Sambata, 16 octombrie, aipsarzii si prietenii lor – un public foarte numeros, activ si avizat in domeniu, dupa cum s-a vazut in cele doua ore – s-au reunit dupa vacanta mare pentru a discuta o tema nu chiar noua pentru psihanaliza, dar permanent de actualitate: timpul.
Invitatul nostru, doamna Brindusa Orasanu – psihanalist formator si supervizor al Asociatiei Internationale de Psihanaliza – a avut o prezentare foarte bogata de psihanaliza aplicata la literatura, obiectul interpretarii fiind romanul marelui scriitor francez Marcel Proust, In cautarea timpului pierdut, volumele I, Swann, si VI, Timpul regasit.
Pentru cei care n-au avut ocazia sa participe la sedinta AIPsA, redau foarte succint cateva idei ce au fost dezvoltate pe parcursul prezentarii si al interventiilor. Nu va asteptati, deci, ca micul meu articol sa dubleze prezentarea!
Daca sunteti temperamente active, este posibil ca scriitura lui Proust sa va plictiseasca pentru ca epicul la el e un fir aproape imperceptibil pe care este mai bine sa nu il cautati. A fost si primul indemn pe care ni l-a facut Brindusa Orasanu, intrebandu-ne in deschiderea sedintei daca si cand l-am citit, ceea ce ne-a dat fiecaruia un “search” cu iz autoreflexiv pentru recuperarea propriilor amintiri din adolescenta si elaborarea ambivalentei fata de autor.
Daca sunteti firi contemplative, luati-va timp din plin la dispozitie ca sa va puteti bucura de curgerea unei scriituri profund lirice, absolut geniale!
In sfarsit, firile analitice, inclinate catre detaliu, cred ca vor avea un material bogat si satisfacator pentru ca fiecare fraza a lui Proust nu-mi pare altceva decat o picatura de timp subiectiv, afectiv, recuperat:
Nimeni nu înţelesese nimic [din însemnările anterioare cărţii]… mă felicitară pentru faptul de a le fi descoperit [adevărurile] la „microscop”, pe când eu mă servisem, dimpotrivă, de un telescop pentru a observa lucruri foarte mici, într-adevăr, dar situate la o distanţă mare, fiind, fiecare dintre ele, o lume. (1927, p. 361).
In sensul acesta si prezentarea Brindusei Orasanu ne-a indemnat in continuare sa il citim asa cum ascultam pacientul in cabinet, raspunzand asocierilor libere cu atentie flotanta. Asa cum recomandarea pentru pacient este de a spune tot ce-i trece prin cap fara a omite nimic in mod intentionat, recomandarea pentru psihanalist (formulata de Freud) este de a-l asculta acordand o egala importanta relatarilor. Asadar, termenul de atentie flotanta desemneaza activitatea psihanalistului prin care acesta se lasa purtat de libera asociatie verbala a pacientului, aceasta fiind singura care decide directia discursului. Mergand pe aceasta paralela, s-a spus ca textul lui Proust creeaza in cititor stari emotionale asa cum materialul analitic, in cabinet, provoaca un contratransfer.
Recuperarea timpului afectiv de catre scriitor este un demers in stransa legatura cu recuperarea spatiului – intern si extern – si a reprezentarilor. Tranzitionalitatea intre timp si spatiu – momentele temporale ocupand un spatiu psihic inconstient – este permanent surprinsa si de catre clinica psihanalitica in care intalnim “timpul” ocupand un loc psihic de unde isi asteapta randul (“Inca n-am crezut lucrul asta!”).
Legatura intre opera artistica si psihanaliza a fost surprinsa pentru prima data de Freud (v. Eseuri de psihanaliza aplicata), lipsindu-i insa legatura cu notiunea de contratransfer.
Proust ne suscita contratransferul prin faptul ca demersul lui literar este dublat de unul emotional, de recuperare a istoriei personale extrem de timpurii, in special legata de figura materna dorita, pierduta, cautata si regasita in scriitura asa cum pacientul o regaseste si recreaza in relatia transferentiala din cabinet.
Sunt mulţi ani de atunci. […] De asemenea, e mult de când tata a încetat de a mai fi în stare să-i mai spună mamei: „Du-te cu micuţul”. Posibilitatea unor asemenea clipe nu va mai renaşte niciodată pentru mine. Dar de la un timp încoace, dacă ascult, încep să percep foarte desluşit suspinele pe care am avut puterea să le reţin în faţa tatii şi care n-au izbucnit decât când m-am regăsit singur cu mama. În realitate, n-au încetat niciodată […] Mama petrecu noaptea aceea în odaia mea […], puteam să plâng fără să păcătuiesc […], un soi de pubertate a mâhnirii, a emancipării lacrimilor. (1913, p. 50-52).
Despartirea de mama la culcare, traita ca definitiva, este o fantasma specifica stadiului oral in care obiectul intern bun nu este suficient de crescut pentru a-si capata constanta pe perioada absentei fizice a obiectului de relatie. Presupunem ca trairea separarii intr-un mod atat de traumatic are loc de obicei in urma unui sevraj prematur si brusc, iar aici incercarile de a elabora prin lacrimi doliul sanului pierdut par a fi interzise (fantasma parentala deseori nu permite “emanciparea lacrimilor” Eului, considerat astfel prea slab). Dar sensibilitatea insuficient recunoscuta isi cere drepturile de exemplu in somatizari:
Din seara aceea, când mama abdicase, data, împreună cu moartea lentă a bunicii, şi declinul voinţei şi sănătăţii mele. (1913, p. 365).
