Intrebarea decisiva pentru om este: Este el legat de ceva infinit sau nu? Aceasta este intrebarea care spune tot despre viata acestuia.
Carl Gustav JungIstoria religiilor coboara si ia contact cu ceea ce este in mod esential uman: relatia omului cu sacrul. Istoria religiilor poate juca un rol extrem de important in crizele pe care le traim de-a lungul vietii. Crizele omului modern sunt, la un nivel mai larg, crize religioase, in masura in care ele sunt o trezire a constientizarii sale cat priveste intelegerea anumitor fenomene.
Mircea Eliade
Eliade s-a nascut in Romania in 1907 si a murit in Chicago in 1986. Este pasionat inca din tinerete de folclor, mitologie, religie, stiintele naturii, chimie. Din perioada universitatii invata italiana, engleza si in particular persana si ebraica. Este interesat de filosofie şi studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius şi Epictet, citeşte lucrări de istorie şi în special pe Nicolae Iorga şi B. P. Hasdeu. Referitor la culturile straine, isi indreapta atentia primul rand spre cultura franceza, in 1929 dominanta in Romania. Uterior spre cea italiana, urmand cultura si filozofia indiana. Obţinând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită şi Yoga cu Dasgupta, în Calcutta.
De la mijlocul anilor ’30, Eliade, aparţinând grupului din jurul lui Nae Ionescu, a îmbrăţişat ideologia Mişcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut.
In 1950 l-a intalnit pentru prima oara la conferintele Eranos pe Jung. Eranos – un grup de discutii intelectuale dedicate studiului psihologiei, religiei, filozofiei si spiritualitatii, grup ce se reunea anual in Elvetia, incepand cu anul 1933. A participat la acestea pana in 1962. Doi ani mai tarziu acesta l-a intervievat pe Jung in cadrul conferintei cu tema “Lumea moderna, desacralizata”, interviu in cadrul caruia Jung ii spunea:
Din cauza aceasta ne aflam intr-o criza. Omul modern trebuie sa redescopere o sursa mai adanca a vietii sale spirituale.
Aceasta idee este preluata in mai multe lucrari de catre Eliade (1963, Mit si realitate).
Sunt multe subiecte care au atras atentia atat a lui Eliade, cat si Jung: simbolism mitologic, discipline ezoterice spirituale precum alchimia, literatura mistica din Est, vise si structura inconstientului, patologiile civilizatiei moderne etc.
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul pe conceptul de spaţiu şi timp sacru. Spaţiul sacru este în concepţia lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiţie a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca „orizontul” unui anume grup religios. În această concepţie fiinţele umane arhaice erau orientate în timp şi spaţiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar şi în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, inconştientă, guvernată de prezenţa secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuţii la literatura specializată din acest domeniu. În ultimii ani de viaţă, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuţii pentru ultimul volum de istoria credinţelor şi proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicţionar.
In 2007 Francis Ford Coppola ecranizeaza nuvela lui Mircea Eliade. Este primul film pe care Coppola il regizeaza dupa 10 ani de inactivitate, de la Rainmaker. Foarte interesanta este motivatia acestuia. Se pare ca prima oara a auzit de aceasta nuvela de la o fosta colega de liceu, Wendy Doniger. Aceasta venise sa il ajute cu un scenariu la care Coppola lucra de ceva vreme, Megalopolis, unde avea nevoie de explicarea unor concepte legate de vis si inconstient. Cu aceasta ocazie a venit vorba despre Tinerete fara tinerete, pe care Coppola a decis sa o citeasca. Imediat dupa aceasta lectura acesta a realizat ca poate fi transformata intr-un film.
Coppola recunoaste ca s-a regasit in nuvela. Spune ca
la fel ca si personajul principal, Dominic, era torturat si lovit de inabilitatea de a termina o lucrare importanta.
La 66 de ani, Coppola se simtea frustrat. Nu mai facuse un film de aproximativ 8 ani. Este fascinat de faptul ca Dominic reuseste sa puna stapanire pe timp pentru a-si putea completa cercetarea si munca de a ajunge la originile limbajului. Odata cu demararea proiectului filmului, la fel ca si Dominic, personajul principal, Coppola se intoarce la perioada cand isi producea singur filmele, cu buget redus.
