă filozofie. Spiritul într-o nouă variantă este simultaneitatea memorie/gîndire/simţ/sentimente/instinct/intuiţie.A crede că există gîndire fără memorie sau sentimente ,etc., este o aberaţie.Cele şase elemente ale spiritului influienţează simultan spaţiul freudian, ca şi multe altele. La ce subconştient se referă Freud la cel al gîndirii, al memoriei, al intuiţiei, etc.,sau la subconştientul formei de existenţă sau existenţei în sine. Să nu gîndim limitat nu există element care compune omul sau din care face parte omul fără să aibe influienţă mai mare sau mai mică.De la negativ la pozitiv fără a atinge limita zero sau infinitul ei. Să nu credeţi că dacă Freud a identificat efectele primilor ani(4,5 – 10)este limita reală, limita reală este infinită şi merge dincolo de existenţa noastră ca entitate om. Omul ca orice entitate este o simultaneitate individgrup şi ca atare trebuie analizat atăt ca entitate cît şi ca infinite entităţi care îl compun. Oamenii au făcut greşeala să considere omul doar prin componentele sale finite ca entitate pierzînd de cele mai multe ori din vedere componentele lui universale infinite chiar dacă a intuit de multe ori simulştaneitatea lor. Şila om relativul şi absolutul sînt simultane.
Superb. Dar ce legătură are cu recenzia?
Oh well, trebuie să ne exprimăm undeva, răspund tot eu.
Are legătură cu forma, existenţa şi spiritul uman şi trebuie înţeles că empaticul se realizează între aceste elemente şi nu altele. Empatia prezentată la ce nivel este interpretată?. Al formei, existenţei sau spiritului uman ca să nu vorbesc şi de alte entităţi.(aparate,instrumente, pomi,flori, energii,etc.) La nivelul spiritual empatia între ce elemente este, la nivelul memoriei, la nivelul gîndirii, sentimentelor, simţurilor, intuiţiei, instinctelor sau simultan, ce convenţie vi se pare corectă?. Nu pot în cîteva cuvinte să expun o întreagă teorie. Nu există element din universul unui om care să nu influienţeze entitatea sa mai mult sau mai puţin de la negativ la pozitiv pe o scară infinită şi infinit de infinit. Dacă noi nu avem capacitatea să măsurm nimic cu precizie de 100%, cum putem fi siguri că masurăm empatia entităţilor sau influienţa unora asupra altora 100%. Nu putem, dar există.
Are legătură cu forma, cu existenţa şi cu spiritul uman sau al oricărei entităţi. Empatia enunţată de recenzie la ce nivel se realizează al formei, existenţei sau spiritului uman. Şi la nivel spiritual între care elemnte memorie, gîndire, simţ, sentimente, intuiţie sau instinct?. Sau simultan între ele?. Orice element din universul conştient sau inconştient al unui om îl influienţează mai mult sau mai puţin, de la pozitiv la negativ pe o scară finitinfinită ca entitate şi infinit de infinit ca transformare universală. Dacă noi nu putem să masurăm cu precizie de 100% nimic nu putem măsura nici existenţa sau inexistenţa influienţei reciproce a oricăror două entităţi cu precizie de 100%. Din acest motiv în biblie oamenii nu au dat cu piatra şi în ştiinţă nu putem spune decît convenţional că piatra nu are spirit sau că între doi oameni empatia există dar nu ştim cît şi cum se realizează ea 100%. Nu pot să redau o întreagă teorie în cîteva cuvinte, convenţii, mai ales că şi convenţiile acestea ar trebui explicitate pentru înţelegere. Omul (ca orice entitate de altfel) nu poate percepe realitatea decit ca o convenţie (iluzie a realităţii) induferent dacă foloseşte posibilităţi proprii sau cu a altor entităţi (aparate, pomi ,flori, planete sau universuri,etc.). Şi nu este o glumă.
Cred ca pot generaliza, orice lucru spus unui om care nu e pregatit sa-l auda/suporte e o mica trauma, chiar daca asta se intampla in cadrul unei relatii bune. Deci nu poate fi de bine.
Pana la urma ramane, indiferent de metoda terapeutica, acel feeling a cat pot spune acum, aici, acestui om. Pt a intelege skilul asta nici nu e nevoie sa ne uitam la instrumentele terapeutice, e suficient un bun prieten.