Astmul ne apare evident ca o fixatie orala a acelui moment; ritmicitatea respiratorie asemanandu-se cu cea a timpului, este de inteles ca recuperarea acestuia devine aproape vitala, reparatorie. Obiectul bun din copilaria timpurie, insuficient instaurat atunci, mult prea fragil, isi afla reconstructia la maturitate prin recuperarea amintirilor: senzatii, reprezentari, afecte retraite pentru a-i suplini prezenta efemera:
mama nu urca în odaia mea […] sărutarea de preţ şi fragilă pe care mama mi-o încredinţa de obicei în pat, înainte de a adormi, trebuia să o duc din sufragerie în odaia mea şi s-o păstrez tot timpul cât mă dezbrăcam, fără să i se spulbere gingăşia, fără să i se risipească şi să i se evapore însuşirea volatilă. (1913, p. 37).
Amintirile ecran (concept freudian) apar ca piesele de puzzle cautandu-si locul potrivit in peisajul istoriei personale; ele ajuta intotdeauna travaliul recuperativ pentru ca recompun unitatea spatiu-timp:
această frântură de peisaj […] pluteşte nesigură în mintea mea […] fără să fiu in stare să spun din ce ţară, din ce timp – poate numai din ce vis. Dar trebuie să mă gândesc la [anumite locuri evocatoare de stări afective] ca la nişte zăcăminte adânci ale solului meu mintal. […] Fie că a secat în mine credinţa care creează, fie că realitatea nu se mai formează decât în amintire. (1913, p. 199).
Ambivalenta conflictuala pe care o traieste atat de puternic copilul in momentul in care tatal si mama abdica de la regula interdictiei ne-a pus pe ganduri – si pe discutii, pentru ca pare un moment crucial in evolutia ulterioara a autorului-personaj. Se pare ca in el interdictia persista, iar anularea ei in relatie nu face decat sa-l arunce pe copil dintr-o disperare certa intr-o bucurie nesigura:
Ar fi trebuit să fiu fericit, dar nu eram […] Dacă aş fi îndrăznit, i-aş fi spus acum mamei: „Nu, nu vreau, nu te culca aici!” [căci] era din parte-i o primă abdicare în faţa idealului pe care-l făurise pentru mine. (1913, p. 52).
Legea lasa loc vinovatiei si pedepsei (boala), deoarece el nu mai corespunde fantasmei parentale: daca sunt iubit asa cum vreau eu, nu mai sunt iubit ca pe obiectul pe care parintii si-l doresc, iar dezamagirea lor este un atac narcisic insuportabil – ar fi discursul latent al textului.
Travaliul de recuperare a mamei partiale, ca personaj-timp, are loc prin reactualizarea senzatiilor de tot felul – auditive:
Atunci când răsunase, existam deja, şi de atunci, pentru a mai auzi acest clinchet [înăuntru, în amintire], trebuia să nu fi fost vreo discontinuitate, să nu fi încetat să exist. (1927, p. 367);
gustative: madlena inmuiata in ceai; tactile: sarutul mamei etc.
Contratransferul la care textul ne antreneaza atat de direct se aseamana izbitor cu mecanismul identificarii proiective, asa cum ne apare in cabinet, pacientul avand o intentionalitate profund inconstienta de a declansa in psihanalist aceeasi stare intoleranta pe care o traieste el.
Discutiile au condus asadar catre asa-zisa latura pragmatica a textului sau intentionalitatea autorului de a comunica prin obiectul estetic continuturi psihice profund inconstiente (s-a lansat ideea ca cea mai valoroasa contributie estetica apare intotdeauna din acele zone psihice inaccesibile constientului). Autorul are efect (inconstient intentionat) prin modul in care spune. Se poate vorbi despre intentionalitate la nivel constient si inconstient, fiind vorba despre un anumit fel de a se extinde spre celalalt caruia ii comunica starea sa. A fost amintit psihanalistul kleinian Donald Meltzer care a vorbit despre fantasma intoarcerii in uter: trauma nasterii este raspunzatoare de apararile fata de impresiile prea puternice la contactul cu lumea exterioara, obiectul estetic devenind in creatie un mod de aparare de acest fel. Timpul in Inconstient este nemasurat (Freud); dislocat de spatiu, el se reaseaza prin scriitura in trup la locul lui:
Memoria „prelungeşte în ordinea timpului trupul drag”, iar spaţiul restrâns rezervat trupului, transformat în Timp, devine „un loc, dimpotrivă, prelungit peste măsură, deoarece [oamenii] ating simultan, ca nişte uriaşi scufundaţi în ani, epoci atât de distanţate” (1927, p. 367).
Timpul cu “t” mic devine timp cu “T” mare: crezut ireversibil, el nu era decat ascuns, descoperit prin scriitura si, instalat la locul potrivit in echilibrul interior, devine o adevarata instanta psihica.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Tare mă tem că Proust nu lasă decât puțin loc interpretării, câtă vreme el se despică singur, cu inimitabil talent autoanalitic, în paișpe mii de milioane de atomi pe parcursul a 7 volume de căutare a timpului pierdut. Nu zic nu, poate că o analiză temeinică l-ar fi scutit de înrobitarea scotocire prin memorie, însă Literatura ar fi fost văduvită de marea ei capodoperă.
