Universalitatea este ceea ce face ca o teorie să fie utilă şi la îndemână. O teorie este cu atât mai eficientă cu cât în formula ei încap cât mai multe aspecte ale realităţii, ale universului. Teoriile ataşamentului au această proprietate, a universalităţii. Principiile ei pot fi aplicate în evaluarea şi ajutarea oricărei persoane care vine în terapie sau merge la psihiatru, de la simpla stare de nemulţumire, proasta imagine despre sine până la psihopatologiile cele mai cunoscute. Totodată, conceptele şi instrumentele de bază (fundamentate prin studii ştiinţifice longitudinale, de mare amploare) pot fi cu destulă uşurinţă folosite în terapie de către specialişti din orice orientare. Nu ştiu care sunt părerile celorlalţi practicieni cu privire la eclectismul pe care-l propun, însă personal sunt convinsă că a fi hipnotizat doar de o singură viziune nu poate fi foarte eficient.
Psihoterapeut Bucuresti – click aici
Ataşamentul în psihoterapie de David J. Wallin, o carte recent apărută la Editura Trei, m-a trimis pe o pistă falsă iniţial, gândindu-mă că, foarte probabil, va fi o carte în care e vorba despre relaţiile atât de apropiate care se construiesc între psihoterapeuţi şi clienţi şi câteva (mă rog, mai multe, având în vedere mărimea considerabilă a cărţii) opinii şi sfaturi despre cum ar trebui gestionate aceste relaţii. În schimb, am ajuns să descopăr o expunere pe larg a teoriei ataşamentului, în curtea căreia însă locuiesc teoriile surori (mai mici) ale intersubiectivităţii şi relaţionale, o expunere mereu însoţită de cercetări clinice, neurologice, psihologice şi sociologice.
Avându-şi părinţii în psihanaliză, teoria ataşamentului este o viziune în profunzimile afectului fisurat al fiinţei, făcând o incursiune în ontogeneză, până la primele luni din viaţa individului. Din fericire, nu se ajunge cu cercetările până la perioada intrauterină, performanţă înregistrată de Melanie Klein. Şi pentru că a venit vorba de cunoscuta psihanalistă, numele ei nu este ocolit în acest tratat, însă personajul ei nu beneficiază aici de cunoscutele laude. Ba mai mult, ea ne este prezentată de către John Bowlby, ‘’inventatorul’’ teoriei ataşamentului şi discipolul Melaniei, văzută ca un profesionist crud, pe care erudiţia şi faima l-au dezumanizat. Totodată am reîntâlnit, pentru a nu ştiu câta oară, tiparul savantului depăşit de propriile descoperiri şi ajuns din urmă şi întrecut de propriul discipol (tipar care îmi produce o oarecare nelinişte). Pentru o lămurire nemijlocită de propria-mi percepţie, redau mai jos citatul cel mai sugestiv:
Bowlby era profund nemulţumit de explicaţiile psihanalitice din vremurile sale – precum cele ale Melaniei Klein, care localiza originile dezvoltării sănătoase sau patologice exclusiv în fantasmele copilului şi nu în realitatea relaţiilor formatoare ale copilului. Cu mai puţin de un an înainte de moartea sa în 1989, Bowlby şi-a exprimat propria viziune într-un interviu cu Robert Karen (1994): „Sunt de părere că evenimentele din viaţa reală – modul în care părinţii îşi tratează copilul – sunt de o importanţă crucială în determinarea dezvoltării, iar Melanie Klein nu acceptă nimic de acest fel. Ideea că relaţiile interne reflectă relaţiile externe lipseşte total din gândirea sa.” Bowlby a fost supervizat de Klein pe parcursul formării sale analitice. Lucrând cinci zile pe săptămână cu un băiat chinuit de anxietate, Bowlby a fost consternat când Klein i-a interzis să se întâlnească cu mama exagerat de anxioasă a micului pacient. Această consternare s-a transformat în oroare atunci când după trei luni mama copilului a fost spitalizată cu depresie şi agitaţie şi singura reacţie a lui Klein a fost de enervare că acum nu mai are cine să-l aducă pe băiat la tratament: „Faptul că această femeie amărâtă a suferit o cădere nu a reprezentat nici un interes pentru ea… Acest lucru, sincer să fiu, m-a îngrozit. Din acel moment misiunea mea în viaţă a fost să demonstrez că experienţele din viaţa reală au un foarte mare efect asupra dezvoltării.”