@CC 😉
Dodo bird – toata lumea a castigat, toti primesc premii.
E o concluzie a evaluarii diverselor metode de terapie. Se pare ca toate dau rezultate si nu se poate masura care e cea mai buna.
Buna Mihaela.
Interesant articol. A propos de "empatie" si de "acceptare neconditionata", cum ti se par ca sunt valorizate aceste concepte in mod concret in logoterapie?
Comparatia cu feeling-ul din relatia de prietenie mi se pare foarte inspirata; sigur ca putem intelege acest feeling fara exemplele din terapie. Mai mult decat atat, cred ca in relatiile de prietenie ar fi bine chiar sa facem abstractie de ceea ce am vazut sau am auzit ca sa intampla in clinica. Ar fi interesant cred, sa ne gandim cum functioneaza feeling-ul acesta si in relatia parinte – copil care seamana partial cu cea de prietenie, partial cu cea de terapie!
Bine ne-am regasit la Noua Gradiva! 🙂
mijto faza aia cu cetitul poezelei pt a antrena sufletzelu' sa boceasca impreuna cu pacientu'( pardon, clientul). se vede ca Rogers a fost psiholog si nu clinician, de asta si ineficienta practica a metodei lui.
arata bine, dar nu inteleg care e schimbarea
bo
bună Victor,
Încerc să-ţi răspund la întrebarea ta, prin câteva spicuiri dintr-un studiu personal:
-logoterapia este o psihoterapie fenomenologic personală (în concepţia lui Längle), în care omul însoţit empatic de către terapeut descoperă că are ţeluri, sarcini si valori personale, că este animat de vointa de a căuta şi găsi un sens vieţii sale.
Conform lui Frankl:
-logoterapia este o terapie dinspre mental, dinspre spirit, spiritualul dând seama pentru omenescul din om. În centrul logoterapiei stă ideea că omul este o fiinţă spirituală, liberă şi responsabilă, capabilă să realizeze valori şi să-şi împlinească existenţa ca sens.
-logoterapia este o psihoterapie apelativă care apelează la voinţa de sens.
-logoterapia este o psihoterapie reumanizată, deoarece „presupune deci să luăm în vedere transcedenţa de sine şi să luăm în stăpânire distanţarea de sine.”, omul fiind directionat într-o anumită măsură spre altceva, sau spre altcineva, spre un sens al existenţei luminat prin analiză existenţială.
Concret, logoterapia poate însoţi demersul terapeutic astfel:
1. în nevroze noogene ca terapie specifică, dinpre sens, în care terapeutul nu impune propria sa ierarhie de valori şi concepţia sa despre lume ci sprijină pacientul în căutarea sa personală a sensului existenţei.
2. în nevroze psihogene ca terapie nespecifică, în care diveresele modele reacţionale patogene nu au de-a face cu problematica sensului.
3. ca asistenţă medicală duhovnicească, care dă posibilitatea găsirii unui sens vieţii prin suferinţă.Vindecarea sufletească, de altfel lucru căutat de orice psihoterapie, este scopul asistenţei medicale duhovnicesti. Aceasta devine o tehnică a umanităţii medicului, iar atunci când omul suferind îl solicită, el este şi specialist şi uman: „Din medic numai sţiinfic el se transformă în medic si uman.”
4. în confruntarea cu fenomene sociogene cum ar fi sentimentul lipsei de sens, sentimentul de vid şi vacuum existenţial care duc în anumite cazuri la nevroze noogene.
5. profilaxia nevrozelor psihiatrogene care sunt acele nevroze în care medicul sau psihiatrul intensifică frustrarea existenţială prin metode psihoterapeutice reducţioniste care pot coborî omul la dimensiunea subumană.
Încercând un răspuns timid la întrebarea ta, concluzionez că în logoterapie terapeutul însoţeşte empatic clientul în căutarea logosului, a propriului sens al existenţei, fără a-l direcţiona conform principiilor sale şi implicit acceptând necondiţionat sistemul de valori prin care clientul încearcă să-şi construiască sau reconstruiască viaţa aflată la un moment dat într-un impas existenţial, într-un „vacuum existenţial”.
Întregul articol îl găseşti online la adresa:
http://aplr-doctorat.blogspot.com/search/label/Logotherapy.