Să nu se supere nimeni, gust și eu niscai PsA, însă, referindu-se la „A la recherche…”, aceste rânduri mi-au provocat un bine întemeiat sentiment de respingere. Nu sunt un serviciu adus literaturii. Nu știam dacă să surâd amuzat sau să închid:
„Despartirea de mama la culcare, traita ca definitiva, este o fantasma specifica stadiului oral in care obiectul intern bun nu este suficient de crescut pentru a-si capata constanta pe perioada absentei fizice a obiectului de relatie.”
Rog, citiți Proust, când îl veți citi, ceilalți cititori ai acestei cafenele, fără a vă gândi la stadiile orale, anale, envie du penis, pierderea sânului sau …
"Rog, citiți Proust, când îl veți citi, ceilalți cititori ai acestei cafenele, fără a vă gândi la stadiile orale, anale, envie du penis, pierderea sânului sau … "
Majoritatea psihanalistilor chiar asta fac atunci cand citesc prima data o opera. Se lasa prinsi de fiorul estetic fara sa intelectualizeze/rationalizeze neaparat prin prisma teoriei. Mai intai simti si apoi incerci sa elaborezi metapsihologic.
Eventual, dupa aceasta prima miscare sufleteasca, urmeaza incercarea de intelegere din punctul de vedere al functionarii psihice, care nici ea nu este lipsita de o anumita placere intelectuala.
Imi amintesc ca am participat mai demult la un curs de literatura tinut de Nicolae Manolescu. Acesta s-a referit la interpetarile psihanalitice in felul urmator: "Qui prodest, sa speli rufele in public?" Daca as fi putut interveni, i-as fi raspuns ca nici o interpretare literara nu este completa fara referintele la dinamica inconstienta. Psihanaliza aplicata la produsele culturale reprezinta doar o cunoastere in plus, exact ca un fel de limba straina care te ajuta sa intelegi mai bine o lume necunoscuta.
Asadar, corola de minuni a lumii nu se striveste deloc, dimpotriva, are sanse sa se amplifice placerea dobandita printr-o analiza minutioasa…
Uite că mie mi se pare foarte mișto ce a scris Georgiana pe aici. Am căzut în capcana la un moment dat să încep să justific dreptul psihanalizei aplicate de a exista, și am făcut-o politicos, am făcut-o cu reverențe, cu scuze, pe foarte multe pagini de cerneală virtuală. Nu aici, în altă parte. Și foarte frumos așa, v-ați fi și mirat că o persoană atât de sictirită, as we speak, ar fi spus lucrurile ălea atât de blajine, sensibile, echilibrate.
Mi s-a cam luat. Și spun așa:
1. M-am săturat de ”sacralizarea” unor opere și scriitori, de parcă ar fi niște temple cărora trebuie să le aducem doar ofrande, în șoaptă. Ai chef să interpretezi, și o faci cu argumente. Care este problema? Opera e cu treaba ei, nu strici nimic. Chiar mă întreb care e sursa unor reacții atât de viscerale, dar dăm în altele.
2. M-am săturat ca psihanaliza aplicată să fie considerată o chestie tolerată și, pentru că are acest statut, doar interpretările deosebit de bune ar trebui să vadă lumina minții, a ecranului, sau a tiparului.
Nu, dragilor. Așa cum în toate domeniile există lucruri foarte bune și lucruri execrabile, și psihanaliza aplicată are dreptul la interpretări bune sau rele. Și ea se raportează la ceva, așa cum fac toți și toate, în primul rând la lume.
Bineînțeles că îți spui părerea, îmi place sau nu, dar nu mă iei cu deserviciu adus literaturii. Cei care vor ca literatura să rămână chestia aia pură care nu trăiește decât în paginile cărții să surâdă amuzați ȘI să închidă. Fără SAU.
Mi-am făcut un blog de recenzii la cărți tocmai ca să arăt că le privesc în primul rând ca o iubitoare de literatură, și nu caut pe acolo invidii de penis, stadii orale, stadii intermediare, stadii finale, pierderi de sân și de sutiene.
Nu mă gândesc la lucrurile ăstea când citesc, e doar plăcerea lecturii. Dar dacă îmi sună mie ”ceva” în timpul textului, nici eu nu știu prea bine ce anume, mă întorc asupra lui și încerc să-mi dau seama ce ar spune psihanaliza despre asta, mai bine zis ce aș spune eu prin prisma psihanalizei.
E ceva total diferit de primul act, al lecturii inocente și desfătătoare. Nu le amestec, una e una alta-i alta. Nu mă fâstâcesc și nu plec ochii rușinată că un text așa de frumos, sau care are destulă auto-analiză în sine, ar putea fi întinat de propriile mele reflecții.
Proust m-ar iubi! Ar zice: ”Ah, fata asta tinerică, în loc să își bage distonocalm în venă, s-a gândit ea la mobilarea somptuoasă a inconștientului meu. Ce drăguț, aș fi invitat-o pe canapeaua depozitată acolo, dacă tot zice că e într-un contratransfer. Nu știu dacă are dreptate, but who the hell cares (nush cum se zice în franceză), cuiva îi pasă suficient de mine încât să se sinchisească de ce ar putea însemna măcar unele dintre miliardele de litere în care eu mi-am exorcizat sufletul. Psihanaliza Aplicată Rules!”