Principiile şi conceptele de bază în teoriile ataşamentului
Nevoia de ataşament a nou-născutului este un dat biologic şi programat genetic. Şi cu asta, dispare viziunea erotică sau romantică despre relaţia mamă-copil. Pentru a putea avea parte de îngrijire, protecţie în faţa pericolelor externe şi suport în cazul pericolelor interne, copilul se ataşează de părinte. Aproape că îl iubeşte necondiţionat, cu toate defectele lui sau lipsa de abilităţi de a-şi creşte copiii, numai să fie protejat atunci când are nevoie şi să primească o îngrijire cât mai benefică. Protecţia şi îngrijirea psihică şi morală sunt incluse aici. Copilul urmăreşte atât o creştere corporală, cât şi psihologică. Dacă acest lucru este universal valabil, adică dacă toţi nou-născuţii urmăresc acelaşi lucru în relaţia cu părinţii lor, diferenţele se vor impune la ceea ce oferă şi cum oferă la cerere părinţii copiilor lor. Impactul este major, de natură să genereze la bebeluşi un pattern de comportament care va rămâne acelaşi de-a lungul vieţii în proporţie de aproximativ 80%. Dacă părinţii nu vor şti să ofere un model optim de ataşament copiilor lor, rezultatul va fi că aceştia vor dezvolta tulburări de ataşament.
Aceste tulburări au fost descoperite, reconfirmate şi teoretizate cu prilejul celui mai faimos experiment din domeniul ataşamentului uman. Poartă denumirea de “Situaţie străină’’, îi aparţine lui Mary Ainsworth (urmaşa pe linie academică a lui Bowlby) şi constă în urmărirea bebeluşilor de 12 luni în situaţia în care mama lor pleacă din camera experimentală în care se află. În cameră apar persoane străine şi totodată copiilor li se oferă obiecte şi oportunităţi de explorare a mediului. Focusul major în acest experiment a fost pe reacţiile bebeluşului faţă de mama lor atunci când aceasta a revenit în încăpere. În mod surprinzător chiar şi pentru cercetători: unii şi-au evitat total mama atunci când aceasta a revenit, dedicându-se explorării camerei (copiii evitanţi). Ceea ce s-a întâmplat aici a fost o inhibare absolută de către bebeluşi a propriilor emoţii şi nevoi, pentru că în sânul familiei aceştia aveau parte de nişte părinţi care respingeau apropierea, refuzau ofertele de apropiere ale copiilor şi se retrăgeau când copiii lor erau trişti. Blazarea şi indiferenţa acestor copii faţă de propria mamă este dezminţită de măsurătorile fiziologice: pulsul este ridicat, semn al prezenţei emoţiilor, iar creşterea nivelului de cortizol este mai mare decât în cazul copiilor siguri. Un alt tip de reacţie înregistrat a fost denumit ambivalent: cei furioşi şi cei pasivi la revenirea mamei. Aceşti copii au fost atât de preocupaţi de prezenţa mamei lor, încât au creat o ruptură cu mediul, pierzându-şi total interesul pentru explorare. Ei s-au simţit copleşiţi, au fost imposibil de consolat de către mama reîntoarsă, au refuzat îmbrăţişările mamei sau au rămas neconvinşi că aceasta e prezentă cu adevărat. Cauza unor astfel de reacţii – aceşti bebeluşi aveau mame care în cel mai bun caz erau disponibile ocazional şi imprevizibil şi le inhibau autonomia, ceea ce explică lipsa de interes pentru explorare. Cum se comportă însă bebeluşii siguri, beneficiarii unei bune relaţii de ataşament cu mama? Aceştia explorează liberi mediul, plâng la absenţa mamei, însă sunt consolaţi imediat atunci când aceasta revine. Se bucură de îmbrăţişările ei pentru un timp, după care reîncep explorarea, joaca. Cum sunt părinţii acestor bebeluşi siguri? Sunt senzitivi, responsivi la semnalele bebeluşului şi la ofertele acestuia de apropiere şi de contact. Comportamentul acestor mame tinde să reflecte senzitivitate, şi nu lipsă de implicare, acceptare, şi nu respingere, cooperare, nu control, disponibilitate emoţională în loc de distanţare.
