Proust, cel care doarme

Un om care doarme ţine în cerc, în jurul său, firele orelor, rânduiala anilor şi lumilor. Le consultă din instinct când se trezeşte şi citeşte în ele, într-o clipă, punctul de pe pământ pe care-l ocupă, timpul care s-a scurs până ce s-a trezit. (Proust, 1913, p. 19).

Proust a scris aceste rânduri la câţiva ani (probabil şapte) de la publicarea Interpretării viselor a lui Freud. Acolo apărea deja ideea unui spaţiu imaginar (topica Inconştientului) atemporal. Inconştientul ignoră timpul sau, cel puţin, ignoră timpul aşa cum este el perceput şi definit în mod obiectiv.

Fragmentul citat evocă un spaţiu al visului – cel mai primitor spaţiu pentru mesajele Inconştientului, numite în psihanaliză „derivate” – care este mărginit de timp, timpul este lăsat în afară, identificat cu ceasul care îl măsoară.

În cursul cărţii, timpul devine Timp, majusculă care anunţă transformarea timpului într-o instanţă psihică sau într-un obiect intern dătător de viaţă, dar şi de moarte. Iată ce mai spune Proust despre seara în care şi-a regăsit prea mult din mama sa, din prezenţa ei fizică:

Din seara aceea, când mama abdicase, data, împreună cu moartea lentă a bunicii, şi declinul voinţei şi sănătăţii mele. (Proust, 1913, p. 365).

Asemeni prăjiturii mătuşii Léonie, regăsirea cărţii pe care i-o citise atunci mama înseamnă regăsirea impresiilor copilului care fusese. Cartea pare o materializare spaţială a timpului, care redevenită Timp, duce la o re-materializare a prezenţei materne. La fel se întâmplă cu trecutul, care devine Tinereţea.

Timpul pe care-l caută locuieşte într-un spaţiu interior, îl locuieşte:

Experimentasem prea mult neputinţa de a smulge realităţii [exterioare] ceea ce se afla în adâncul fiinţei mele. (Proust, 1927, p. 197).

Proust vorbeşte, mai explicit încă, despre cartea sa ca despre o „psihologie în spaţiu” care să exprime modul în care Timpul „realizează viaţa”, „adăugând o frumuseţe nouă acelor învieri” care erau trecutul său regăsit. În psihanaliză am putea numi aceasta ca fiind trecutul transformat après-coup într-un obiect estetic şi ar fi una dintre semnificaţiile insistenţei lui Proust asupra „privirii telescopice”, căutătoare de „legi mari şi nu de detalii”. Mai este vorba aici de legarea timpului de spaţiu pentru a creea profunzime:

scriitorul trebuie să împrumute mijloace de la alte arte când descrie un caracter […], pentru a i se simţi volumul. (Proust, 1927, p. 353).

În călătoria sa, Proust mai descoperă continuitatea propriei existenţe, o istoricitate marcată senzorial de sunetul clopoţelului de la Combray, care anunţa plecarea lui Swann şi sosirea sărutului de noapte bună al mamei:

Atunci când răsunase, existam deja, şi de atunci, pentru a mai auzi acest clinchet [înăuntru, în amintire], trebuia să nu fi fost vreo discontinuitate, să nu fi încetat să exist. (1927, p. 367).

Camera lui Marcel Proust

Căutarea adevărului şi a timpului pur se integrează în revelaţia sa că singura lui cale de a le atinge este opera de artă. După Proust, aceasta devine o „metodă” prin care impresiile asociate prăjiturii mătuşii Léonie sau cărţii citite de mama cândva pot fi tranformate în echivalenţe spirituale. Tocmai aceste impresii devin „indicii a tot atâtea legi şi idei” (Proust, 1927, p. 199). Insistenţa lui asupra privirii sale telescopice se vădeşte astfel ca fiind o căutare a universalului în particular, iar prin opera lui, o căutare a Celuilalt în propriul său sine. Trezirea impresiilor

verifica veridicitatea unui trecut pe care-l învia…bucuria realităţii regăsite reprezintă verificarea adevărului. (1927, p. 199, sublinierea mea).

Pentru psihanalist, revelaţia lui Proust s-ar numi reconstrucţia adevărului istoric (Freud).

Bibliografie

• Marcel Proust (1913), În căutarea timpului pierdut. 1. Swann, Editura Leda, Bucureşti, 2008, trad. din limba franceză Radu Cioculescu
• Marcel Proust (1927), În căutarea timpului pierdut. 6. Timpul regăsit, Editura Leda, Bucureşti, 2008, trad. din limba franceză Radu Cioculescu

http://cafegradiva.blogspot.com/