Brindusa Orasanu: „Un paradox al schimbarii”

Psihanaliza a inceput prin cererea pacientei lui Freud: “Nu ma intrerupeti!” Dialogul analitic este atipic pentru ca, in sedinta, timpul analizandului e mult mai mare decat al analistului. Comunicarea analitica se desfasoara in registrul tertiar, intre monolog si dialog. Pe taramul Inconstientului, discursul pacientului poate parea ilogic, de neinteles, fara ca asta sa aiba legatura cu vreo patologie. El are si sensul metaforic al continuitatii spatialitatii proprii (ne extindem prin discursul catre celalalt).

“Nu ma intrerupeti!” este si un moment de asimetrie temporala: inainte de a avea constanta obiectului, Eul revendica constanta de sine prin nevoia de a fi continut si ascultat de catre analist: cererea catre analist ar fi “nu discuta cu parti din mine inainte de a ma simti intreg”.

Trecerea pacientului dintr-o psihoterapie psihanalitica (fata in fata) la o psihanaliza (pe canapea) este o modificare majora de cadru; pacientul incearca sa “afle” ce se intampla in spate, care sunt noile date ale mediului, daca analistul mai este acolo. Abia apoi urmeaza o intoarcere (psihica) catre sine, analistul devenint “apt” (aptitudine atribuita) sa devina o parte a pacientului pe care acesta sa o poata utiliza.

De la analist nu se asteapta sa fie nici bun, nici rau, spune Brindusa Orasanu si il citeaza in continuare pe Searls care, vorbind despre pacientii la limita, a spus ca e bine ca o mica parte din analist sa poata fi in afara pacientului.

Ne-a vorbit in continuare despre caracterul general al regresiei narcisice a pacientului in cadrul procesului analitic. Identificarea proiectiva este interiorizarea capacitatii analistului de transformare a experientei emotionale pentru a o face abordabila pentru pacient. Subiectul fantasmeaza ca inghite obiectul pentru a nu-l introiecta (introiectarea facandu-se odata cu pierderea lui); aceasta este cauza neschimbarii de sine = evitarea pierderii si a durerii.
Ceva care are drept scop o schimbare nu poate fi sustinut si suportat de catre fenomenul regresiei narcisice. Acesta este paradoxul neschimbarii pentru ca neschimbarea mentine lumea ideala, promitatoare de eternitate.

Brindusa il citeaza il lucrare pe Jacques Andre care a spus ca in Inconstient “a dori” se confunda cu “a face” (fantasma implinirii dorintei). Regresia narcisica isi cere dreptul la “a fi spatiul total”, unitar in timp ce cresterea psihica presupune diferentieri progresive intre interior si exterior, intre eu si obiect, intre “a fi” si “a avea” (a suporta lipsa) insa, pentru Eu, mai intai se pune problema a se avea pe sine. Cazul lui Melanie Klein, Richard, i-a cerut analistei sa-l ajute sa nu mai viseze (pentru ca visa urat), sa intunece complet camera (sa nu-si mai vada spaima, ingrijorarea, relatia cu sine si cu starile lui) si sa-l insoteasca inauntrul lui.

Progresul in obtinerea schimbarii in psihanaliza nu se face catre ceva, ci pornind de la ceva, iar pacientul amenajeaza punctul de plecare al schimbarii. Bion a spus sa-l primim pe pacient fara memorie (trecutul nostru) si fara dorinta (fara un viitor precis).

Timpul analitic seamana cu temporalitatea Inconstientului pentru ca spatiul analitic favorizeaza exprimarea Inconstientului ca timp psihic si astfel apare si posibilitatea regresiei narcisice care subintinde cura si o hraneste, dar o si saboteaza pentru ca presupune neschimbare. Calea interpretarii pare inchisa in cazul regresiei narcisice, dar Winnicott, de exemplu, a spus ca nu se poate concepe gestionarea curei fara regresie narcisica. Este o intalnire paradoxala fertila intre organizarea spatiului schimbarii si mentinerea in neschimbare. Aceasta intalnire reprezinta de fapt un punct de plecare deoarece psihanaliza dispune de resurse specifice: propria capacitate regresiva si depasirea acesteia.

In comentariul din cursul interventiilor, Brindusa Orasanu a mai adaugat ca pacientul are nevoie sa fie iubit chiar daca nu se schimba – explicatie care ne determina, cred eu, sa acceptam cu rabdare paradoxul.

O interventie notabila a avut psihanalista britanica de origine romana Aurelia Ionescu, care a intarit cele spuse de Brindusa subliniind distinctia dintre fantasma si proces, dintre conceptia pacientului despre ce inseamna sa se vindece si conceptia analistului. E nevoie, adauga ea, sa te lamuresti unde il intalnesti pe pacient cand ii vorbesti.