Terapeuta avusese o soră mai mică, extrem de populară în rândul băieţilor, frumuşică şi jovială, genul care îţi intră în graţii imediat. Pentru a se apăra de sentimentele de gelozie pe care sora ei i le provoca, a adoptat o atitudine de superioritate intelectuală şi morală, judecând succesul surorii ei în rândul băieţilor ca pe nişte apucături de târfă. Acelaşi lucru s-a repetat însă mult mai târziu, când în cabinet a venit o clientă foarte drăguţă şi foarte tânără care avea să-i povestească despre relaţiile ei sexuale. Fără să îşi poată da seama, contratransferul psihoterapeutei a generat în pacientă sentimentul că este privită ca promiscuă. Sentimentul lipsei de acceptare, de cooperare şi înţelegere pe care ne aşteptăm să le găsim la un psihoterapeut. Pentru că acest contratransfer nu a fost conştientizat la timp de psihoterapeut, după numai câteva şedinţe clienta a părăsit analiza.
Contratransferul este ansamblul de reacţii afective conştiente sau inconştiente ale analistului faţă de pacientul său.
Racker a definit contrarezistenţele analistului ca fiind corespunzătoare cu rezistenţele pacientului referitoare la aceeaşi situaţie. Este ca şi cum ar fi o inţelegere tacită între pacient şi analist să nu vorbească despre un anume subiect […] Racker a văzut contrarezistenţele mai ales ca expresie a identificării terapeutului cu rezistenţele pacientului (care pot fi , în acelaşi timp, puse în legătură cu un conflict din trecutul terapeutului).
Bazându-se pe experienţa lor îndelungată ca formatori de psihoterapeuţi, supervizori şi profesori, cei doi autori ai cărţii în discuţie, Richard Robertiello şi Gerald Schoenewolf, ilustrează prin cazuri concrete 101 de situaţii de contratransfer şi contrarezistenţă. 101 greşeli în psihoterapie analizeaza 3 tipuri de contratransferuri – erotice, sado-masochiste şi narcisice – şi 2 categorii de contrarezistenţe – caracterologice si culturale. Exemplul cu care debutează acest text infăţişează un contratransfer erotic, iar al doilea priveşte un exemplu banal de contrarezistenţă culturală. Nevoia care a stat la baza acestei lucrări constă în ineficienţa apariţiei proceselor în discuţie (contratransferurile şi contrarezistenţele) şi în dificultatea unui psihoterapeut de a realiza singur când se află într-o astfel de situaţie. Este aproape imposibil să-ţi poţi ajuta pacientul dacă ai o rezistenţa inconştientă la etnia sau cultura din care face parte sau dacă propriile aspecte din trecut, nerezolvate, vin în acting out în relaţia cu pacientul tău.Specialiştii din domeniul nostru trebuie să recunoască faptul că au o incidenţă mult mai ridicată de probleme psihice decît, să zicem, dermatologii, dentiştii sau arhitecţii […] Şansele noastre de a ne schimba total patologia şi de a ieşi din terapia de formare cu un bilet de sănătate mintală sunt neglijabile. […] În calitate de psihoterapeuţi, trebuie să luăm poziţie şi să recunoaştem existenţa şi persistenţa unei mari cantităţi de psihopatologie în noi înşine şi să renunţăm la atitudinea noastra defensivă. Trebuie să recunoaştem contratransferul şi contrarezistenţa ca fiind aspecte universale şi nu fenomene rare care apar doar în cazul câtorva terapeuţi diferiţi şi anormali.
 |
| Wes Christensen, Countertransference, 1988 |
Cu adevarat interesante sunt capitolele “Terapeutul neamţ şi victima holocaustului”, “Terapeutul – un pârlit alb şi debutanta (magnată)”, “Terapeuta heterosexuală şi pacienta lesbiană”, “A se întinde sau a nu se întinde pe canapea”, “Terapeutul care a adormit”. Fiecare dintre aceste exemple, pe lângă faptul că beneficiază de o expunere foarte concisă prin tehnica narativă specifică unei poveşti de copii sau a unui rezumat de liceu (făcând lucrurile cele mai importante să iasă în evidenţă, pentru a fi uşor identificate), oferă la final şi o explicaţie didactică despre ceea ce s-a întâmplat în cazul respectiv: ca nişte profesori exemplari, pe care cu toţii ni i-am fi dorit la vremea noastră, autorii clarifică punctual în ce a constat în primul rând transferul pacientului, care a fost ulterior răspunsul contratransferenţial sau contrarezistenţial al psihoterapeutului şi prin ce s-au manifestat toate acestea. Nu lipsesc completările referitoare atât la trecutul pacientului, cât şi al psihoterapeutului, pentru ca lumina să se aştearnă peste întreaga poveste din spatele reacţiilor din cabinet.
 |
| Heinrich Racker (1910-1960) |
Dacă ei (psihoterapeuţii) nu sunt conştienţi de ele (contratransferurile), este foarte probabil să se manifeste un acting out pentru (1) a-şi împlini impulsurile inconştiente şi adesea infantile ale sinelui; (2) a se apăra de aceste impulsuri ale sinelui şi (3) pentru a demonstra că nu s-a deteriorat nimic drept consecinţă a acestor impulsuri.
De exemplu, dacă terapeutul ar începe să se simtă plictisit, el ar putea presupune că pacientul evită ceva; dacă s-ar enerva pe pacient, aceasta ar indica de obicei că pacientul şi-a dorit să-l enerveze pe terapeut; iar dacă terapeutul ar simţi o stare de excitaţie sexuală, aceasta ar fi atribuită seducţiei inconştiente a pacientului.
