Cateodata imi amintesc de entitatea asta neglijata. Striga dupa mine de undeva din fantanile mintii mele. De multa vreme… de mult prea multa vreme nu i-am mai acordat nicio atentie demna. Pana la urma… unde duce si la ce bun colectia asta de texte, comentarii si legaturi cu persoane virtuale? […]
Presimt o perioada incarcata de o anumita doza de sinistru. De-o fi sa fie. Altfel… ma rog la sfanta continere sa ma ajute sa ma ajut. Cine stie cand o sa rasara cu-adevarat soarele pe strada mea?
a good old Kuss from Afreuda
Ramas bun, Anamaria!
13 noiembrie 2010
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
![Căutaţi texte [de psihanaliză] cu motorul eBooks Search Engine](https://cafegradiva.ro/wp-content/uploads/2020/01/eBooksSearchEnginefreePDF-560x375-360x180.jpg)
Sa ne amintim de Anamaria!
Ne vom aminti de Ana…
SUNT SOCATA.S_A SINUCIS?
Prietenă dragă, te voi purta mereu în suflet. Strigăm și noi după tine, din fântânile minții noastre: De ce? De cee? Te iubeam… măcar pentru asta. :((
Până la urmă, soarele va răsări într-o altă lume, una mai luminoasă pentru întunecimile tristeții tale sufletești.
Anonim: da.
Da.
personal, ca desigur toţi dintre dumneavoastră, am crezut că e vorba de o glumă macabră.
cuvintele pe care le-aş putea spune sunt de prisos.
"Odihna cea veşnică dă-io ei, Doamne,
şi Lumina cea fără de sfârşit să îi strălucească ei."
odihneşte-te în pace, Anamaria.
Imi voi aminti de ea ca despre un om cu o capacitate de a iubi absolut incredibila, ce n-are legatura nici cu dependenta, nici cu cererea, nici cu alinarea suferintei, nici cu neputinta singuratatii, a iubit pur si simplu viata pana la idealizare…
daca o sa va fie dor de ea, puteti sa-i cititi urmele lasate in spatiul virtual ( prezentase si o lucrare de psihanaliza aplicata la acest domeniu), sunt multe postari cu recenzii de filme si carti impregnate de pasiunea pe care o avea pentru psihanaliza:
http://ixtab.weblog.ro/
multumesc! e o sugestie buna.
http://ixtab.weblog.ro/
http://afreuda.wordpress.com/
http://cafegradiva.blogspot.com/
a realizat si site-ul app
http://roapp.ro/
As fi vrut sa citesc si eu ceva scris de ea pe CafeGradiva dar nu am reusit. Ma poate cineva indruma catre articolele ei?
Pe coloana din stanga e un motor de cautare – cauta cu "Ivan" si vei obtine, cred, toate rezultatele. Apoi, daca mergi in meniul orizontal de sus la "Autori si comentatori", o vei vedea in Topul comentatorilor. Chiar daca n-a prea mai intrat in acest an (cam ca peste tot, de altfel), ramane campioana comentariilor la Gradiva, sub diverse nume: Anamaria Ivan, Anamaria, Ana Ivan, Afreuda.
Inmormantarea va avea loc marti la ora 11.30, la cimitirul nou, Muscel, Campina.
IMi pare atat de rau.. nu o cunosc, dar regret ca dispar oameni capabili, frumosi si talentati…
D-zeu sa o odihneasca in pace si sa o ierte!
Condoleante familiei si celor care au cunoscut-o. Nu am cunoscut-o fizic insa am rezonat cu ea in spatiul virtual
Dumnezeu sa te ierte Anamaria!
E greu de imaginat cum de e posibil…! E inforator de trist, de greu de trist!!!… Dumnezeu sa te ierte si sa iti dea lumina!
Greu sa pot scrie, sa pot lasa un ultim gand Anei.