Chiar că rulz! Superb ar fi dacă te-ai apuca să-l citești, deși e plicticos rău de tot când nu ai ce mulge psihanalitic din rândurile lui, zic eu lui ccg. Zic „mai bine”, nu e baș musai. Ca să poți ghici că mai întâi a fost literatura și apoi psihanaliza cu oralul, sânul și invidia penisului. Doar de aia.
Sunt tare curios ce ar zice psihanaliza aplicată despre operele lui Marx, Engels și Lenin. Despre Tezele din aprilie ale lui Ceaușescu și despre meniul de cină de la Caru cu bere.
Poate că aplombul de mai sus era mai potrivit autoarei textului, tot eu zic…
„care este problema?” 🙂 Wow! Nu te sfii de nimic, ccg, nu ezita, aplică psi peste tot, din partea mea. Impurifică purificarea și inocentează impurul
Mi-a plăcut, în schimb, răspunsul d-lui dan.
Cred, totuși, că aplicata este un exercițiu speculativ folositor (am mai scris asta?), încălzește mușchii invizibili ai creierului pentru trebuir mai serioase. Dar tot îmi vine a râde uneori.
Acuma n-o să-mi luați dreptul la zâmbet când mă faceți să-l văd pe Proust tânjind după sânul care l-a abandonat. Și scriind 7 volume din cauza asta.
Domnule Sîrb, există vreun premiu dacă postezi comentarii pe toate site-urile de literatură? Și mereu cu multă supărare. Calmați-vă sau, cum vi s-a mai sugerat, faceți un control inimă, altfel rămân site-urile fără comentatori avizați.
Nu te mai incita așa la comurile mele, s-ar putea să fie un ”sacrilegiu” :). Băi și voiam să pun în paranteză: nu e din categoria ”care-i problema?” la care se referă Andrei Pleșu. Mai citim și noi Dilema, să știi.
Era din specia ”Care-i problema să privești o operă altfel decât prin niște lentile foarte groase, și cu o admirație care merge până la muțenie?”. Care-i problema să spui și ce crede psihanaliza despre UNELE aspecte din carte?
Nu înseamnă a citi TOATĂ cartea în această cheie, în nici un caz nu înseamnă că Proust a scris 7 volume tânjind după un sân care l-a abandonat, doar pentru că psihanaliza face o interpretare specifică unei scene izolate din roman. Cine afirmă așa ceva și de unde putea să te ducă gândul la asta?
Sigur, zâmbete dorim să îți smulgem, trăim vremuri grele, cu toții am vrea să rânjim pentru că a plecat piticul-obscen din Guvern, dar măcar în instituția noastră psihanalitică online departamentul de comunicare să funcționeze cum trebuie, și să nu ni se transforme nouă zâmbetul în hohote de râs văzând cum ar putea fi ințelese intențiile umile ale psihanalizei de a-și aduce și ea contribuția la interpretarea unei opere, alături de critica literară, de exemplu.
Te asigur că am citit cu toNții literatură încă de pe vremea când nu se reactivase Oedipul, ca să-i găsim rezolvare altundeva decât în bibliotecă. Eu aveam locul meu preferat într-un cireș bătrân, dar nu-mi amintesc să-mi fi picurat lapte dintr-un sân care crescuse în copac, să închid cartea speriată, vrând să mă dau jos de acolo, dar să nu pot de armata de faluși care crescuse în lucernă.
Cine știe, de-asta nu am plâns pentru că nu aveam ce mulge psihanalitic din unele cărți recenzate, poate am vreo amintire refulată care trebuie să iasă la lumină pentru a fi în stare să mulg lacrimi.
Eu nu m-aș plictisi cu Proust, și nici el cu mine, te asigur, am arunca toate cărțile de psihanaliză în șemineu și ne-am pune pe divan, așa cum am menționat în comentariul anterior.
Pentru că psihanaliza nu există în mod autentic decât în cură, nu vă gândiți la altceva, așa cum literatura e chestia aia care se întâmplă doar în romane, nuvele, povestiri, poezii, etc, și nu în volumele anoste de critică, apropo și de contribuțiile tale de pe bookblog, nu că ai crede altceva, doar îți reaminteam.
De fapt, și lui Marcel Proust i-ar fi plăcut răspunsul domnului Dan Niculescu, și nu al domnișoarei ccg, dacă stau bine să mă gândesc.
Iar vă rog să mă scuzați, am fost modestă prea mult timp și m-am trezit acum să îmi repar complexele de inferioritate: am impresia că sunt inadmisibil de inteligentă dacă am înțeles care-i scopul și întinderea vizitei psihanalizei aplicate pe tărâmul literaturii, când încă nu citisem nicio lucrare teoretică despre asta, iar unii nu se prind nici la bătrânețe.
De aplicat teorie nici nu mai vorbesc, e un lucru prea puțin serios pentru pretențiile de schimbarea a lumii și a oamenilor la care aspiră unii, dar îmi pare a fi remarca unui spectator la un meci de scrimă, că nu ar putea să admire măiestria jucătorilor pentru că nu este o luptă pe bune, cu întoarcere în timp dacă este posibil, tăindu-și gâtul pentru mâna unei domnițe sau pentru madlena lui Proust.
