O parte teoretica are sens atat timp cat este rezultatul intalnirii directe cu pacientul si este consecinta lucrului clinic. Psihanaliza este strans legata de clinica, ea nu exista in afara lucrului cu pacientul si o parte importanta din teoria psihanalizei, inclusiv in psihanaliza legaturii, vine din practica.
Cazurile intalnite sunt diverse si fiecare poate face obiectul unei elaborari teoretice ulterioare. In cadrul psihanalizei legaturii, avem de-a face cu dispozitive multiple, in care in cabinet sunt prezente mai mult de doua persoane (pacientul si analistul). Asta inseamna ca ne putem referi la o familie sau la un cuplu si la un terapeut sau o echipa si de asemenea la un grup si la o echipa formata din analisti si / sau observatori. Diversitatea dispozitivelor de lucru se regaseste si in acest articol. Ne vom referi la doua situatii in care am ales modalitati diferite de lucru.
Asta ne conduce la o discutie despre dispozitivul pe care il alegem atunci cand suntem in fata unei cereri de terapie. Intotdeauna terapia incepe printr-o solicitare pe care un membru al familiei sau cuplului o face unui terapeut.
Sa plecam de la un caz, in care am lucrat impreuna in urmatorul dispozitiv: familia formata din baiat, mama si tatal vitreg si o echipa de doi terapeuti, barbat si femeie. Cererea a fost facuta de o doamna care prezenta situatia baiatului ei in varsta de 11 ani, a carui stare emotionala suferea fluctuatii mari atunci cand el se intalnea cu tatal sau natural.
Dupa cum am aflat ulterior, parintii baiatului erau divortati si el locuia cu mama si sotul acesteia. Periodic se intalnea cu tatal sau cu care petrecea un week-end si de la care revenea trist si preocupat, “parca ar ascunde ceva”, dupa cum spunea mama.
Sa luam un alt caz, al unui cuplu, aflat intr-o situatie de permanenta tensiune, el avand senzatia ca nu mai corespunde, ca nu mai poate face fata permanentelor critici ale sotiei sale, ea alternand momentele de depresie cu cele de exuberanta. Situatia ajunsese la limita atunci cand ei au cerut o terapie de cuplu. Acest cuplu a lucrat intr-un dispozitiv cu un singur terapeut, barbat.
Ne putem intreba ce au comun cele doua situatii. O mama care solicita o terapie pentru fiul sau si un sot care cere o terapie pentru cuplul din care face parte. In mod obisnuit cineva solicita o terapie in nume propriu, vorbeste despre sine, despre ce i se intampla, doreste o intalnire, isi programeaza sedintele functie de programul sau. In cazurile de fata, un membru al familiei il implica pe un altul in mod direct, venind impreuna, dar nu ca insotitor, ci ca parte a suferintei, a simptomului. Mama nu vine pentru a-l aduce pe fiu la terapeut, ci ea vrea sa afle “secretul” pe care copilul pare sa-l ascunda. La prima sedinta va veni baiatul, mama si sotul ei. Cuplul vede ca ceva este in neregula intre ei si nu un aspect individual. Ei fixeaza de la inceput ca obiect de lucru legatura lor, cerand direct “o terapie de cuplu”.
Exemplele de mai sus ne conduc la ideea ca acesti oameni resimt o suferinta, o dificultate, o lipsa, o neintelegere intre ei. Exista mereu senzatia de unitate a cuplului, a familiei, unitate care in aceste cazuri si nu numai pare sa fie amenintata, de secretul copilului, de starea membrilor cuplului. Suferinta este a lor impreuna si nu a unuia dintre ei.
Tot in sfera acestei unitati putem considera si prezenta tatalui vitreg. Spuneam ca cererea este a mamei pentru fiul sau. De ce atunci prezenta sotului mamei? Din prima sedinta, era senzatia de prezenta implicita si pentru ei, si pentru terapeuti. El nu a spus multe lucruri in prima intalnire, jucand mai mult poate un rol de observator si de sustinator. Aparent dintr-o perspectiva a scopului mamei, prezenta lui ar putea parea nejustificata. Pentru a o intelege, am avea nevoie de “legatura”, de a vedea ca intre membrii acestei familii exista o retea de conexiuni manifeste si inconstiente care sunt amenintate. Pericolul ruperii legaturii este de fapt motivul cererii terapiei.