S-au inceput filmarile in octombrie 2005 si s-a filmat timp de 85 zile cu echipa si distributie predominant romana. Coppola a descoperit din ce in ce mai multe despre Mircea Eliade, mergand pe urmele acestuia. L-au interesat in mod special conceptele de timp, spatiu si constient si s-a preocupat de exprimarea acestora din punct de vedere cinematografic.
Filmul a primit critici diferite: New York Times saluta felul in care Coppola estompeaza vise si fapte si sugera ca prin experimentarea vizuala si narativa, regizorul a inceput sa caute feluri noi de a intelege, feluri spirituale pentru el si pentru noi. Pe de alta parte, Variety a fost dezamagita de intriga nu foarte bine structurata si de scenariul chinuit.
Interpretarea psihanalitica
In noaptea de Inviere, Dominic ajunge la Bucuresti cu intentia de a se sinucide. Intamplarea face sa sa nu isi mai poata duce planul pana la capat. Undeva aproape de Mitropolie, pe un fundal de ploaie ce ameninta sa fie torentiala si asteptand la un semafor, este lovit de un fulger.
Nuvela incepe cu momentul-soc, momentul-trauma dat de intensitatea sa, ce determina o modificare in planul psihic al lui Dominic. Putem interpreta in acest fel fulgerul datorita caracteristicilor similare cu cele ale unei traume: soc violent, ideea de patrundere si consecintele asupra intregului organism. Ne gandim in primul rand la conceptia economica a lui Freud asupra traumei:
experienta traita ce aduce intr-un interval de timp scurt o crestere atat de puternica a excitatiei in viata psihica, incat lichidarea sau elaborarea acesteia prin mijloacele obisnuite nu reusesc, ceea ce nu poate decat sa determine tulburari durabile in functionarea energetica.
Experienta fulgerului este traita de Dominic oarecum similar cu “traumatismul nasterii”. Este dus la spital si incepem sa intelegem consecintele acestui fulger.
Nu i-a ramas nici un centimentru de piele neatins,
spune o voce. Trauma duce in acest caz la o regresie puternica la o perioada cu functionare pregenitala, arhaica si la o stare de nou-nascut, iar, dupa cum o descrie Freud, o stare de neajutorare completa. Dominic devine o fiinta total dependenta de cei din jur, precum un bebelus, in stare de dezorganizare. Este neajutorat, nu se poate misca, nu poate reactiona, poate doar auzi. Ne putem gandi la acest lucru ca la un indiciu pentru faptul ca a regresat la un stadiu in care pielea psihica nu s-a format inca. Concomitent cu aceasta stare alterneaza momentele de vis si constienta.
Trauma si starea de dupa ocazioneaza amintirile unei perioade din tinerete, amintirile mai multor scene de dialog intre Laura si Dominic. Continutul dialogului ne permite sa vedem cat de mult investeste diferite laturi ale stiintei si pe de alta parte esecul in raport cu dorinta de a le stapani pe toate. Esecul vine din limitarile umane precum capacitatea de memorare ca opusul unei “memorii de mandarin”, asa cum si-o doreste Dominic. In vis regresia are loc selectiv, in raport cu un anumit continut la un moment dat. Visul actioneaza ca o repunere in scena, in care apare Laura, figura feminina, substitut al figurii materne. Spun repunere in scena pentru ca elementele mnezice, amintiri din tinerete alterneaza cu cele dintr-un plan recent pe care am fi tentati sa il numim real. Visul duce la o detasare de lumea exterioara, insa cu toate acestea o parte din evenimentele externe, stimulii senzoriali externi influenteaza fenomenul visului. Daca exista un interes pentru acestia, servesc continuarii si formarii visului.
Ca exemplu pentru alternare: Intr-una din discutiile cu Laura
De ce ar fi trebuit sa descoperi ceva? Geniul dumitale ar fi trebuit sa se implineasca in viata pe care o traiesti, nu in analize descoperiri si interpretari originale. Modelul dumitale ar fi trebuit sa fie Socrate, sau Goethe, dar imagineaza-ti un Goethe, fara opera scrisa?
Nu prea inteleg spuse emotionat.
Si se schimba planul:
Intelegeti toti? Il intreaba Profesorul.
Eu nu prea inteleg, mai ales daca se vorbeste prea repede.
