Amintirea-ecran şi conţinutul ei latent

În Studii despre isterie amintirea-ecran este definită ca un produs psihic complex ce are aparenţa unei amintiri coerente şi unitare, dar în realitate este compusă din părţi diferite. Impresiile din prima perioadă a vieţii au o semnificaţie patogenă mare. Între 2 şi 4 ani sunt cele mai multe amintiri-ecran. Cele mai timpurii conţin impresii indiferente de zi cu zi. Ceea ce este important se conservă mnezic, dar este reprimat, rămâne ceva ce pare a nu avea o semnificaţie. În loc de ”elemente uitate ale trăirii”, le spunem ”elemente lăsate la o parte”.

Există două forţe psihice la formarea amintirii, iar ele nu se neutralizează, ci se ajunge la un compromis. Rezistenţa învinge: nu trăirea respectivă furnizează imaginea mnezică, ci un alt element psihic, legat pe căi asociative de cel şocant, în loc de una legitimă fiind una deplasată în asociaţie. Amintirea este lipsită de părţile constitutive care au provocat şocul, pare banală şi de neînţeles. Are valoare nu pentru că este aur, ci pentru că este pusă alături de aur.

În vis, când deplasăm, înlocuim cu un context spaţial sau temporal învecinat, iar el nu capătă valoare decât prin alăturare de ceva foarte preţios pentru noi. Părţile constitutive neesenţiale le reprezintă în memorie pe cele esenţiale, iar între ele există o contiguitate, o refulare este înlocuită prin ceva învecinat spaţial şi temporal.

De exemplu, o femeie îşi aminteşte pasaje inofensive dintr-o creaţie literară, le resimte foarte acut, dar de fapt altele fuseseră fragmentele care îi treziseră afectul neplăcut. Intensitatea psihică se deplasează de la o reprezentare la alta, cea de-a doua jucând rolul psihologic al primei. Amintirile-ecran au un caracter inofensiv, dar sunt încărcate de semnificaţie. Ele sunt autentice, dar reprezintă în memorie impresii şi gânduri ale unei perioade mai târzii, al cărei conţinut este legat de cel al amintirii. De
fapt, este o fantezie inconştientă ce se transformă în amintire din copilărie, dar poate să însemne şi o experienţă sexuală care a avut loc şi pe care conştientul subiectului refuză să o accepte. Un alt exemplu este ruperea ramurii unui copac, ca simbol al onaniei.

Intensitatea lor senzorială este foarte mare, sunt vivace şi persistente în memorie, se manifestă cu o claritate şi o insistenţă excepţionale, în ciuda lipsei de interes şi a inocenţei conţinutului. Subiectul este uimit de supravieţuirea lor, mai ales că fapte mai importante nu sunt reţinute. Pentru Freud există mai multe tipuri de astfel de amintiri:

pozitive sau negative, după cum conţinutul lor se află sau nu în raport de opoziţie cu conţinutul refulat; cu semnificaţie retrogresivă sau prospectivă, după cum scena manifestă pe care o figurează trebuie raportată la elementele care-i sunt anterioare sau posterioare; în acest din urmă caz, ea poate avea o funcţie de suport pentru fantasme proiectate retroactiv. (J. Laplanche, J. B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei).

Un material mai vast ne este prezentat de către Freud în capitolul despre amintirile-ecran din lucrarea amintită. Un bărbat povesteşte o scenă a cărei fixare îi este de neînţeles: pe o pajişte abruptă, cu foarte multe flori galbene, se joacă el şi cu încă trei copii. Deasupra pajiştii este o casă ţărănească, în uşa căreia stau două femei, o bonă şi o ţărancă. Singura fetiţă din grup are un buchet de flori pe care băieţii, la un semn, i-l smulg. Ea aleargă plângând şi primeşte drept consolare de la ţărancă o bucată mare de pâine neagră. Și băieţii se grăbesc să o primească, iar lui îi stăruie în minte gustul grozav al acesteia. Nimic din această scenă nu are sens pentru bărbat, până nu i se arată un drum care să îl conducă la clarificarea problemei.

Asociaţiile îl conduc la alte perioade ale vieţii, la alte contexte şi persoane, iar elementele halucinatorii din amintirea-ecran, galbenul păpădiei şi gustul pâinii sunt regăsite ca reprezentând un conflict inconştient între două foarte importante resorturi, al foamei şi al iubirii. Rochia fetei de care se îndrăgosteşte în adolescenţă are culoarea galbenă. Dacă s-ar fi însurat cu ea i-ar fi plăcut pâinea pentru care s-a luptat în perioada de mai târziu. Florile sunt şi un semnificant al idealurilor nepractice pe care tatăl lui îi spune că trebuie să le arunce ca să îşi câştige o pâine, smulgerea lor e un simbol al deflorării. Deci există două fantezii proiectate una asupra celeilalte:

O amintire pesemne autentică este falsificată cu fantasme ulterioare, ridicată la rangul de vis, între nostalgia primei îndrăgostiri şi plecarea din locurile natale, între idealurile tinereţii şi nevoile practice ale realităţii. (B. Orăşanu – cursul de Temporalitate în teoria freudiană). 

Fantasmei îi este deschisă poarta spre conştient datorită candorii copilăriei care prezintă de exemplu impulsul de agresiune sexuală asupra fetiţei drept o ”zburdălnicie”.

Amintirea-ecran sprijină falsificarea memoriei pentru a ajuta refularea şi înlocuirea impresiilor supărătoare sau neplăcute. Nu există amintiri din copilărie, ci despre copilărie. Nu este însă o pură invenţie: situaţiile sunt transpuse în alt loc, personajele se contopesc sau se schimbă între ele, nucleul de adevăr există. Ea nu apare, ci se formează în perioada de trezire, şi ne arată primii ani de viaţă nu cum au fost, ci cum sunt ei văzuţi mai târziu. Fidelitatea istorică este un mit: inconştientul ignoră timpul, iar conştientul ignoră că inconştientul ignoră timpul. Freud apără caracterul de autenticitate (şi nu de adevăr) în cazul anterior: scena este cizelată, dar materia primă există. Relaţiile dintre ”petice” şi nu ele în sine sunt semnificative pentru pacient, iar analiza amintirii-ecran permite degajarea conţinutului latent.