Daniela Luca: ”Noi direcţii şi deschideri în psihanaliză în concepţia lui André Green” (I)

Proiectul amplu al seminariilor / workshopurilor, grupurilor de psihanaliză şi, din martie 2010, al înfiinţării ARFPP ”André Green”, spune Daniela Luca, în deschiderea acestui al V-lea workshop, îşi are semnificaţia şi începutul într-un moment istoric ceremonial în psihanaliză: 70 de ani de la moartea lui Freud, când a început seria seminariilor ”André Green” (9-10 octombrie 2009), şi 100 de ani de la înfiinţarea Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale, ca şi 20 de ani de la înfiinţarea Societăţii Române de Psihanaliză. Daniela Luca a prezentat şi toate instituţiile de psihanaliză din România, sub arcada anului
psihanalitic aniversar, 2010.

În introducerea tematicii ample a prezentului workshop, dr. psih. Daniela Luca a trasat o succintă prezentare monografică a biografiei şi operei psihanalistului André Green, subliniind îndeosebi filiaţia inter- şi transgeneraţională, precum şi rădăcinile începutului profesiei de psihanalist, parcursul formării şi importanţa lui André Green în psihanaliza franceză şi internaţională.

Ce mai trebuie spus, 

relatează dr. psih. Daniela Luca despre André Green,

este pasiunea sa pentru scriitura psihanalitică, el scrie încontinuu, nu numai articole, conferinţe, recenzii sau prezentări de carte, pasionat fiind de literatură, mitologie, antropologie. Sub semnătura sa, există în prezent, dacă nu mă înşel, aproximativ 32 de lucrări dintre care 16-17 lucrări semnate ca autor singular şi celelalte ca autor în colaborare. În prima lui carte, Un oeil en trop (1969), revizuieşte tragedia Oedip, de la mitologie la psihanaliză. Multe din scrierile sale (cărţi, articole, conferinţe) sunt traduse şi publicate în întreaga Europă, precum şi în America, printre cele mai larg cunoscute fiind La Folie privée, Le discours vivant, Hamlet et Hamlet, Le travail du négatif, L’Enfant du Ca, Le temps eclate, La Lettre et la Mort, Les voies nouvelles de la therapeutique psychanalytique, La Causalité psychique, Narcississme de mort, narcissisme de vie, Illusions et desillusions du travail psychanalytique, The Resonance of suffering etc.

Psihanalistul André Green este amintit şi citat deseori în congrese, colocvii, conferinţe, seminarii, grupuri de lucru din Franţa sau internaţionale.

După această trasare în linii mari a portretului omului şi psihanalistului André Green, prelegerea-seminar a Danielei Luca este continuată cu o exemplificare a unui material video, un interviu din 1983 luat de către Daniel Friedmann lui André Green despre

ce mai este psihanaliza, ce este un psihanalist în ziua de astăzi?, 

interviu ce are ca ”fir roşu” mizele, crizele şi schimbările psihanalizei la trecerea dintre secole şi în prezent, André Green precizând că identitatea psihanalitică, a fi psihanalist înseamnă pentru fiecare în parte altceva, într-un anume moment istoric, pe un anume teritoriu, într-o altă ţară. În acest interviu Daniela Luca ne-a marcat, printre primele întrebări, de ce a ales André Green să fie psihanalist, răspunsul lui clar şi simplu – anume că nu a găsit o altă cale de cunoaştere şi de dezvăluire a psihismului uman, a complexităţii a tot ceea ce înseamnă psyche, corp, alta mai bună, mai fiabilă decât psihanaliza. Tot în acest interviu, ca şi în această primă zi a seminarului Green, se pune în discuţie cadrul social în care s-a născut, s-a dezvoltat şi se desfăşoară actualmente psihanaliza, criza socială, criza ştiinţelor umaniste, criza medicală, criza ştiinţelor despre om şi aşa mai departe… şi cum se resimt toate în psihanaliză şi, mai mult decât atât, felul în care schimbarea din psihanaliză reflectă şi este reflectată de o schimbare în social şi o schimbare în traseul istoric al respectivei societăţi – aici André Green referindu-se îndeosebi la Franţa.

