S-ar părea că vechiul cadru terapeutic nu le mai e suficient unor practicieni. Este cazul fostului asistent social Clay Cockrell din New York care a desfiinţat tradiţionalul divan şi, în cadrul unor şedinţe de 50 de minute, îşi ia pacientul la o plimbare prin Central Park, timp în care discută (au parte, deci, şi de vechea talking-cure). Este ceea ce el a numit walk and talk therapy. Dar nu doar plimbări sunt oferite în cadrul acestei terapii, ci şi exerciţii fizice, şi practicarea unor sporturi, de la tenis şi golf până la alpinism.
Versiuni ale acestei terapii, cunoscute sub termenul-umbrelă de „Adventure Therapy”, sunt practicate în diferite oraşe americane. Un psihiatru din Atlanta aleargă cu pacienţii săi, un consilier din Seattle îi ia la plimbare prin oraş. Un psihoterapeut face alpinism împreună cu pacienţii săi în California de Nord.
Deşi toţi aceştia laudă avantajele şi „dinamismul” ori „deschiderea” cabinetului către natură şi relaxare, există numeroşi critici care afirmă că în acest fel se încalcă setting-ul terapeutic, practicienii terapiilor aventuroase stabilind relaţii extraanalitice cu pacienţii.
Confidenţialitatea este de asemenea periclitată. În plus, se pot ivi şi pericole reale, Clay Cockrell asistând, de pildă, împreună cu un pacient la un jaf din Central Park, iar altă dată la o explozie, iar psihoterapeutul alpinist din California de Nord nimerind odată peste un cuib de şerpi (dacă plimbându-te cu psihoterapeutul tău dai peste un şarpe – e oare acesta chiar un şarpe?).
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Mie chiar mi-a placut chestia asta, in special alpinismul! Auzisem ca exista fel de fel de practici. Nu e nici o relatie "extraclinica" din moment ce "clinica" e definita altfel. Si daca intalnesti pericole, cred intr-adevar ca testarea realitatii e cea mai buna interpretare. 🙂