Pentru validarea acestor pattern-uri de ataşament, cercetările au continuat cu aceeaşi copii, la vârsta de 5 ani, când au fost implicaţi atât ei, cât şi părinţii lor, într-un nou experiment, menit să scoată la iveală dacă personalitatea copilului preia şi perpetuează aceeaşi schemă de ataşament. Ipoteza a fost confirmată: bebeluşul evitant se va transforma, cu o probabilitate mare, într-un adult evitant. Poate că acest lucru nu este atât de fascinant pe cât este descoperirea faptului că aceşti bebeluşi iar mai târziu adulţi îşi vor creşte proprii copii exact ca ei. Nu a fost greu de observat acest lucru, cercetătorii au observat pur şi simplu că profilurile mamelor erau aproape identice cu cele ale copiilor lor. O mamă rece, lipsită de manifestări afective, va creşte un copil blazat, cu creierul drept (cel responsabil de emoţii) nedezvoltat. Spuneam că teoriile ataşamentului sunt fundamentate pe studii neurologice. Este un fapt cert: creierul are forme diferite în funcţie de calitatea ataşamentului furnizat de părinţi.Ca clinicieni, putem să fim încurajaţi de cercetări precum cele care arată cum creierul unui adult, la fel ca al unui copil aflat în dezvoltare, poate fi remodelat de experienţa prezentă, care nu numai că stabileşte noi conexiuni neurale, dar modifică structura fizică actuală a creierului. Această descoperire a plasticităţii neurale sugerează în mod evident că recrearea unei matrice de ataşament ca aceea în care s-a dezvoltat iniţial corpul, creierul şi mintea poate fi crucială dacă vrem să favorizăm în mod eficient schimbarea terapeutică.
Făcând astfel trecerea către psihoterapie, teoriile ataşamentului sunt cele din care psihoterapeuţii au învăţat că relaţiile defectuoase cu îngrijitorul, în primele luni de viaţă, vor genera mai târziu probleme de relaţionare, de încredere în sine şi în ceilalţi, de păstrare a relaţiilor de iubire, de dezvoltare personală (când comportamentul de explorare – a mediului, dar şi a propriului sine – este inexistent). Tulburările de ataşament favorizează fie numai folosirea creierului stâng, cel raţional (atunci când din cauza mamei bebeluşii îşi inhibă emoţiile), fie numai a celui drept, cel emoţional (atunci când din cauza unei mame imprevizibile, ei îşi exagerează trăirile şi-şi dramatizează nevoile pentru a o aduce pe mamă aproape). În sens opus, psihologii au văzut că indivizii siguri, cu relaţii de ataşament echilibrate sunt buni comunicatori, conştienţi de emoţiile lor, cu o capacitate deosebită de a-şi nara viaţa şi totodată de a înţelege ceea ce se întâmplă cu ceilalţi, cu relaţii sociale multiple şi de durată, cu un sine integrat.
Aspectul narativ a fost îndelung observat de cercetătorii ataşamentului ca având o strânsă legătură cu tipurile de ataşament ale adulţilor. Trei variabile importante aici sunt registrul discursului (cât de logic şi argumentat este discursul în structurarea sa), metacogniţia (gândirea critică despre gândirea proprie sau a altcuiva) şi capacitatea de a mentaliza (de a oferi un sens propriilor experienţe, de a-şi inţelege propria funcţionare, a celorlalţi etc.). Metacogniţia în tandem cu gândirea reflexivă, meditativă şi cu mentalizarea sunt câteva dintre obiectivele psihoterapeutului în această orientare, însă scopul suprem al unui specialist este de a oferi clientului său o relaţie de ataşament care să asigure o bază de siguranţă. Astfel, clientul se va simţi liber să exploreze, aşa cum nu s-a simţit în copilărie, liber să aibă încredere în propria persoană şi în ceilalţi.