De asemenea, schimbările existente în interiorul psihanalizei însăşi, schimbări de concepte, de metodă, de tehnică şi în spectrul psihopatologiei. De fapt, André Green consideră că psihopatologia nu s-a schimbat, ea a fost întotdeauna aşa, doar capacitatea analistului şi dezvoltarea psihanalizei au făcut în timp ca la un analist să poată să ajungă şi nebunia psihotică, şi nebunia nevrotică, şi marii sau micii criminali, şi psihopaţii pe scenă, şi cei care suferă de adicţii şi cei cu boli psihosomatice grave ş. a. m. d. Acesta este de fapt un efect al dezvoltării, deoarece, psihanalitic vorbind, acum 40, 60, 80 de ani nu se poate spune că era mai puţină nebunie sau că era o altfel de nebunie, ci psihanaliza era într-un alt moment, altă conjunctură, şi abordarea psihopatologiei s-a schimbat.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Ce mai reflectă acest interviu este enorma responsabilitate a unui analist, André Green subliniind şi că un psihanalist se află acolo, în acel cabinet, singur, absolut singur şi, atunci când eşti singur cu suferinţa celuilalt şi cu propriile tale limite răspunderea este enormă, şi faţă de viaţa celuilalt, şi faţă de propria ta viaţă. Tot în acest interviu, prezentat pe larg de Daniela Luca, André Green ne mărturiseşte şi că în întreaga sa viaţă, din teoriile şi conceptele psihanalitice a absorbit ceea ce i-a convenit, a gândit dacă ceva i se potriveşte sau nu, a ţinut seamă şi a construit mai departe fără să devină strict un winnicottian dacă citea Winnicott, sau un bionian dacă citea Bion ş. a. m. d.

De asemenea dr. psih. Daniela Luca a dorit să redea dintr-un alt interviu, publicat, o concepţie-temelie a psihanalistului André Green:

Unii doresc să-mi recunoască un talent de teoretician, asta pentru că, într-adevăr, eu nu pot niciodată să mă opresc la analiza clinică a unui caz, încerc să-l decojesc cât pot de mult. În seminariile de vineri nu cred că evadez doar în teorie, dar imediat ce gândul mi se opreşte, mă întreb: ce vrea să însemne asta?, unde se află oare această persoană?, în ce regiune a minţii? şi cum funcţionează chestia asta, în această regiune a minţii?. Ei bine dacă lumea vrea să numească asta metapsihologie, nu văd nici un inconvenient aici, e felul meu de a vedea lucrurile şi întotdeauna a fost aşa. Pentru că în cele din urmă ceea ce ar trebui să conteze, este că un analist se află în mijlocul unei plăci turnante care trimite spre direcţii teoretice diferite. O atitudine pe care am avut-o întotdeauna în viaţă este aceea de a recunoaşte importanţa unei opere, precum a lui Winnicott sau a lui Bion, fără a deveni eu însumi winnicottian sau bionian. Adică prin operele lor am absorbit ceea ce mi-a convenit şi, să spunem, am ţinut seama de asta. Îmi spun: chestia asta e justă, dar asta nu prea corespunde cu felul ăla de a gândi, aşa că voi adăuga drobul meu de sare. Asta nu are nici o legătură cu eclectismul. Ceea ce doresc să spun eu, seamănă cu o profesie de credinţă. Şi oare de ce nu ar fi aşa? Pentru mine, reperul rămâne întotdeauna clinica. Clinica este viaţa.

Iar Daniela Luca ne adaugă, subliniind:

Când André Green spune că – şi nu e prima oară când o spune şi o scrie -, „clinica este viaţa”, el merge mai departe şi spune că este doar un reper, nu rămâne doar în clinică, explorează mai departe, dar acela este ghidajul prin care vorbeşte despre un pacient şi despre ce se transferă şi ce se transportă, spune el, între un pacient şi un analist. Ce se transferă şi ce se transmite şi când spune „clinica este viaţa”, ceea ce contează pentru André Green, ceea ce contează pentru un analist, este să reuşescă să dea sens. Fiindcă sensul, capacitatea sau funcţia de metaforizare, este unul dintre conceptele proprii şi specifice ale psihanalizei.

