Terapeuta avusese o soră mai mică, extrem de populară în rândul băieţilor, frumuşică şi jovială, genul care îţi intră în graţii imediat. Pentru a se apăra de sentimentele de gelozie pe care sora ei i le provoca, a adoptat o atitudine de superioritate intelectuală şi morală, judecând succesul surorii ei în rândul băieţilor ca pe nişte apucături de târfă. Acelaşi lucru s-a repetat însă mult mai târziu, când în cabinet a venit o clientă foarte drăguţă şi foarte tânără care avea să-i povestească despre relaţiile ei sexuale. Fără să îşi poată da seama, contratransferul psihoterapeutei a generat în pacientă sentimentul că este privită ca promiscuă. Sentimentul lipsei de acceptare, de cooperare şi înţelegere pe care ne aşteptăm să le găsim la un psihoterapeut. Pentru că acest contratransfer nu a fost conştientizat la timp de psihoterapeut, după numai câteva şedinţe clienta a părăsit analiza.

Când terapeutul aparţine aristocraţiei protestante, ceea ce implică valori precum lipsa fastului in viaţa personală, indiferent cît de bogat ai fi, modestia, chiverniseala, respectarea regulilor cu stricteţe, şi primeşte în cabinet o PEA (prinţesă evreică americancă) veşnic preocupată de calitatea diamantelor şi a blănurilor primite în dar, ceea ce se intâmplă nu este deloc confortabil pentru psihoteraput: fără să reuşească să realizeze, gelozia şi lăcomia adânc reprimate îşi vor găsi expresia în sentimentele de dispreţ pe care le nutreşte faţă de pacientă.

Cartea 101 greşeli în psihoterapie. Contratransfer şi contrarezistenţă în psihoterapie, tradusă la Editura Trei, este despre greşelile de contratransfer şi contrarezistenţă. Să oferim două definiţii sumare:

şi

Bazându-se pe experienţa lor îndelungată ca formatori de psihoterapeuţi, supervizori şi profesori, cei doi autori ai cărţii în discuţie, Richard Robertiello şi Gerald Schoenewolf, ilustrează prin cazuri concrete 101 de situaţii de contratransfer şi contrarezistenţă. 101 greşeli în psihoterapie analizeaza 3 tipuri de contratransferuri – erotice, sado-masochiste şi narcisice – şi 2 categorii de contrarezistenţe – caracterologice si culturale. Exemplul cu care debutează acest text infăţişează un contratransfer erotic, iar al doilea priveşte un exemplu banal de contrarezistenţă culturală. Nevoia care a stat la baza acestei lucrări constă în ineficienţa apariţiei proceselor în discuţie (contratransferurile şi contrarezistenţele) şi în dificultatea unui psihoterapeut de a realiza singur când se află într-o astfel de situaţie. Este aproape imposibil să-ţi poţi ajuta pacientul dacă ai o rezistenţa inconştientă la etnia sau cultura din care face parte sau dacă propriile aspecte din trecut, nerezolvate, vin în acting out în relaţia cu pacientul tău.

Interesant, susţin autorii, în primii ani de practică psihoterapeuţii debutanţi se vor găsi captivi destul de rar în astfel de momente dificile in relaţia cu clienţii lor, pentru că în această perioadă ei sunt preocupaţi mai mult de aspectele tehnice şi de metodologie ale procesului terapeutic. Ulterior însă, odată ce aspectele procedurale au fost fixate, atenţia practicianului este mai liberă, mai lipsită de constrângeri. Practic, acum poate fi mult mai implicat şi mai atent la ceea ce se întâmplă în timpul şedintelor, la suferinţele pacienţilor şi mai ales la ecoul pe care îl are situaţia pacientului asupra lui însuşi, constatând, adeseori, că acest ecou există şi e semnificativ. Psihoterapia este o ofertă care i se face şi terapeutului, nu numai beneficiarului. Psihoterapeutul vine şi el cu propriile conţinuturi psihopatologice, iar în legătură cu acest lucru ce poate părea straniu dr. Robertiello spune:

Wes Christensen, Countertransference, 1988

Cu adevarat interesante sunt capitolele „Terapeutul neamţ şi victima holocaustului”, „Terapeutul – un pârlit alb şi debutanta (magnată)”, „Terapeuta heterosexuală şi pacienta lesbiană”, „A se întinde sau a nu se întinde pe canapea”, „Terapeutul care a adormit”. Fiecare dintre aceste exemple, pe lângă faptul că beneficiază de o expunere foarte concisă prin tehnica narativă specifică unei poveşti de copii sau a unui rezumat de liceu (făcând lucrurile cele mai importante să iasă în evidenţă, pentru a fi uşor identificate), oferă la final şi o explicaţie didactică despre ceea ce s-a întâmplat în cazul respectiv: ca nişte profesori exemplari, pe care cu toţii ni i-am fi dorit la vremea noastră, autorii clarifică punctual în ce a constat în primul rând transferul pacientului, care a fost ulterior răspunsul contratransferenţial sau contrarezistenţial al psihoterapeutului şi prin ce s-au manifestat toate acestea. Nu lipsesc completările referitoare atât la trecutul pacientului, cât şi al psihoterapeutului, pentru ca lumina să se aştearnă peste întreaga poveste din spatele reacţiilor din cabinet.

Istoria teoretizării contratransferului începe în 1910, când Freud, într-o scrisoare adresată lui Sandor Ferenczi, menţionează pentru prima dată acest aspect al psihoterapiei. Ulterior, Heinrich Racker, psihanalist foarte talentat, doctor în muzicologie şi filosofie, a fost primul care s-a dedicat studierii aprofundate a contratransferului (a introdus inclusiv termenul de „nevroză de contratransfer”, desemnând aspectul patologic al contratransferului) şi a elucidat faptul că:

Noutatea cea mai interesantă cu care vine însă Racker este aceea a rolului de barometru pe care îl poate avea contratransferul în psihoterapie. Se creează un spaţiu nou al relaţiei din cabinet, un spaţiu în care pacientul este (extrem de) capabil să genereze inconştient, dar voluntar în psihoterapeut o serie de sentimente, stări psihologice, reacţii emoţionale:

Cum poţi însă identifica graniţa atât de fină dintre contratransferurile provocate de pacient (a.k.a. identificări proiective) şi contratransferurile tale personale, făcute cadou de propriul tău trecut, de propriile traume, angoase, sentimente de inferioritate sau, după caz, de propriul narcisism, de propriul erotism ş. a. m. d.? Cum poţi şti unde este această graniţă invizibilă astfel încât să înţelegi dacă pacientul e „responsabilul” sau tu eşti responsabilul? Leopold Vansina si Marie-Jeanne Vansina-Cobbaert aduc în discuţie dificultatea acestei probleme şi implicaţiile ei etice legate de corectitudine, adevăr şi asumarea responsabilităţii contratransferului în cartea Psihodinamica organizaţiilor.

Richard C. Robertiello şi Gerald Schoenewolf, 101 greşeli în psihoterapie, Editura Trei, Bucureşti, 2010

Mihaela Costea