Ceea ce face ca această orientare să fie cel mai profund legată de psihanaliză este folosirea intensivă a transferului şi a contratransferului în cuplul terapeutic. Dacă în viziunea clasică acestea erau considerate nocive şi erau strict interzise, terapeutul având sarcina de a fi un ecran alb pe care clientul se proiectează, în ultimele trei-patru decade viziunea a fost răsturnată. Pentru că terapeutul are şansa de a deveni o nouă figură de ataşament, el trebuie să vină în această relaţie cu propriile trăiri, fie ele şi negative, să se autodezvăluie astfel încât clientul să conştientizeze că are impact asupra celorlalţi, că se poate baza pe sprijinul necondiţionat al terapeutului, că se poate simţi în siguranţă.
Thomas Ogden (1994) a susţinut că interacţiunile dintre pacient şi terapeut generează o atmosferă bogată în semnificaţii inconştiente. Ele plutesc, să spunem aşa, în aer. Această atmosferă de sensuri create intersubiectiv este ceea ce Ogden a numit ‘’al treilea analitic’’. El credea că acest ‘’al treilea analitic’’ pătrunde şi dă formă experienţei ambelor părţi participante la interacţiune. În mod surprinzător, sesizarea celor mai subtile aspecte ale experienţei noastre cu pacientul – incluzând aici senzaţiile fizice sau gândurile fugitive care sunt de obicei date la o parte ca fiind distrageri sau dovezi ale unei preocupări narcisiste – pot fi cheia către afectele periculoase ale pacientului sau stările sale mentale disociate. Astfel de urme ale acestui ‘’al treilea analitic’’ oferă o altă fereastră către inconştient.
Mentalizarea şi tehnica meditaţiei sunt alte instrumente intens folosite şi antrenate în procesul de dezvoltare personală a clienţilor, iar scopul lor declarat este integrarea tuturor aspectelor sinelui, prin aducerea în conştiinţă a acelor elemente disociate şi refulate ale experienţei îndepărtate în timp. Mentalizarea îl ajută pe client să dea sens experienţei sale, să o înţeleagă şi să o simtă, iar meditaţia să o accepte fără resentimente, să trăiască alături de această experienţă fără a o critica sau nega.
Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti
Personal am rezonat puternic cu sistemul tipurilor de ataşament şi sentimentul pe care îl am, reflectând la acest lucru, este că prin claritatea şi simplitatea ei, această teorie îmi va fi de mare ajutor în înţelegerea rapidă, acolo unde timpul nu va permite mai mult, a obstacolelor unei persoane care are nevoie de psihoterapie. Dacă identifici tipul de ataşament la acea persoană (evitant, ambivalent, dezorganizat), vei înţelege imediat ce anume nu a reuşit figura de ataşament să-i ofere în copilăria timpurie şi totodată vei şti ce nevoi are în prezent. Ulterior, vei adopta o strategie prin care să îi oferi ceea ce are nevoie de o aşa manieră încât să poată primi. Însă dincolo de toate acestea, sau mai bine zis, la baza tuturor acestor lucruri, trebuie să fie aşezată o relaţie de ataşament foarte solidă între psihoterapeut şi client: fiecare din cei doi trebuie să ajungă să-l iubească pe celălalt, aşa cum un copil şi părintele său se iubesc.
Mihaela Costea
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Imi plac foarte mult abordarea si ideile Mihaelei. Ma fac fan 😉
Care e tehnica meditatiei?
Nu stiu ce se intampla, am postat 2 raspunsuri aici care imediat imi dispar…
Fan nu poți deveni chiar așa ușor, la contactul cu ideile, după părerea mea, ușor controversate, vehiculate în acest text. Dar poate că nu toți citim întreg textul și atunci e mai comod să măgulim gratuit.
Găsesc că este o problemă de revăzut în legătură cu acele halucinante expresii: ”strict interzise” și ”nocive”, care se referă la transfer și contratransfer. Nu sunt specialist, nu sunt din domeniu, dar ceva m-ar împinge să bag mâna în foc că perechea transfer și contra… nu a fost niciodată prohibită, ci dintru început remarcată și studiată cu o atenție aparte, în încercarea de a-i determina izvoarele, desfășurarea și eventualele beneficii terapeutice.