Psihanaliza nu dorește să opineze despre orice. Pe Lenin îl lăsăm pentru cei care împart lumea în bine-rău, alb-negru, sfânt-laic, literar-murdar, iar ultima dată când am consultat meniul după o ședință AIPsA era pentru a vedea care sunt cele mai bune băuturi cu care putem să ne facem creierii praf, ca să uităm toată psihanaliza aplicată din dotare.
Unii dintre noi, desigur, vorbesc doar în numele meu, care am dat-o pe apă plată, pentru că psihanaliza aplicată e o chestie atât de puțin sedimentată în natura umană încât se duce la vale cu orice, un brânci să-i dai și a căzut ca statuia sus numitului.
@ Cristian Sirb:
Un text in care autorul are capacitate de autoreflectie, dimpotriva, lasa mai mult loc pentru interpretare, ca si un pacient in analiza (nu ma refer la rationalizari si intelectualizari ci la o capacitate reala de a se vedea pe sine). Psihicul nostru nu este un material finit pe care, daca posesorul sau il interpreteaza 80%, mie nu-mi mai raman decat 20&… A interpreta inseamna a spori bogatia de sensuri.
Si eu cred ca, daca si-ar fi facut o analiza temeinica, poate n-ar mai fi scris romanul (asta e un argument in plus ca a avut resorturi emotionale pentru a-l scrie). Ideea dvs. se potriveste cu cele afirmate la intrunire ca "autorul nu stie (in mod constient) ceea ce spune" ci, continuturile inconstiente sunt materia prima ("zacamantul solului meu mintal") a operei.
Exista literati care considera ca psihanaliza aplicata (domeniu interdisciplinar) aduce servicii mari literaturii, exact cum v-a spus Dan (aduce referinte privind dinamica inconstienta). Interesul direct al psihanalistilor este insa de a-si imbogati ei viziunea clinica folosindu-se de literatura si psihanaliza aplicata le ea si nu de a imbogati literatura (beneficiul este reciproc).
De ce va descumpaneste atat de tare ideea relatiei cu mama? E o idee banala. S-a mai vorbit la sedinta despre mama oedipiana si mama arhaica. De asemenea, despre relatia cu vecinul Swann, au fost emise mai multe ipoteze: rivalitate fraterna, identificare narcisica si atractie homosexuala.
Mi se pare foarte valoroasa ideea dvs. ca-ntotdeauna sa citim textul debarasandu-ne de conceptele teoretice asa cum ascultam si pacientul in cabinet, fara sa punem pe el concepte… Am mentionat in rezumatul meu ca s-a spus asta la sedinta; doamna Orasanu l-a citat pe Wilfred Bion care ne recomanda sa suspendam memoria si dorinta in cabinet (acelasi lucru e valabil si cu textul, mai ales al lui Proust).
Pe de alta parte, nu trebuie sa va sperie conceptele teoretice, sunt simpli termeni ca in orice domeniu. Cu un text ce vi se pare sterp (ca sa prelungesc metafora dvs. cu mulsul) din punct de vedere al interpretarilor, ignorati pur si simplu aceste posibile interpretari care nu vin…! Aveti dreptate, nu ne putem apuca sa interpretam meniul de la restaurant. Insa, va repet, noua nu ni s-a parut asa Proust! Tocmai datorita faptului ca omul are o mare capacitate de autoreflectie, pe langa marele talent.
Am o viață de distrus, niște cărți sau filme de savurat fără intenții de disecare, și împreunez psihanaliza cu excitantele produse culturale, care defilează ca niște nimfete prin fața unui depravat, când am eu chef, nu am nevoie de indicații. ”Peste tot” aș putea să o aplic doar dacă aș fi într-un delir psihotic, ceea ce nu cred că este cazul, dar poate știi tu mai bine, dacă ai această înțelepciune la care noi nu putem să accedem.
Și crimele trebuie înfăptuite ca la carte, de vrei să stârnești admirația colegilor de celulă. Până acum nu am primit decât laude pentru țintele alese și pentru ravagiile pe care le-am făcut când am intrat cu picioarele într-o operă artistică, fie și pentru faptul că ele aparțin unui copil care privește oamenii cu ochi mari, încercând să-i înțeleagă, chiar dacă nu a trăit propriu-zis printre ei, deoarece analiză personală nu am, doar fac exerciții aerobice de încălzire a mușchilor creierului, folositoare pentru perioada când voi lucra cu greutățile mari numite pacienți.
Desigur că pot să dau și chix, chiar o să mă străduiesc, în primul rând pentru dreptul psihanalizei aplicate de a avea interpretări bune și rele, de a avea, ca în orice domeniu, originalitate dar și chestii ”super-fumate”, cum o dau unii când strâmbă din nas și vociferează că ”ce mă iei cu Supraeul și cu Oedipul”. Cine știe, poate dacă ajungem așa de greu la ele în cura propriu-zisă, măcar în aplicată să trecem la next level.
Pesemne că ăceia care nu au dorit ca ”bebelușii” lor, cu piele ecologică sau carcasă din plastic, să fie transformați în niște perverși polimorfi, au avut inspirația să întrerupă scârbiți lectura unui articol din această revistă, de pildă, după primul cuvânt care începe cu ”psi”, acesta putând fi și ”psihedelic”.
