Excelenta prezentarea lui Winnicott. Foarte clara, expresiva si informata. Mi-au placut in special distinctiile intre experienta omnipotentei si sentimentul de omnipotenta, si capacitatea de a avea relatii de obiect si capacitatea de utilizare a obiectului.
Poate ca un titlu cum ar fi ‘Winnicott, concepte fundamentale’, sau ‘Winnicott: cateva concepte fundamentale’ ar fi mai aproape de intentia lucrarii.
Daca e sa intram in substanta lui Winnicott, ma intreb de ce Winnicott a numit spatiul intermediar, spatiul fenomenului tranzitional, un spatiu al iluziei? Eu inteleg ca e vorba de un spatiu construit, nici al bebelusului, nici al mamei, un spatiu co-creat care e elaborat pentru a permite jocul, creativitatea, sau gestul spontan. El e diferit de o realitate obiectiva in sensul in care e un spatiu construit, diferit de cel materialitatii unui scutec, sau cel al biberonului. Totusi, de ce e neaparat un spatiu al iluziei si nu mai degraba al unei iluzii / realitati in permanenta constructie, sau nici iluzie, nici realitate? In alte cuvinte, ideea de iluzie dupa mine e opusa „realitatii” si dihotomia asta nu cred ca reda integral ce vrea sa spuna Winnicott (desi el singur, cred, il numeste spatiu al iluziei).
Ma intreb cum e legata ideea asta de tranzitional de alte idei importante din Winnicott, cum ar fi ideea de multiplicitate a sineului, sau de disociere.
Ce imi mai vine in cap acum e ca un termen ce scapa de dihotomia integrare / dezintegrare e ideea lui Winnicott de „unintegration” (cum se traduce asta?). Daca „unintegration” e un pas diferit de experienta lui a fi stimulat, sau a spaimei de prabusire, atunci ce ar fi din punct de vedere al dezvoltarii psihice la Winnicott? Daca fenomenul tranzitional e un progres al dezvoltarii, este „unintegration”, care este un spatiu al relaxarii, al linistei fara excitatie, un progres diferit de fenomenul tranzitional? Hmmm, diferit si poate chiar mai important…
Un comentariu de Bogdan Popa la articolul „Donald W. Winnicott – cateva concepte” de Ioana Nechita