Imi amintesc ochii ei, din seara dezbaterii de psihanaliza aplicata la Humanitas, Sibiu, cand prezentam o perspectiva proprie asupra cartii tuturor intentiilor, de Marin Hondrari. O carte despre sinucideri, despre scriitorii si marii oameni sau oamenii obisnuiti care s-au dat mortii. Cei cuprinsi de Umbra: ”Eul este invadat de o Umbră sau umbră care l-a absorbit, până-ntr-atât încât riscul este să i se supună deplin, aşa cum i s-au supus, la timpul lor, Kleist, Nerval şi Ţvetaeva, Anne Sexton şi Sylvia Plath, Alejandra Pizarnik şi Virginia Woolf, Cesare Pavese, Trakl, Ernst Hemingway şi Mishima, Ingeborg Bachmann şi John Kennedy Toole, Gherasim Luca şi Paul Celan, Urmuz, Esenin şi Maiakovski, Horacio Quiroga şi Reynaldo Arenas, Dylan Thomas, Guy Debord şi încă mulţi alţii…”
Las aici, inaintea zilei de maine, doar închinarea mea si ruga sa ii fie calea înluminată si linistire să îi fie sufletului ei.
E vital să avem grijă de noi, de cei din viata noastra, de apropiatii nostri, de cei iubiti.
Daniela Luca
Mai e vital, stimată Daniela Luca, să înțelegem și faptul că moartea nu are niciun fel de importanță. Important e cum trăim și ce înțelegem din viață. La fel de vital e faptul de a încerca ( că tot suntem pe un site de psihanaliză) să prevenim astfel de tragedii…spunându-le depresivilor, de pildă, cât de importantă e comunicarea. Spunându-le că, adesea, ei sunt singurii care se pot salva, că viața e un bun absolut, e miraculoasă…și că nu se merită să te autosuprimi (decât, știu eu, în cazuri absolut excepționale.) Cuvintele sunt vitamine existențiale, iar cei care fac facultatea asta, care se îndeletnicesc cu psihologia, psihanaliza, ar trebui, pe lângă lectura manualelor de specialitate să-și ajusteze spiritul și cu alte lecturi și cu o înțelegere mai profundă a vieții simple.Mai ieșiți din coconul ăsta academic, domnilor…
nu a vrut sa moara……….s-a jucat…a incercat…conform faimoasei lucrari pe care o adora The Tipping Point…era adepta ideii ca poti increca orica pana in “punctul critic”….
@Anonim
Ca un om care a trait o data in proximitatea unor ganduri de suicid care s-au derulat cu o viteza si cu o intensitate ametitoare, ingrozit de "dedublarea" ce se desfasura sub ochii lui, marturisesc ca nu au avut forta, singure, cuvintele celorlalti. M-au ajutat resursele interioare, luciditatea pe care reusisem cumva s-o pastrez si s-o folosesc pentru a gasi de urgenta o ureche care sa m-asculte. Un spatiu in care sa pot scoate afara ceea ce ma ameninta pe dinauntru. Nu era o terapie, insa s-a dovedit a fi o intalnire terapeutica.
Nu cred ca exista cocon academic, manuale de specialitate sau lecturi care-i acapareaza pe terapeuti in detrimentul capacitatii de a ne ajuta. Pur si simplu pentru unii oameni se poate face ceva, pentru altii nu. Aceasta alegere nu se petrece si nu se invata la nici o scoala si nu e nici rezultatul vointei cuiva, fie el pacient sau terapeut.
Spuneati ca moartea nu are importanta. Pentru un om coplesit de Umbra, ceea ce numim moarte are foarte mare importanta, e calea lui spre eliberare. Altfel luciditatea i-ar reaminti ca moartea inseamna necunoscut, cel de care noi, oamenii, ne temem. Insa deja luciditatea a pierdut razboiul la momentul la care moartea nu e final, nu e necunoscut, ci e o continuare salvatoare, calea catre o pace pe care, cine stie, poate candva am trait-o.