Transferul se produce (la fel și perechea lui, în oglindă), că vrea sau că nu vrea unul dintre actanți. Nu este un ”must”, de stabilit în stilul 7 pași către un transfer de calitate, problematica lui apare abia în momentul în care ne întrebăm cum îl administrăm, cum îl canalizăm pozitiv, să nu provocăm „efecte colaterale”, dependență de ședințe.
Probabil că schimbul de afecte dintre pacient (eu îi zic ca pe vremuri) și analist nu este mereu unul de natură amoroasă, parentală, ci și marcat de ură și fiere iraționale.
Și apoi, ultima mea nedumerire, trecând peste lexicul de negăsit în DEX: de ce naiba vorbim despre transfer azi ca și când numai ce l-am descoperit?! Asta mi se pare ipocrit, și nu țintesc înspre recenzentă, ci înspre autor. A dezgropat subiectul transfer și l-a mestecat bine cu pretenția că scoate o teorie cu totul nouă, un fel de decalog biblic al schimbului de afecte? O dialectică fățarnică?
Compatibilitatea între două persoane (fie și la acest nivel, terapeutic) este dificil de instituit prin „porunci” de felul: cutare trebuie așa, ălalalt trebuie invers. Compatibilitatea e ca șansa, are sau nu are loc.
De la viitori analiști, mă așteptam la mai mult simț critic.
Intr-adevar, transferul si contratransferul au fost prohibite si strict interzise, it's a fact. Nu s-a dat o lege a psihanalistilor pe vremea lui Freud pe tema asta, insa indirect, transferul si contratransferul erau musai de evitat. Nici pedepse aspre cu inchisoarea nu s-au dat in cazul savarsirii lor.
A doua chestiune ridicata de tine: ca transferul si contratransferul sunt bune. Nu e o noutate dar se folosesc din plin si se promoveaza beneficiile lor. La fel e si cu beneficiile consumului de vitamine, e ceva demult stiut dar intens promovat si culmea, cu mereu noi si noi descoperiri.
Cartea nu prezinta ca fiind o descoperire transferul si contratransferul, ci prezinta cum anume sa te folosesti de ele. Cum sa le gestionezi ca rezultatele sa fie pozitive. poate nu am transmis eu bine mesajul.
Cartea pe care o citesc acum, Psihodinamica organizatiilor, vbeste despre aceleasi concepte, transfer, contratransfer si identificare proiectiva numai ca in grupuri mari. Si demersul este acelasi – cum sa folosim beneficiile si avantajele.
In loc sa "ne" luam de altii (imaginari) mai bine "am" spune ce gandim si gata, nu?
Cred ca e o problema de exprimare cu transferul si c-transferul. Ele nu erau interzise, cum adica?! Doar ca pana prin anii 50 c-transferul era vazut ca o problema, un impediment in cura. Insa nu stiu asa ceva despre transfer.
Dupa anii 50-60 au inceput sa vada ca acel neplacut c-transfer ar putea fi folosit la intelegerea omului din fatza. Eu asta stiu.
Da, nu am vrut sa folosesc termenul de interzis la nivelul asta. Reformulez: contratransferul era considerat ca fiind daunator si daca un terapeut facea contratransferuri, era clar in acele vremuri (Freud si dupa) ca acel psihanalist are probleme nerezolvate si etc. Iar idealul era ca psihanalistii sa fie ca niste "ecrane albe", folosesc termenul ad-literam.
Am ramas datoare cu explicatia pt meditatie, o postasem aici, destul de detaliat, dar mi-a disparut postarea. Revin.
Exact… iar despre transfer ii scrie lui Oscar Pfister ca este intr-adevar o cruce de unde se vede clar ambivalenta sa fata de necesitatea pe care o recunoaste dar si dificultatea acestui fenomen… (ce bine daca s-ar putea fara, dar…) 🙂
@Cristian Sirb: "Probabil că schimbul de afecte dintre pacient (eu îi zic ca pe vremuri) și analist nu este mereu unul de natură amoroasă, parentală, ci și marcat de ură și fiere iraționale."
Absolut de acord!!! Mai ales ca ura e prezenta din plin si in relatia parentala…
Faceti bine ca folositi termenul de "pacient" atunci cand este vorba de psihoterapie. Pacientul nu este decat un tip special de "client" si nu este nicidecum sinonim cu "bolnav".