Cum ar veni, să se oprească, așa cum este chibzuit, doar la ”niscai PsA”, și să se uite cu condescendență la cei care papă ceva mai multă PsA, fără mănuși sau tacâmuri, ci pur și simplu băgându-și ghearele și mânjindu-se cu sosul sufletesc cu care Proust a condimentat 7 volume de căutare a timpului pierdut. Unii caută o nouă religie, chiar și una literară, cu temple blogosferice și Biblii semnate Paul Cernat. Fiecare este liber să caute ce dorește, până la urmă.
Psihanaliză sălbatică aș fi tentată să practic uneori, ca să înțeleg unele reacții incompatabile cu schema după care este construit conștientul, dar nu avem voie, și poate că ar trebui să ne raportăm, vorba ta, măcar la niște personaje care au însemnat ceva în istorie, pe cei din istoria personală online putând să îi eliminăm imediat și fără consecințe dezastruoase pentru organizarea psihică printr-un Shift+Ctr+Del.
Uite, dacă ai fi citit mai cu atenție textul Georgianei, în loc să rămâi fixat la oralitate, ți-ai fi dat seama că despre timp și istoricitate era vorba pe aici. Asta era intenția nobilă a doamnei Brândușa Orășanu, să ne îndrepte atenția spre teme mai mari ale psihanalizei aplicate, numai că ele nu pot fi aprofundate fără integrarea vechilor concepte, precum cele la care se opresc unii și nu pot înainta.
Size matters. La fel ca într-o interpretare, după cum s-a putut observa, nu pot să mă limitez la considerații superficiale. Iar plăcerea mea intelectuală orgasmică de a-mi argumenta pdv-urile nu încape în cele 4096 de caractere. Am citit adineauri și comentariul Georgianei: este delicată, echilibrată, împăciuitoare, matură în gândire, așa cum și eu voi fi peste câțiva ani, cum sperăm cu toții.
Până atunci… aș avea o întrebare: dacă facem un ”deserviciu” literaturii, ce ”servicii” am putea să îi aducem, ce să îi dăruim ca să ne punem bine cu ea? Flori, bomboane, bijuterii hermeneutice adulatoare?
Credeam că, după ce ne-am îndrăgostit la prima vedere de această femeie superbă, avem voie să stăm puțin de vorbă cu ea, nu doar să o privim de la distanță, să vedem ce ar putea fi în capul ei, care ar fi resorturile sale intime, în caz că este abordabilă, căci avem bunul simț, cred eu, de a nu ne duce acolo unde nu suntem doriți, iar cu fiecare nu putem înainta în conversația privată decât până acolo unde ne lasă, asta am observat-o întotdeauna.
Dar, desigur, prețuim recomandările tale din finalul celui de-al doilea comentariu, de o infinită cumpătare, și izvorâte din dragostea pentru literatura neîntinată de păcate analitice, de a nu face decât plecăciuni sfioase atunci când trecem pe lângă Proust, eventual putem să deschidem și gura pentru vreo recenzie, dar numai cu sfioșenie, și fără să uităm că dincolo de emoția pură a lecturii nu poate fi nimic bun, deoarece o conversație îți poate strica imaginea idealizată despre acest Dumnezeu al literelor, care-și mai trimite profeți pe Pământ, pentru ca muritorii de rând să nu ia numele Lui în deșert și să nu se lepede de credință.
Te asigur că Maria era virgină când a născut profetul, nu a existat nici un act sexual între ea și vreun presupus tată, care să-i alimenteze copilului vreun complex nefericit sau să aibă coșmaruri privind scena originară.
Ca o concluzie: aerul din cameră pot să îl purific deschizând fereastra, iar pe cel online, închizând-o.
Și P.S.-ul: nu doar psihanaliza aplicată rulează, I RULE, sunt o impură care nu se vrea inocentizată și nici imbecilizată. Cum a spus Georgiana, ca să nu fii singurul care o citează: ”Carmen e geniu.” 🙂
Mult zgomot pentru nimic, CCG.
Nu e vorba de nici un deserviciu și nici de o forțată comparație suterană cu munca mea pe bookblog.ro (din care eu ar fi trebuit să ies neșifonat și „aplicata” terfelită). Regret că am folosit acest termen! Eu am probleme cu hermeneutismul de orice fel aplicat unei opere finite, de aceea scriu „recenzii”, nu „critică”!
În schimb, cred orbește în psihanaliză ca metodă terapeutică sau cum s-o numi dânsa, să fiu iertat că nu știu exact definiția.
Poate că autorului îi scapă multe din intențiile sale ascunse în dosul cutărei pagini scrise, însă asta nu înseamnă automat că psihanaliza aplicată poate interveni salvator sau revelator asupra acelor intenții inconștiente. De aici ci zâmbetul meu. Cu o carte care nu mai poate răspunde, demersurile hermeneutice psihanalitice frizează mereu râsul. Nu neg că uneori se poate să mai și nimerim.
Mă gândeam, ca să ofer și un exemplu, că boala lui Proust nu a fost o expresie a vreunei reveniri la stadiul oral, ci o boală adevărată, de care, pare-se, a și murit cu zile. Cu un pacient în carne și oase altfel ar fi stat lucrurile, am fi putut decela dacă simulează, somatizează, etc. Mă rog, that was my point…
Foarte frumos și decent (aplicat) comentariul d-nei (sau d-șoarei) G.B. Mulțumesc mult. A fost o reală plăcere schimbul de replici cu domnia sa.