Asadar, acestea cred eu ca sunt situatiile exceptionale. Oricat de mult am evita intelegerea lor profunda si ne-am crampona de importanta (aproape obligatia) de a fi viu, aceste evenimente ne vor determina pana la urma sa vedem ca intre durerea corpului (in boala incurabila somatica, de exemplu) si durerea psihica nu e absolut nici o diferenta. Sunt la fel de "exceptionale" ambele.
Poate pare nepotrivit comentariul meu, insa personal cred ca putem ajuta doar dupa ce deja am inteles, simtind, ce se afla in celalalt.
Altfel, orice demers care s-ar reduce la cuvinte de incurajare spre a trai adresate celor in situatii de acest fel imi pare gol. Ce le oferim in schimb?
reactia publica la sinucidere, la moarte in general, este intotdeauna un "activism ratat" (Eigen)
cu "obligatia de a fi viu",
owl (cum ma stia anamaria aici)
@ A Hawkening Lady: Nu mi se pare deloc nepotrivit comentariul, dimpotriva. E multa intelegere in cuvintele dvs.
Foarte matur comentariul doamnei Hawkening. Intr-adevar, Jung spunea ca pt a aputea ajuta o persoana suferind de depresie sau skizo, poate fi salvator sa fi trecut si tu prin acelasi lucru. Si eu cred in sinucidere ca solutie si ma simt stanjenita de acest lucru. Se presupune ca un psihoterapeut promoveaza ideea de sanatate mintala, de viata, de speranta etc. Legat de Anamaria, RIP. Nu cred ca s-a jucat cu chestia asta, chiar deloc.
Ana a luptat foarte mult pana a ajuns la ultima solutie.
Un terapeut bun trece prin ce a trecut si ea doar ca, nu se stie cum, ramane de partea cealalta, a vietii. Doar atunci moartea isi mai pierde din putere.
"doar ca, nu se stie cum"… subscriu. Ramane un rest care nu poate fi interpretat, analizat, explicat. In depresie diferenta intre a fi de o parte sau alta pare uneori infinitezimala. Si eu cred ca Anamaria a luptat foarte mult. Dar in momente extrem de critice, paroxistice, exista, cred, un mister cu privire la alegere. Ma gandesc acum si la cineva care a ramas "de partea cealalta, a vietii", scriitorul William Styron, care in "Bezna vizibila" descrie asemenea momente terifiante.
Nu vreau sa fatalizez, dar poate ca uneori nu lupta decide. Si chiar termenul isi pierde intrucatva sensul.
Condoleante familiei si tuturor celor care au cunoscut-o!
Gestul ei ar trebui sa fie un semnal!
Carmen, a student of human nature
Pe mine ma irita modul siropos, New Ageist , in care oameni cu o formare psihanalitica, presupun, spun ca Ana
a fost
''un om cu o capacitate de a iubi absolut incredibila, ce n-are legatura nici cu dependenta, nici cu cererea, nici cu alinarea suferintei, nici cu neputinta singuratatii, a iubit pur si simplu viata pana la idealizare… "
Ce sa inteleg de aici ?
Ca din prea multa dragoste de viata si iubire s-a sinucis, sau patologia si durerea interioara au impins-o catre acest lucru.
Oare in cheie psihanalitica, sinuciderea unui om care iubea viata pana la idealizare, cum scria Georgiana, dar suferea de boala ei, oare nu refulase ceva…cumva, vreo agresivitate…fata de parinti ?!
De ce bagam gunoiul sub pres ?, in ceasul al 12-lea, si de ce nu vorbim despre lucrurile adevarate.
De ce nu vorbim despre Ana, probabil, ca despre cineva care suferea si iubea lumea pana idealizare deoarece, probabil nu putea iesi din idealizari fata de obiecte primare, sa zicem, fata de care nu-si putea exprima furia si ura.