Cat despre "dependenta de sedinte" de care vorbiti mai sus, avem mai multe de vorbit aici… 🙂 Terapeutul nu induce dependenta fara ca ea sa nu reprezinte o nevoie a pacientului. Insa, este adevarat ca el participa activ la felul in care pacientul isi "rezolva" (in ritmul sau propriu) aceasta dependenta ca substitut al dependentelor sale generale…
Totusi transferul a devenit inca de la Freud un element definitoriu al psihanalizei. Zice papa F ca se pot numi psihanalisti cei care tin cont de transfer si de aa, care era al doilea termen? Deci nu inteleg de ce spui ca transferul nu era de dorit. Poate pt ca era jenant fiindca ducea la c-transfer?
Astept meditatia 🙂
Ad, nimeni nu e imaginar aici, nădăjduiesc. 🙂 Și am spus foarte clar ce m-a zgândărit (după cum se și obs, mă exprim foarte… științific).
Aș forța un pic și aș spune că trans și c-trans (zici că-s curente electro) au existat și bântuiau neîmblânzite prin lume chiar înainte de psihanaliză. Așa cum nu Freudpapst este „Tatăl complexului lui Oedip” (cum citii mai an în Cotidianul, parcă) – formulat ca și cum pînă la Herr Sig(is)mud complexul zăcea undeva pe fundul cutiei Pandorei… El este tatăl, eventual, al conceptului și al teoriei. Dacă tot ne paște nevoia asta de a mămoși și tătoși.
Drept e, sună SF să sperăm măcar într-o terapie văduvită de transfer și c-trans. Cred că acest ”schimb”, flux-reflux, are loc până și cu mașina la care scriu acum, darmite cu un om pe care îl vedem la oră fixă, de 2 ori pe săpt și căruia îi deversăm, cu disperată nevoie de catharsis, toate mizeriile noastre zilnice în căutarea grăuntelui semnificativ.
Oare această, vulgar spus, îndrăgostire profesională, acest amor profi bidirecțional, nu este firul de iarbă salvator în care pacientul își pune toată nădejdea, odată cu amintita deversare? Eu mă dau ție (dacă tot vorbirăm de interlocutori imaginari), scotocește-mă, dar nu care cumva să îndrăznești să nu mă iubești apoi! Oare s-a inventat termenul de „amor defensiv”, căci cred că despre asta e vorba… Iubesc ca să fiu iubit după ce-mi termin confesiunea. Amorul scut, amorul recompensă. Iubesc ca să-mi susțin, să-mi proptesc cumva vulnerabilitatea. Etc
Ba toti suntem imaginari. Niste nume care spun niste vorbe, in rest liber la fantasmat. Insa eu m-am referit la motivatia pe care mi-ai atribuit-o si care nu are legatura cu ce era in capul meu cand am scris primul com.
Trans si c-trans suna a structuri chimice cis/trans 🙂
Cred ca faci o confuzie intre ce intelegi tu din relatiile umane si istoria psihanalizei. Bipbip, daca mie mi se pare firesc c-trans nu inseamna ca asa li s-a parut si psihanalistilor care sustineau praxisul. Chiar daca existau 1-2-10 de alta parere curentul psihanalitic a mers intr-un anume sens. Daca mie mi se par absurde niste legi din Ro nu inseamna ca tuturor li se par la fel si nici ca ele o sa se schimbe peste noapte. Deci, concluzie magistrala, psihanaliza nu e ce vrem noi sa fie…
Despre iubirea de transfer tu zici cam ce a scris Mihaela in articol despre copii. Ei iubesc de nevoie si au nevoie sa fie iubiti.
Despre asta e vorba in teoria atasamentul, draga Cristian Sirb, despre relatia de atasament, deci de iubire intre client si terapeut. Terapeutul trebuie sa ii ofere o relatie de iubire clientului sau.
Transferul nu era de dorit in psihanaliza acelor vremuri. Eu asa am inteles din mai multe surse (nu sunt de formare psihanalista, sunt de formare adleriana, ca sa nu mi se mai zica ''viitor analist''). Transferul nu era de dorit la pacient, pt ca incurca procesul, il ingreuna, il biasa. Evident ca una ne dorim si alta obtinem.
