(…) Logoterapia este o psihoterapie fenomenologic personală (în concepţia lui Längle), în care omul însoţit empatic de către terapeut descoperă că are ţeluri, sarcini si valori personale, că este animat de vointa de a căuta şi găsi un sens vieţii sale.Conform lui Frankl:
-
logoterapia este o terapie dinspre mental, dinspre spirit, spiritualul dând seama pentru omenescul din om. În centrul logoterapiei stă ideea că omul este o fiinţă spirituală, liberă şi responsabilă, capabilă să realizeze valori şi să-şi împlinească existenţa ca sens.
-
logoterapia este o psihoterapie apelativă care apelează la voinţa de sens.
-
logoterapia este o psihoterapie reumanizată, deoarece „presupune deci să luăm în vedere transcedenţa de sine şi să luăm în stăpânire distanţarea de sine.”, omul fiind directionat într-o anumită măsură spre altceva, sau spre altcineva, spre un sens al existenţei luminat prin analiză existenţială.
Concret, logoterapia poate însoţi demersul terapeutic astfel:
-
În nevroze psihogene ca terapie nespecifică, în care diveresele modele reacţionale patogene nu au de-a face cu problematica sensului.
-
Ca asistenţă medicală duhovnicească, care dă posibilitatea găsirii unui sens vieţii prin suferinţă.Vindecarea sufletească, de altfel lucru căutat de orice psihoterapie, este scopul asistenţei medicale duhovnicesti. Aceasta devine o tehnică a umanităţii medicului, iar atunci când omul suferind îl solicită, el este şi specialist şi uman: „Din medic numai sţiinfic el se transformă în medic si uman.”
-
În confruntarea cu fenomene sociogene cum ar fi sentimentul lipsei de sens, sentimentul de vid şi vacuum existenţial care duc în anumite cazuri la nevroze noogene.
-
Profilaxia nevrozelor psihiatrogene care sunt acele nevroze în care medicul sau psihiatrul intensifică frustrarea existenţială prin metode psihoterapeutice reducţioniste care pot coborî omul la dimensiunea subumană.
Încercând un răspuns timid la întrebarea ta, concluzionez că în logoterapie terapeutul însoţeşte empatic clientul în căutarea logosului, a propriului sens al existenţei, fără a-l direcţiona conform principiilor sale şi implicit acceptând necondiţionat sistemul de valori prin care clientul încearcă să-şi construiască sau reconstruiască viaţa aflată la un moment dat într-un impas existenţial, într-un „vacuum existenţial”.
Întregul articol îl găseşti online la adresa:
Comentariu de Mirela Adriana la articolul „Focul pasiunii în psihoterapie sau cât de tandri pot fi consilierii centrați pe persoană” de Mihaela Costea