Ce ma irita…este faptul ca vad in continuare, in maniera descrisa mai sus, ca asa cum spunea Alice Miller – psihoterapeutul prin excelenta al depresiei, ca psihanalistii IPA nu pot iesi din programarea mentala a idealizarii parintilor.
Nu am cunoscut-o pe Ana.
Nu stiu daca comentariul meu de nespecialist are legatura cu cazul ei…insa stiu ce e DEPRESIA si mai stiu ce a scris Alicce Miller, si i-as invita pe comentatorii amatori de psihanaliza la lectura cartilor ei.
Ca sa inchei in maniera ironica in care Ana scria candva despre depresie…o sa o citez:
" Tu esti Mircea ?
Muie ba ! "
Pa cat de AFreuda !
Ma irita modul in care este si a fost tratat acest subiect pe CafeGradiva.
Ma irita faptul ca nu se constientizeaza ca insasi comunitatea psihanalitica are o problema daca Anamaria era intr-o terapie, se forma ca psihanalist, iar in final urma sa devina psihoterapeut.
Asta ma irita cel mai tare probabil, pentru ca vreau sa vad o discutie despre cheile de control pe care Comunitatea le are pentru a filtra psihoterapeutii nevindecati.
Ma irita faptul ca nu se vorbeste despre Depresie , despre sursele acesteia …si faptul ca se esueaza in siroposenii New Ageiste despre iubirea totala si neconditionata, idealizari si ingeri.
Ma irita ca se evita tabu-urile… de catre o generatie care ar trebui sa le apuce de coarne.(rolul relatiei cu parintii in aparitia acestor dezechilibre, idealizarea parintilor)
Ma irita ca nu aud nimic despre lucrarile unuia dintre cei mai interesanti autori despre depresie- Alice Miller.
Nu e aici locul pt astfel de discutii. Ar iesi doar un mare circ, ca la orice articol pe net.
E un loc pentru pastrat amintirea ei, a momentului in care a murit. Un spatiu pe care il pastram pentru altcineva, nu pentru revendicarile noastre. Ca la o inmormantare unde fiecare spune cate ceva dar nu se face o dezbatere. Dezbaterea e pentru cei vii.
Am vrut sa spun:
Pacat de tineretea ei, AFreudei !
Multumesc adminului de la CafeGradiva pentru ca imi "contine" iritarea.
Cine crede ca Depresia se trateaza prin " comunicare", nu cunoaste nici Depresia in mod direct si nici nu are lecturi psihanalitice consistente.
Moartea este doar fuga din fata unei dureri de nesuportat.
De ce e durerea de nesuportat ?
Ar fi de comentat acest aspect , cu oameni interesati de perspectiva spirituala a problemei, insa nu cred ca acum e locul si momentul potrivit.
Intrebarea e: ce-i de facut ?
Cum raspunde comunitatea de specialisti la aceasta problema ?
Problema fiind Depresia, iar sinuciderea fiind doar o consecinta a acesteia.
Avem deja doua cazuri: Madalina si AFreuda.
Intrebarea mea vizeaza eforturile de popularizare a unor cuceriri ale teoriei psihanalitice in cee ce priveste Depresia.
Anamaria era o persoana extrem de idealista iar idealizarea e mortifera.
Si mie imi place Alice Miller pentru ca mi se pare foarte toleranta fata de limitele omenesti – fata de ceea ce putem si ce nu putem.
Doamne, am ajuns aici dupa o noapte alba, si ce gasesc? ca doua colege intru vindecat suflete nu au mai avut resurse la un moment dat, si au "ales" sa treaca dincolo??!…
Cum s-a putut ca nimeni sa nu fi observat gradul de depresie accentuat si sa fi incercat sa intervina?!… Si doar la voi la Bucuresti exista si hotline-ul antisuicid, de care am si pomenit recent, la Conferinta Internationala de Analiza Tranzactionala de la Timisoara!…
Oameni de valoare, care – oare? – nu au avut destul de aproape Prieteni Adevarati, care sa le ajute sa faca fata, si sa treaca peste orice ar fi fost, oricat de greu??!… Incredibil!!