@Ad
Revenind la meditatie:
Este practicata de multi terapeuti centrati pe atasament (inclusiv Wallin) si se refera la acea meditatie in sens comun, asa cum am auzit noi despre ea. Adica stai cu ochii inchisi si incerci sa fii detasat. Asta ca tehnica. La ce serveste ea? Zic terapeutii ca ajuta la integrarea tuturor experientelor neplacute si la extinderea constiintei. Scopul este sa ajungi sa traiesti CU experientele tale, cu complexele, fricile, iar nu sa le negi sau sa fii in conflict cu ele.
Pana recent mi se parea o prostie ideea de meditatie. Dupa ce am citit Cum sa prinzi pestele cel mare a lui Lynch si Atasamentul in psihoterapie am zis: "stai mai, ca nu-i chiar asa cum credeai" 🙂 In terapie meditatia este insotita de cresterea nivelului de mentalizare. Acesti terapeuti incearca sa dezvolte aceste doua capacitati la clientii lor. Prin mentalizare se intelege acea capacitatea de a-ti explica ce ti se intampla atat tie cat si celorlalti, de a putea vedea o situatie, un conflict, o problema la un nivel de ansamblu, global. S-a constat ca mamele "sigure" erau cele care cresteau copii "siguri" si ca aceste mame avea capacitati deosebite de mentalizare. bun, dupa ce ai mentalizat si ti-ai explicat niste lucruri, meditatia vine sa te ajute sa traiesti cu ele si sa le aduci in constiinta, scazandu-ti spiritul critic. A medita inseamna a da voie oricarui gand sa vina in fata ochilor insa fara sa il judeci. Presupune folosirea metacognitiei, intr-un fel. Adica atunci cand meditezi iti spui in gand "ia uite, mi-a venit in minte acea amintire a tatalui care a venit beat acasa si a daramat pic-up-ul peste broscutza mea tzestoasa care a murit" iar nu "doamne, mi-am amintit de cand s-a imbatat taica-miu si mia omorat, memorocitul naibii, broscutza, si m-a lasat traumatizata pe viata, porcul, animalul, salbaticul"
Lool, i like u, for sure.
Deci asa cu meditatia si mentalizarea. Ca nici a doua nu-mi era prea clara. Si eu consideram meditatia o prostie pana l-am auzit pe Lynch si am citit despre practici tibetane. E o carte Calugarul si Filosoful, un dialog intre tatal intelectual vestic 68cist si fiul care s-a calugarit in Tibet odata cu valul de hipioti din 70. Explica foarte misto diferentele de abordare intre occident si orient in practicile terapeutice si spirituale. Concluzia mea, sper sa nu se socheze nimeni e ca e alta Marie cu aceeasi palarie. sau invers. In psihanaliza se face acelasi lucru ca in meditatie si mentalizare – suspendarea (auto)criticii, largirea capacitatii de a intelege ce se intampla in interior (al 3lea ochi, nu?) si efectul e de centrare, liniste adanca si ce zice Lynch, acces la o sursa inepuizabila de creativitate. E vorba de acel observator care priveste, traieste insa nu judeca, lasa totul sa fie, care e descris in practicile orientale.
wow, cat am scris!
alta intrebare – care e diferenta imp dintre adlerieni si psihanalisti?
Well, Ad e prea reactivă (și puțin cam agresivă) chiar și pentru mine, darmite pentru tematică, așa că nu am chef ca acest dialog să se mute în câmpul lui ”hai să vedem care e mai tare la imagini tari, plastice”, așa că mă retrag. Fără glorie. În schimb, Ad pare să înțeleagă mai bine decât noi toți ce vrea psihanaliza să fie. Nu pare a avea dubii.
Încercam, totuși, să subliniez că e evident cât de greu controlabilă e prechea trans si c-trans odată stârnită, n-am treaba cu istoria psihanalizei, așa cum nici transferul nu are treabă cu vreo istorie, el a avut loc și-n anii 30, și ieri, se va produce și mâine. Și nu am deloc cunoștință despre vreo strictă interzicere a perechii amintite, ”în urmă cu trei-patru decade”, vorba recenzentei adleriene. Dar poate că tu, ca fană ad-hoc, fără condiții, ai prins din prima cum devine treaba asta.