Atat familia, cat si cuplul cer terapeutului, dincolo de simptomul care ii aduce in cabinet, sa le redea legatura. Cel mai bine se vede acest lucru la cupluri, relatia de cuplu fiind una aflata la inceputul familiei, reflecta mult mai clar acest pericol al legaturii si necesitatea de a-si re-gasi legatura. In cazul cuplurilor, pericolele par foarte mari intrucat legatura dintre ei este una de alianta si nu una de rudenie, adica este una aleasa de ei si nu un dat. Aceste pericole pe care le-am intalnit la diverse cupluri se refera spre exemplificare la neputinta de a avea acces la celalalt, intotdeauna reciproca, dar nu intotdeauna concomitenta, la starea de depresie, la pierderea masculinitatii si chiar la situatii aparte ca cea intalnita la un cuplu tanar care pleca de la pericolul destramarii cuplului consecutiv intreruperii unei sarcini. Desi situatiile par foarte diferite, pericolul este acelasi – destramarea legaturii. Iata motivul pentru care ei cer ajutor impreuna si vin impreuna la terapie.
Oricare tentativa de a izola probleme individuale si de a le aborda separat in cadrul unor terapii pentru fiecare dintre ei este receptata ca o confirmare a destramarii cuplului. Cererea utilizata de cupluri este “sa fim ca inainte”. Inainte de ce anume? Inainte de a fi rau, inainte de a fi in pericol, cand totul pare astazi ca era foarte bine. Este ca ceva pierdut, pe care cuplul l-a avut “la inceput” si pe care astazi nu-l mai gaseste. Suferinta aparuta in legatura pare ca o fragilizeaza, subtiaza, destrama. Ea se poate face si des-face, iar ei sunt in cautarea unui “paradis pierdut”.
Sa spunem ca la inceput legatura avea o forma entuziasta, o parte in care contractul narcisic era foarte important, ce idealuri aveau impreuna, cum va fi copilul etc. Ulterior, alaturi de aceste idealuri s-a conturat o alta stare – cea in care fiecare venea cu istoria sa, cu suferintele sale, cu familiile de origine. Cand entuziasmul, numit generic indragostire, s-a temperat, partea de suferinta de legatura a putut sa devina vizibila. In functie de situatia concreta a fiecarui cuplu, ea a putut sa se concretizeze intr-un simptom sau sa fie deplasata spre scopuri manifeste generice (cum sa construiasca o casa, cum sa faca un copil, cum sa gestioneze boala unor rude etc). Simptomul apare atunci cand o alta amenajare nu mai este posibila, dar el marcheaza si dorinta cuplului de a fi impreuna, de a fi in legatura.
Daca ne referim la familia mentionata, si acolo apare un pericol. Copilul pare “impartit” intre parintii sai. El locuieste cu mama si sotul ei si este descris ca un copil vesel si sociabil. Pe de alta parte, el petrece timp cu tatal sau natural si cu mama acestuia, unde are o alta stare, mai preocupata, mai “de adult”, iar revenirea de acolo ii da dificila sarcina de a face aceasta trecere, “imposibila”, intre mama si tata. Ca urmare a separarii lor, baiatul este prins intre doua lumi, dar si intre doua parti ale lui insusi. Si la mama si la tata gaseste o anumita pereche (mama si sotul ei, tatal si mama lui), doua legaturi barbat-femeie, insa una de alianta si alta filiala. Prins in tesatura de investitii, aliante, pacturi, el incearca sa joace rolul “celuilalt” si sa mentina atat apropierea, cat si distanta dintre mama si tata. De aici provine senzatia de secret pe care mama si sotul ei o au si pe care mai mult ca sigur o resimte si familia paterna. Baiatul are o nevoie individuala de a pastra aceasta relatie care i-a permis nasterea, dar si o nevoie familiala de a asigura o circulatie a continuturilor inconstiente intre toti cei implicati.
Unul dintre aspectele specifice lucrului cu mai multi terapeuti este ceea ce se numeste post-sedinta si este o activitate desfasurata de echipa de terapeuti dupa terminarea sedintei. Ce se intampla in post-sedinta si care este rolul ei? Lucrand doi sau mai multi terapeuti, este evident ca fiecare resimte intr-un anumit fel ce se intampla in sedinta si asculta discursul familial in modul sau. Asta ii trezeste diferite asociatii, afecte si tot ceea ce de obicei consideram a fi contratransfer. Doar ca specificitatea lucrului cu mai multe persoane ne indrepta catre un concept mai extins de camp transfero-intertransferential. In post-sedinta, analistii lucreaza impreuna cu aceste continuturi pentru ca adesea se intampla ca in transfer, conflictul dintre membrii familiei sa se deplaseze asupra echipei terapeutice.