Visul este caracterizat de o mobilitate a procesului psihic asupra urmelor mnezice. Visul cu elementele sale este vazut ca un substitut al scenei infantile alternat prin transfer asupra experientei recente (S. Freud, 1900). Discutiile cu Laura ar putea fi o “repunere in scena” a relatiei primare cu mama si starea de narcisim primar. Aceasta stare de autism in care constiinta realitatii este cvasi-absenta ne poate da indiciul unei regresii totale, al unui delir.
Concomitent cu aceasta stare de narcisim primar se contureaza sentimentul de omnipotenta. Este o stare traita in regresie ca si cum Dominic ar fi vrut sa inglobeze o parte din lume, din stiinta si sa fie una cu ea. Ii povesteste Laurei ca inca dintr-o perioada timpurie vrea sa cunoasca stiintele: matematicile, chineza, sanscrita, tibetana, japoneza, matematicile, muzica, istoria, arheologia, filozofia etc . Este starea pe care S. Ferenczi o denumeste “Bebelusul rege”.
Stima de sine depinde direct de sentimentul de omnipotenta. Singurul element care o calibreaza pe aceasta si care aduce un aport narcisic valabil pentru imaginea valorii este constiinta proprilor capacitati asociata cu constiinta propriilor limite. Dominic insa pare sa traiasca cu o iluzie a valorii lui fantasmate prin dorinta de a stapani toate stiintele.
Sunt mai multe dovezi ale regresiei la perioada respectiva. Unul dintre primele contacte dintre Dominic si Profesorul Stanciulescu, cel care se ocupa de cazul acestuia, contact initiat din dorinta de a comunica, de a intelege ce se intampla cu pacientul este facut prin introducerea
usor, si cu exagerata precautie, sub degetele lui adunate in pumn,
degetul profesorului. Se stie de altfel ca aceasta este primul gest reflex al unui copil din aceasta prima perioada a vietii.
Relatia cu exteriorul, in regresie este marcata de ambivalenta. Dominic nu este sigur daca una dintre asistente
are suflet bun, ii este mila de el si se gandeste la mantuirea sufletului
sau exista posibilitatea sa
ii vina in minte sa scoata acul seringei din vena.
Ambivalenta ne da indiciul unui inceput de relatie cu celalalt, atunci cand angoasele sunt de natura persecutorie, iar obiectul este clivat in obiect bun si rau si nu se poate face diferenta intre ce este inauntru si ce este in afara. Sunt angoase specifice unei functionari psihotice, ale unui delir dat de regresia la acest stadiu.
In ciuda faptului ca cei din jur nu ii dau nici o sansa, Dominic incepe sa isi revina. Prima verbalizare sub forma de riposta
nu mut,
adica
nu sunt mut,
este insotita de caderea dintilor. La investigari ulterioare se constata ca dintii acestuia se regenereaza. Ne putem gandi in acest caz la regresia la perioada stadiului oral cand perceptiile erau sub forma incorporarii orale. Urmeaza deschiderea ochilor si confirmarea faptului ca este in afara oricarui pericol. De aici protagonistul nostru incepe sa fie usor suspicios si atent cu destainuirea informatiilor sale biografice. Vestea insanatosirii rapide si miraculoase se raspandeste rapid si incep sa apara tot felul de teorii cu privire la existenta acestuia. Aici vedem debutul delirului paranoid, cu regresie la stadiul in care obiectul este numai partial separat si duce la o functionare in dublu. Dublul este
o persoana pe care o asculta vorbindu-i mai ales in timpul somnului si cu care discuta amical sau chiar in contradictoriu,
evidenta a unui mod de relationare ambivalent si a unei clivari, dupa cum am mai vorbit, in obiect bun si obiect rau. Obiectul bun este interiorizat, iar mai departe se discuta despre premisele aparitiei obiectului rau, sau a “Formulei dublului”.
Problema nu este realitatea lumii exterioare, ci realitatea obiectiva a dublului sau a ingerului pazitor. Este adevarat?
Foarte adevarat, nu pot crede in realitatea obiectiva a persoanei cu care stau de vorba; o consider dublul meu.
Iar dublul ofera replica:
Intr-un fel asa si este. Dar asta nu inseamna ca nu exista in chip obiectiv, independent de constiinta a carei proiectie se arata a fi.