În plus, trebuie să-i comunici și domnișoarei Mihaela Costea că se află și domnia sa în flagrant de gândire, ca mine, pentru că: ”Mihaela Costea spunea…
Despre asta e vorba in teoria atasamentul, draga Cristian Sirb, despre relatia de atasament, deci de iubire intre client si terapeut. Terapeutul trebuie sa ii ofere o relatie de iubire clientului sau.”
Au revoir.
@Cristian
no problem, pace
discutia era despre istoria psihanalizei, mai precis cum se foloseau transferul si contratrasferul si tu ai deschis-o.
diferentele dintre psihanalisti si adlerieni sunt cateva, destul de semnificative. Oirucm trebuie notat ca Adler a fost elevul lui Freud, pana la un moment dat, cum s-a mai intamplat si cu altii.
Dar pe scurt, o diferenta majora e ca Freud spunea ca omul este "driven by the past" si atunci accentul cadea foarte mult pe analiza trecutuli, a copilariei si a tot ce tine de istoria personala in vreme ce Adler a schimbat asta la polul opus, spunand ca omul este "driven by the future", de niste scopuri fictive (in sensul ca nu au avut loc inca) din viitor si ca trecutul trebuie inteles doar pentru a vedea incotro se indreapta un individ. Asta ar fi una.
A doua ar fi ca adlerienii folosesc mult conceptul de interes social. El este cel care il face pe om sa se simta valoros, sa nu dezvolte complexe de inferioritate, anxietati, nevroze, boli psihice etc, in vreme ce psihanaliza pare mai centrata pe individ decat pe colectivitate. eva Dreikurs, o descendenta a lui Freud, spune ca analiza excesiva insingureaza individul in vreme ce actiunile concrete cu utilitate sociala dau putere individului si-l vindeca. O foarte mare literatura adleriana a fost scrisa si continua sa fie scrisa pe tema modului in care ar trebui sa fie crescuti copii. Pentru cao societate sanatoasa apare daca indivizii au fost crescuti sanatos de mici. Este si motivul pt care Adler a infiintat 30 de clinici pentru copii dificili insa unde parintii veneau si luau lectii de parenting 🙂
Pardon, Eva Dreikurs, o descendenta a lui Adler 🙂
aha, a lui Adler 🙂
Merci mult pentru explicatii.
Deci adlerienii nu cred ca omul cauta trairi primare, vechi?
Analiza excesiva, si eu cred, poate deveni o nevroza in sine sau, depinde cum o iei, reactualizarea unei nevroze. Insa cum toti suntem cat de cat nevrotici tentatia e acolo.
Pentru ca sa nu ne sune ca un inceput de banc intrebarea "care e diferenta intre adlerieni si psihanalisti" (sa stiti ca nu cu rautate glumesc!), haideti sa spunem "dintre psihoterapia adleriana si psihanaliza". Altfel, riscam sa continuam bancul. Daca exista diferente importante intre psihoterapii, cred ca ele ar trebui sa vizeze mai multe aspecte:
– felul cum isi explica formarea simptomului psihic si a personalitatii in general in ontogeneza;
– atitudinea clinica fata de simptom;
– scopurile terapiei si modul cum e conceputa schimbarea psihica;
– din cele de mai sus decurge construirea cadrului de lucru (cu toate elementele de cadru cunoscute).
Pentru ca cineva sa va poata explica diferentele (legate de aspectele enumerate de mine), ar trebui sa aiba dubla formare, ceea ce e mai greu…, dar mai sunt persoane, chiar cu multipla formare. Si tot n-ati scapa de factorul subiectiv al felului in care cele 2-3 terapii in care s-a format persoana respectiva au lucrat pentru el/ea. Zicea cineva pe-aici "toti castiga, toti primesc premii" (fiecare psihoterapie e potrivita unor pacienti), la discutia despre rogersieni si cred ca e valabil si pentru adlerieni, pentru jungieni sau freudieni (atentie: psihanaliza nu mai este de mult doar Freud, atat ca metapsihologie cat mai ales ca tehnica!).