Galceava inteleptilor…
Sunteti simpatici, fiecare cu credinta lui, caci despre credinta este vorba!
Oameni buni, bietul Proust era un individ incapabil sa simta vreo placere corporala, de aceea apeleaza la elaborarea psihica. Ea tine loc, pentru unii, si ma refer aici la functionarile obsesionale, de orgasm.
Sa-l compatimim si sa-l admiram ca a avut puterea de a se infatisa lumii asa cum era.
Chiar nu-l putem accepta asa cum l-a lasat mama lui? Dar este oare absolut obligatoriu sa-l idealizam pentru asta?
Pe de alta parte, sa nu confiscam adevarurile proustiene de dragul speculatiei psihanalitice. Pana la urma e doar un joc fara miza.
@Anonim, despre altceva era vorba. Nu neagă nimeni ce spui pe acolo. Și nu a confiscat nimeni vreun ”adevăr”. Mă bucur pe de altă parte că cineva le deține.
@Cristian Sîrb: Ce ai mai putea să spui și tu atunci când fiecare aberație, răutate, sau acuză nelegitimă ți-a fost demontată cu măiestrie? 🙂
Nu a fost mult zgomot pentru nimic, era nimic-ul tău, deci unul foarte special pentru mine, chiar dacă eu nu mai sunt importantă pentru tine.
Acuma o dai în lălăială că psihanaliza nu poate interveni salvator, după ce înainte ziseseși că psihanaliza crezuse că o carte fusese scrisă pentru un sân.
Hai că ție ar trebui să îți fie simpatic demersul ăsta: psihanaliza aplicată e un exercițiu intelectual. Frecăm speculații în palme. În cele mai multe cazuri nu e cu răspunsuri și decelări.
Nu tot ce fac intelectualii, fie ei și pseudo, se soldează cu rearanjări ale ordinii lumii sau ale ordinii interioare, asta ca să știi.
Ce chestie: umorul este indecent iar inteligența e urâtă. Ce să fac, eu nu pot continua acest schimb de replici cu cineva care mă consideră respingătoare și nu vrea să atingă climaxul cerebral cu mine.
Mai îmi rămâne o singură și reală plăcere, la care ne-ai îndemnat indirect, fie și prin propriul exemplu, și pe care mie uneia mi-ai stimulat-o până când am regresat din stadiul genital într-unul cât se poate de oral: râsul. :)))))))))))
Păi, uită-te și tu ce expresii folosești. Și din acest motiv intervenția d-nei G.B. iese frumos în evidență. Lălăiala mea îi este recunoscătoare pentru răspunsul civilizat, în completă cunoștință de cauză. Plus că evită să utilizeze argumente personale. Și lustruieli de frază de dragul oratoriei.
Nu vrei să dai și niște premii pentru cine vorbește mai frumos? Eu îmi adaptez discursul, nu este unul plat și liniar. Nu a fost oratorie ce am făcut eu, ci fraze care aveau substanță, pe care am binevoit să le lustruiesc, nu de-alta dar mă pricep foarte bine la asta.
Care argumente personale, că nu te mai iubesc? Pe tine, scriitorul virtual, cu blog care arată ca niște pagini de roman, desigur. Ești profund proustian, deci te plac. Dar la fel de labirintic. Și nu știu dacă ar trebui să stai și tu cu mine la coadă pentru analiza personală, că s-ar duce pe apa interpretării niște sublimări frumoase, interesante, spectaculoase unele.
Gata, m-ati convins. Ma apuc de citit Proust.
Înțeleaptă decizie. Cu toții ar trebui să citim mai mult, să comentăm mai puțin – zice regina dramei. :))
@"Mă gândeam, ca să ofer și un exemplu, că boala lui Proust nu a fost o expresie a vreunei reveniri la stadiul oral, ci o boală adevărată, de care, pare-se, a și murit cu zile. Cu un pacient în carne și oase altfel ar fi stat lucrurile, am fi putut decela dacă simulează, somatizează, etc."
Termenul de "somatizare" il folosim atunci cand vrem sa subliniem ideea ca intr-o tulburare organica (adica "o boala adevarata" in sensul de realitate materiala, concreta, nu?) exista cauze psihologice. "somatizare" = "punerea in somatic a afectului" sau "conversia afectului" Atunci cand il alaturati lui "simuleaza" – unde nu avem de-a face cu "o boala adevarata" – confundati probabil cu acele tulburari somatoforme atipice cum este sarcina falsa, de exemplu. Nu cred ca este greu de acceptat ideea ca in orice boala somatica avem si o etiologie psihica pentru ca exista o stransa interdependenta psyche-soma in ambele sensuri (si nu cred ca exageram daca spunem ca orice boala somatica e o boala psihosomatica). Discutia noastra pornise tocmai de la afirmatia autorului ca isi dateaza boala din acel moment caruia i-a inteles si descris (atat de frumos!) dinamica psihica.
