Şoarecii lui Tavares

La mine în cameră este un şoarece. Am adus pisicile să îl vâneze, mamă şi fiică, dar una este surdă, nu a auzit niciun chiţăit, alta este leneşă, s-a pus pe calorifer să se culce. Îmi vedeam cu serenitate de lectură, când ceva mă muşcă de picior. Reacţia mea se înscrie în categoria celor care ar duce la o internare forţată, aşadar nu o redau. Animăluţul ăsta fricos, care se ascundea speriat sub fotoliu şi pe sub mobilă, a acţionat tocmai pentru că îi era teamă şi, asta e adăugirea mea poetică, a simţit că i se pregăteşte ceva când le-a văzut pe mâţe. Nu ştiu care dintre revelaţii a venit prima sau dacă au fost intercalate, dar acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu două dintre personajele din cartea pe care o ţineam liniştită în mână atunci când a avut loc atacul fulgerător, Ierusalim, de Gonçalo M. Tavares.

Hinnerk rămăsese din război cu un sentiment de frică permanent, care nu dispărea niciodată şi care ajunsese un fel de dat fizic. El omoară un copil tocmai pentru că spaima devenise paroxistică. Se întâmplă atunci când pleacă în mijlocul nopţii să găsească o modalitate de descărcare sexuală. Auzise de un tânăr care voia să urmeze o carieră preoţească şi îl excita gândul unei relaţii de tip homosexual, dar şi incompatibilitatea dintre această dorinţă şi faptul că frecventa o prostituată. Pe de o parte Hinnerk dorea să se iubească pe sine, ca atunci când mângâia arma şi îl excita mirosul propriei cărni pe trăgaci, dar pe de altă parte l-a omorât pe copilul care fusese şi cu care nu se împăcase.

De fapt, atunci când eşti într-o astfel de stare, acţionezi chiar în virtutea acestei frici de care vorbeam, pentru că orice ar putea urma este mai uşor de suportat decât eroziunea interioară continuă şi accelerată. Este ceea ce se ascunde în spatele multor acte criminale, însuşi sentimentul că sunt persecutaţi şi că li se vrea răul. Autorul pare să aibă o intuiţie cu privire la această realitate psihică:

În ultimele zile, Hinnerk fusese foarte violent, ceea ce însemna că frica ajunsese la apogeu.

Ernst, fost pacient într-un spital de boli mintale, era înspăimântat de cel pe care îl considera urmăritorul său, doctorul Gomperz, acela care

infiltrase teama zilnică şi teroarea neîntreruptă în viaţa sa.

Când îi face o vizită la spital, îşi dă seama că e doar un bătrân neputincios, căruia nu ar putea să îi facă rău. În aceeaşi zi, dezinvestirea unor sentimente înseamnă o deplasare a lor către altcineva, iar acest nou obiect se întâmplă să fie chiar Hinnerk, cu care se întâlneşte accidental pentru prima oară, în urma unui eveniment în care ultimul joacă un rol pozitiv. Niciunul dintre ei nu ştie că Hinnerk tocmai ce îl ucisese pe fiul lui, Ernst, pe care acesta nu l-a cunoscut niciodată şi pe care l-a avut cu iubita schizofrenă de la spitalul de boli mintale, dar e deja prea complicat, nu? Apropierea lui de Mylia, cea pe care o reîntâlneşte după atâţia ani şi care pare acum atrasă de acest om cred că este de ajuns pentru a-l irita.

Iar frica poate fi aceea a masculinităţii lui lezate, dar poate izvorî şi din statura impozantă a lui Hinnerk, din arma pe care o învârte în mână, din cearcănele lui care îl fac să semene cu un monstru, unul de care avea nevoie ca să îl înlocuiască pe ultimul, completez eu. Atunci când pistolul cu care se jucau toţi trei ajunge din întâmplare şi la el, compromisul dintre teamă şi necesitatea de a acţiona este o gaură în cap. Şi de ce ar lua Mylia vina asupra ei instantaneu? Poate pentru că se simte vinovată de moartea cel puţin spirituală a unui om, atunci când l-a înşelat în spitalul în care a fost internată chiar de către acesta, iar învinovăţirea formală se suprapune peste cea inconştientă.

În orice caz, dacă motanul meu, care a dispărut acum câteva săptămâni şi care seamănă perfect cu cel din poză, ar fi fost prin preajmă, fiţi siguri că nu s-ar mai fi lăfăit ăsta micu’. Iar în logica atacului nu ar fi stat niciun sentiment de contracarare a angoasei, ci o foame simplă şi sănătoasă de sânge şi carne proaspătă.