Aici e alb, a nins…
Desi nu le-am cunoscut, ma simt mai sarac, si mai trist… daca si cei din tagma Psiho mai cedeaza, ce sa mai zicem de ceilalti??!…
Fratilor, trebuie gandit si facut neaparat ceva, ca asa ceva sa nu se mai intample NEVER EVER intre psihologi!…
Pentru ca daca se afla, ne scade atat prestigiul, cat si increderea celorlalti in capacitatea noastra de a-i ajuta!…
Si asta, iar imi aduce aminte de aspectul de la Conferinta – daca si cat, sau cum se pune corect problema terapeutului care isi inchide telefonul, VS riscul ca un client sa capoteze!… sau dreptul Vindecatorului la viata personala VS nevoia extrema a celui suferind…
Va ganditi?!…
Va multumesc!…
Odihneasca-se sufletele lor in pace!
Uff! Nu este vorba despre: doua colege, orasul Bucuresti, formare in psihoterapie, vindecare prin psihologie si Radio Erevan… ci despre o prietena de-a noastra care a fost in suferinta iar noi aici ne exprimam regretul pentru pierderea ei. Despre alte subiecte – legate de psihoterapie – daca ma pricep, promit sa va raspund la oricare alta postare!
@Rafael (fata de blamarea psihanalizei)!
Psihanaliza clasica n-a rezolvat niciodata depresii. Nici schizofrenii. Nu e domeniul ei. Cele mai rasunatoare succese au fost in nevroye si tulburari vecine.
Mi-e teama ca pentru ezolvarea depresiilor psihanaliza trebuie sa faca mai mult decat munca de cabinet si sa ridice ochii catre gravele probleme sociale ale societatii contemporane. Din pacate pana acum ea a cam bagat capul struteste in nisip ascunzandu-se si "aparandu-se" (in cel mai propriu sens al termenului) cu temele microsociale ale familiei si vietii infantile in loc sa vada si aspectul macrosocial al culturii care deprima (scuze de pleonasm …)
Scuze ca intervin, dar… cine este fata de care scrie toata lumea? Bun, am inteles, s-a sinucis… dar de ce a devenit asa de celebra DUPA moarte? Au mai fost si altii care au facut pasul asta disperat …
@rory: Mi-e greu sa va raspund… Nu m-am gandit pana acum ca a devenit cunoscuta de mai multa lume… Ea era deja cunoscuta de multe grupuri pentru ca era o persoana foarte activa dar probabil ca, acum, oameni (care nu se cunosteau) din aceste diverse grupuri pe care ea le frecventa au inceput sa vorbeasca impreuna strangandu-se in jurul acestui subiect din cauza durerii pierderii ei, ca la orice inmormantare. Am recitit acum, dupa un an de zile, toate aceste comentarii, unele mai blande, altele mai agresive, dupa cum poate fiecare sa-si exprime durerea. Imi vine in minte aceeasi intrebare care imi apare de fiecare data cand imi e greu: ce este oare cu adevarat important? Cand ne facem un astfel de refresh in lista de prioritati, e posibil sa descoperim ca lucrul care in acel moment ne supara sare pe undeva prin coada listei si ne linistim. Printre lucrurile care raman mereu importante cred ca se numara si grija fata de cei din jurul nostru, grija de a nu le produce suferinta. Ma mai gandesc ca probabil nimic nu are o existenta vesnica, nici chiar ceea ce lasam dupa noi (copii crescuti, carti scrise, case construite, oameni vindecati etc.) si atunci ar fi normal sa valorizam mai mult clipa prezenta si sa incercam sa eliminam suferinta din ea, din chiar clipa pe care o traim in fiecare moment, nu din trecut sau din ceea ce va fi.