Dominic se intoarce la un mod arhaic si primitiv de a iubi, cand lumea este perceputa ca sursa de satisfactie sau pericol, iar dorintele instinctuale transforma perceptia realitatii. El fantasmeaza, traieste cu iluzia omnipotentei gandului. Este suficient sa se gandeasca si dorintele lui se pot indeplini. Dublul ii propune un exercitiu, merge pe ideea dorintei si il intreaba daca si-ar dori trei trandafiri. Provocarea este acceptata si dorinta se materializeaza. Este ca si cum ar incerca sa compenseze ceva, sa evite ceva printr-un fals sentiment de control si dominare. Un motiv pentru aceasta evitare ar fi iminenta mortii.
Dominic se intoarce la un stadiu in care nu exista separarea Eu-nonEu, la un stadiu de omnipotenta si caracterizeaza ceea ce Freud numea sentiment oceanic si pe care il asemuia cu sentimentul religios. Acest sentiment inseamna negarea mortii si inseparabilitatea. Ca sa creeze si sa persiste acest sentiment de extraordinara beatitudine se pune in miscare un mecanism de indepartare a tot ceea ce este rau, un mecanism de proiectie. In planul naratiunii, Gestapoul incepe sa il urmareasca. Apare si acel personaj “enigmatic si ambiguu”, doctorul Rudolf, care executa experimente de electrocutare.
Pe parcurs, capacitatiile psihice si fizice ale lui Dominic se accentueaza: in primul rand este regenerarea pielii, a dintilor, urmeaza “hipermnezia cu efecte laterale”, dupa cum o numeste Profesorul, evocarea unei amintiri din trecut ce vine cu halucinatii olfactive
aici sunt cu Laura la Tivoli, cand am dat cu ochii de fotografie am simtit caldura acelei dimineti si mirosul florilor de leandru, dar am simtit si un miros puternic, greu de pacura incinsa, si mi-am adus aminte ca la vreo zece metri de locul in care am fost fotografiati se gaseau doua caldari de pacura.
Perceptia realitatii este puternic afectata de dorintele instinctuale care functioneaza dupa un model arhaic. Ii este destul de greu sa faca diferenta dintre extern si intern, intre experientele onirice si starea de veghe. Nu isi poate da seama daca intr-adevar a avut o experienta sexuala cu “domnisoara de la numarul sase” sau daca a avut un vis, sau un episod de somnambulism.
Episodul din sanatoriu se inchide cu moartea profesorului Stanciulescu. De altfel, daca relatia cu acesta o privim din perspectiva relatiei de obiect (M. Klein), ne putem gandi ca acesta a fost dezinvestit, ca o aparare impotriva unei legari. Acest lucru se intampla si cu “domnisoara de la numarul sase”, care se dovedeste a fi agent dublu pentru Gestapo. Cu aceasta ocazie ne este confirmata inca o data prezenta ambivalentei – agent dublu.
Delirul de grandoare, de omnipotenta capata valente din ce in ce mai mari, simpla dorinta de a citi un text, o lucrare, o carte face ca asimilarea acestuia sa se intample instantaneu, printr-un exercitiu de concentrare. Ajunge la o teorie noua despre umanitate si se pune pe insusi in centrul evolutiei ca
fiinta psihomentala care anticipeaza existenta omului postistoric.
Poate sa vada in viitor.
In acelasi timp elementele delirante paranoide nu dispar din peisaj. Monroe, director la laborator de gerontologie pare sa ii fi descoperit o noua identitate. Spun o noua identitate pentru ca odata cu plecarea din sanatoriu este trimis la Geneva si ii este schimbata infatisarea, numele, profesia. Reporterul Ted Jones Junior, reprezentant al Times Magazine, il urmareste si ii propune sa scrie o carte despre el.
Intalnirea cu Veronica vine ca o incercare de reinvestire a obiectului. Circumstantele favorizante intalnirii se petrec similar cu accidentul-soc din debutul nuvelei, prin furtuna si fulgere. Consecintele accidentului fac ca aceasta sa regreseze, sufletul ei “transmigreaza” in timp la sihastra budista Rupini. Datorita cunostintelor acumulate si a capacitatii extraordinare de memorare, Dominic poate discuta cu ea in sanscrita. Cu ajutorul transmigrarii lui Rupini, Dominic poate sa coboare in timp si sa obtina informatii, sa cunoasca limbaje din ce in ce mai arhaice, sa ajunga la cunoasterea absoluta. Numai ca aceasta cunoastere reprezinta suprematia principiului placerii, inseamna lipsa totala de frustrare, de tensiune, inseamna moarte. Dominic traieste cu nostagia unei perioade arhaice si o confuzie cu privire la distanta intre el si obiect. Este ori in pericol de fuziune totala, adica de moarte, sau pe de alta parte in pericol de absenta, de autism.