Am găsit cartea asta interesantă despre Proust, psihanaliză, și altele (Proust et le moi divise), doar că e în franceză, și nici nu se poate vizualiza toată. Pentru cine știe limba, pentru cine are răbdare cu ecranul necruțător pentru ochi…
http://books.google.ro/books?id=kbZGYwMqGrcC&lpg=PA20&ots=m9MJNi1jX_&dq=marcel%20proust%20psychanalytique&pg=PP1#v=onepage&q&f=false
Proust a inventat din belșug în redactarea A la recherche… A o lua ca referință biografică ar fi o maximă eroare. Cartea este un roman toată ziua. Sper că nu uităm asta.
Știam ce înseamnă somatizare. Era doar o enumerare acolo. „Simulează” are statutul său, „somatizează” pe al său… Nu este unul adjectivul celuilalt, sau atributul.
Aș fi curios dacă dvs ați putea demonstra (căci se pare că putem, mai nou, demonstra afecțiuni, reale sau închipuite, ale scriitorilor din simpla citire atentă a operei lor, a unei opere, a întregii opere, etc) că Proust a murit de TBC psihosomatizând. El nefiind, de fapt, niciodată realmente bolnav, organic, ci doar supărat că a pierdut sânul.
Revenind: avem de-a face cu o operă de ficțiune. În lipsa autorului, neștiind cât e fabulație și cât e biografie acolo, ne putem hazarda fără teama de gafă să oferim așa lesne diagnostice?
Dacă un scriitor deosebit de înzestrat se apucă (și sper s-o facă unul într-o zi, „de dragul” psi aplicate!) se apucă să născocească, intenționat pentru a rîde de hermeneutica asta „în contumacie”, un roman doldora de must psihanalizabil, ce facem cu „materialul” ăsta? Când știm unde să ne oprim, când simțim că ne paște caraghioslîcul intepretării?
De ce ar fi important „pentru receptarea completă unei creații literare” să știm și dacă autorul a avut PMS sau incontinență urinară la data conceperii ei?
Oh, no, not again :-s
Oricum, apreciez logica de data asta. 🙂
Cu toate că… ne afundăm… mi-e somn…
Interpretarile noastre au pornit de la premisa ca avem de-a face cu un roman autobiografic (in care fictiunea oricum nu este eliminata).
Cauzele mortii se demonstreaza prin necropsie, nu prin psihanaliza aplicata (am glumit ca sa pastrez stilul dvs. de oarecare umor negru dar sa nu va suparati!). De fapt, nu am inteles ce anume ati intrebat daca se poate sau nu demonstra. Ca sa asociez liber, psihanaliza aplicata nu demonstreaza realitati obiective ci doar realizeaza constructii interpretative cu rol de ipoteze privind dinamica psihica posibila a personajelor, receptorului, autorului si a relatiilor ce se pot stabili intre aceste trei verigi. De exemplu, dinamica procesului creator mi se pare un subiect foarte serios chiar daca psihanaliza aplicata pare un joc sau doar un exercitiu. Insa, acest demers este diferit de cel al psihiatriei sau al psihanalizei clinice. Pe taramul psihanalizei aplicate, speculatia poate sa zburde liber fara sa ne temem, intr-adevar, de hazard si de gafa tocmai pentru ca lucrarea de psihanaliza aplicata nu este nici fisa medicala, nici raport de evaluare psihologica deci nu putem fi acuzati de malpraxis. Nici macar in psihanaliza clinica nu stabilim diagnostice fixe pentru ca nu avem ce face cu ele. Un diagnostic psihiatric sta la baza prescrierii unui tratament, in psihanaliza clinica avem interviul preliminar in care ne conturam un diagnostic psihodinamic iar in psihologia clinica psihodiagnosticul se stabileste pe baza unor teste. Scopul oricarui diagnostic – medical sau psihologic – este de a se putea formula, pe baza lui, cea mai buna indicatie de tratament. Nu, nu oferim asa lesne diagnostice in psihanaliza aplicata pentru ca nu le oferim deloc in acest domeniu, nici lesne, nici anevoios.
Suferinta somatica ("realmente bolnav organic") nu se exclude cu cea psihica ("suparat ca a pierdut sanul"). Exact ce am explicat si in comentariul de mai sus, ideea de "somatizare a afectelor" afirma tocmai faptul ca exista si o etiologie emotionala in afectiunile organice. De asemenea, in interpretarile noastre nu am spus nicaieri ca autorul era suparat ca a pierdut sanul. O astfel de suparare nu o poate avea decat un bebelus infometat. Ati interpretat gresit nefiind familiarizat cu domeniul dar, daca sunteti intr-adevar interesat de psihanaliza aplicata si aveti suficienta rabdare, puteti pune intrebari (pana acum, intrebarile dvs. a trebuit sa le deduc eu din comentarii destul de ironice).
Nu cred ca e neaparat sa stim ce boli a avut autorul la data conceperii operei dar, daca totusi stim acest lucru 🙂 si daca avem indicii privind legatura dintre boala sa, suferinta sufleteasca a sa si importanta pe care conceperea acelei opere a avut-o pentru el, putem emite si noi ipoteze. Scenariul cu romanul nascocit "intentionat"… si luat de catre cititori drept roman autobiografic imi pare cam utopic. Dar intrebarea dvs. cred ca vizeaza de fapt gradul de certitudine pe care il putem avea folosind psihanaliza aplicata ca instrument diagnostic. Repet, nu aceasta este miza psihanalizei aplicate.