In cazul familiei de care am vorbit, am utilizat aceasta modalitate dat fiind faptul ca eram doi terapeuti. In acel spatiu si timp, si-a gasit loc o elaborare a noastra pentru ceea ce auzisem si traiesem in sedinta si pentru aspectele care raman adesea de ne-inteles, de ne-spus.
Prin aceasta scurta incursiune in clinica, am incercat sa va aducem aproape de doua situatii concrete intalnite de noi in Bucuresti, abordate prin prisma psihanalizei legaturii. La inceput de drum intr-o psihanaliza pe care o numim a legaturii, intrucat are ca obiect nu inconstientul individual, ci insasi legatura inconstienta dintre cei care fac parte din familie sau grup, exista numeroase limite, rezerve, indoieli. Pe masura ce aceste experiente sunt validate de practica, ele pot sa treaca acest test al realitatii.
In prezent am intalnit in practica multe cereri de terapii de cuplu, dar cererea de terapie de familie este inexistenta. Ceea ce vrem sa spunem este ca inca din momentul adresarii cererea pentru cuplu este expresa, in timp ce pentru o terapie psihanalitica de familie este inca inexistenta. Acest lucru il putem intelege din punctul de vedere al teoriei portavocii care spune ca unul din membrii familiei devine purtator al simptomului, al suferintei. Membrii familiei au tendinta de a izola aceasta persoana si de o incredinta terapeutului, vindecatorului, spitalului etc. Daca familia accepta sa fie prezenta impreuna cu purtatorul suferintei, atunci modul de vindecare poate sa functioneze. Refuzul lor face sa apara o legenda a Mesterului Manole in care ceea ce se construieste ziua se darama noaptea, pana cand familia (Ana, in balada) accepta sa fie prezenta si sa renunte la ceea ce este cel mai important pentru ea. Poate ca legenda se refera chiar la acest lucru.
Ceea ce afirmam este ca familia care accepta sa fie impreuna cu copilul aflat in suferinta in cadrul dispozitivului terapeutic permite acestuia sa se vindece si, odata cu el, si legatura lor. Dispozitia familiei pentru a face un efort de acest tip este mult mai mare atunci cand este vorba despre copil. De aici rezulta ca cele mai multe terapii analitice de familie pleaca de la copil. Este un efort pe care familia il intelege atunci cand i se explica, dar rezistenta este, din pacate, de multe ori mai mare si preferinta pentru incredintarea copilului mult mai accentuata. La aceasta se adauga si faptul ca iluzia ca purtatorul suferintei poate sa fie vindecat singur, izolat, incredintat in afara mediului si implicatiei familiei este intretinuta de multe orientari psihologice, desi toate afirma raspicat importanta mediului familial si a relatiei cu parintii.
Daca in cazul copilului exista disponibilitatea familiei, daca in cazul cuplurilor exista disponibilitatea partenerilor, nu la fel se pune problema atunci cand este vorba despre alte persoane, de varsta a treia sau despre un adult. Atunci cand acesta manifesta o suferinta, ea poate avea acces la o abordare individuala, totusi, exista cazuri in care pacientul vine insotit, ceea ce ne poate face, cu usurinta, sa presupunem ca este vorba despre o necesitate de lucru in legatura. El fie nu poate sa vina singur, ceea ce ar duce la o considerare a legaturii ca modalitate de lucru. Aici putem face cu usurinta referinta la atacurile de panica insotite de agorafobie. Multe din aceste cazuri sunt posibil de lucrat in cadrul unei terapii a legaturii.
Am incercat sa scriem despre clinica psihanalizei legaturii, dar fara a o transforma intr-un panaceu. Credem ca este utila atunci cand se potriveste situatiei, dar fara a fi obligatorie. Este important, dupa parerea noastra, sa se stie ca exista si astfel de abordari, la care se poate apela atunci cand este cazul. Mai credem, de asemenea, ca domenii clinice putin explorate sunt cele din institutii sau cu pacient-institutie. Ramane ca experienta ulterioara sa demonstreze posibilitatile si limitele clinice.