Nu este de mirare ca odata cu apropierea de adevarul absolut, timpul se accelereaza si Veronica imbatraneste. In narcisismul patologic, timpul e distrus (O. Kernberg), odata cu obiectul care este devalorizat. Dominic se fereste de implicarea afectiva, renunta la relatie.
Toate personajele intalnite au acelasi destin. Le putem privi ca obiecte interne, sunt dezinvestite, omorate, anihilate de pulsiunile distructive. Obiectul bun, idealizat cauta o gratificare nelimitata, nemijlocita, fara sfarsit. Este o aparare impotriva unei anxietati persecutive. De asemenea o negare a temporalitatii, timpul nu exista si nici elementele care se scurg.
Putem privi evenimentele care se succed in nuvela ca o lupta permanenta, lupta intre tendinta de a investi obiectul (relatia cu personajele) si tendinta de a-l anihila.
Bibliografie
- Brandusa Orasanu, Curs ID an III, Facultatea „Titu Maiorescu” – Psihologie
- Roland Chemama, Dictionar de psihanaliza – Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997
- Sigmund Freud, Opere 9: Interpretarea viselor, Editura Trei, Bucuresti, 2003
- Vera Sandor, Itinerar de psihanaliza, Editura Fundatiei Generatia, Bucuresti, 2005
- Jean Laplanche, J.-B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994
- Filmul Youth Without Youth, r. Francis Ford Coppola, 2007
Maria Buznea
Citeste despre psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Bine documentat. Si structurat.
Imi place mai ales partea in care vorbesti despre temporalitate. Doar e ”tinerete fara tinerete”, timp fara timp, fiindca acesta este distrus.
O interpretare ok. Ar trebui sa faci mai multe dintr-astea ;).
Filmul a rulat pe la noi prin cinematografe ?
Imi place actrita care o joaca pe Veronica…
E ceva implinit si ratat,in acelasi timp, in destinul lui Eliade.
Spun implinit, pentru ca e primul Universitar care scrie o carte despre Shamanism, iar ratat…pentru ca nu stiu daca a stiut vreodata ca exista si in Romania o traditie Shamanica.
Eliade descrie in romanul " Noaptea de Sanziene''…un personaj …infatisat ca un ezoterist Intelept, care locuia prin zona Fagarasului, si care aducea ca metafizica cu un Shaman.
PS: marturisesc ca n-am citit lucrarea lui "Shamanism-tehnici arhaice ale extazului", care pare a fi greu de gasit prin anticariate;
Aşa cum am mai spus omul este (ca de altfel orice entitate)un finitinfinit şi omul simte, intuieşte acest lucru indiferent dacă este savant sau un muritor de rînd.Eliade simte simultaneitatea timpului convenţional şi a timpului neconvenţionl în felul lui. El spune timpului neconvenţional şi spaţiului neconvenţional "spaţiu şi timp sacru". În realitate dacă timpul convenţional (sau al unei entităţi)are trecut şi viitor, cel neconvenţional nu are trecut şi viitor acestea sînt simultane, ba mai mult timpul neconvenţional nu există pentru orice entitate, fiind infinit de infinit şi dincolo de infinit de infinit, nelimitat. Dacă pentru entitate, prezentul deşi nu există el se dilată în existenţa noastră (pardox ca şi celelalte noţiuni,"acum" nu există în realitate)prezentul neconvenţional este simultan cu trecutul şi viitorul dar inexistente, sau nemăsurabile.În lumea noastră totul este paradox şi Eliade intuieşte adcest lucru. El intuieşte deasemenea simultaneitatea individgrup pe o traqnmsformarespaţiutimp nelimitată, doar convenţiile noastre limitează viaţa şi moartea în realitate ele sînt simultane şi să nu uitaţi că în Austria lui Freud filozofia era materie de bază. Simplu noi căutăm terapii în empatia omului cu alt om să nu uităm empatia omului cu celelalte entităţi din afara sau din interiorul lui.