Prelegerea continuă cu trecerea către interpretarea culturală a psihismului. Încă de la începuturile ei psihanaliza a fost când criticată de biologi, când criticată chiar de medicii vremii, când criticată de antropologi, de sociologi, care îi reproşau lui Freud că este prea biologist, dar biologii îi reproşau că ţine prea mult seama de cauzalitatea antropologică şi de cauzalitatea psihică şi de unicitatea psihismului şi nu ţine seama de specie. Când i se reproşa ca a subestimat istoria societăţii şi a umanităţii, când i se reproşa că prea proclamă universalitatea conceptelor psihanalitice (vezi fantasmele originare, complexul Oedip, complexul patern, uciderea tatălui ş. a. m. d.). Când i s-a reproşat că ignoră relativismul cultural, când i s-a reproşat că prea îmbibă în cultural scrierile sale clinice. Când i s-a reproşat că discursul lui este mult prea aproape de ştiinţele exacte, deşi nu are decât dovezile materiale, probele pentru asta. Când i s-a reproşat că de fapt e mult prea vag şi e mult prea aproape de artă, ca să aibă valoare ştiinţifică această ştiinţă, psihanaliza. Toate astea, şi pe fondul unui alt reproş că a fost prea europeano-centrist şi că toată concepţia lui s-ar baza numai pe societatea vieneză şi pe felul în care se raportează el la burghezia, aristocraţia vieneză a timpurilor sale. Când i s-a reproşat mai apoi că a răspândit aceasta şi în America, acolo unde întâi a fost repudiat şi apoi a fost numit profesor emerit.

Într-adevăr, în primii ani, cel puţin până la primul război mondial, psihanaliza a avut la începuturile ei şase oameni, formând Societatea psihologică de miercuri, un mic grup Freud, Jung, Adler şi alţii ai vremii, pentru apoi să devină Societatea Psihanalitică din Viena. Lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că, orgoliile mari fiind între marii oameni Freud, Jung, Adler, Ferenczi, au început disputele şi sciziunile, s-au rupt, şi personal şi psihanalitic, şi s-au păstrat mai aproape sau mai departe de Freud, oricum pasionaţi cu toţii şi s-au creat mici grupuri, şi apoi societăţi, la Berlin, Zurich, Londra, Paris. Situaţia în psihanaliză a depins cumva de aceste mişcări sociale, istorice, antropologice, de culturile fiecărei zone geografice, fapt care a dus mai departe la sciziuni iar, pe de altă parte, la dezvoltare.

Ce a mai fost ca efect, ca reverberaţie, ne precizează Daniela Luca, a fost tot un soi de disonanţă, de dezacordaj sau chiar mari conflicte între diverşi psihanalişti sau între societăţile de psihanaliză, până la primul război mondial şi mai ales după, ceea ce s-a numit ”Babel în psihanaliză”, când fiecare vorbea pe limba lui şi nimeni nu mai comunica cu nimeni. Cumva primul război mondial i-a cam zguduit pe toţi, şi pe cei din psihanaliză şi pe cei din afara psihanalizei şi a dus la o remaniere a socialului şi a psihanalizei dar, pe acest fundal, şi până la al doilea război mondial, sau până la moartea lui Freud, psihanaliza a fost preocupată, cel puţin Freud a fost preocupat încă de la începuturi, nu numai de cultură (ştiţi eseurile lui de psihanaliză aplicată, Moise şi monoteismul, despre Michelangelo, Leonardo Da Vinci, Gradiva), mitologia veche, istoria antică, istoria popoarelor, evoluţia, dinamica, acestor culturi vechi.

Studiile sale despre cultură societate şi religie pe care le developează André Green şi în lucrarea Cauzalitatea psihică, între natură şi cultură, sunt prezentate de Daniela Luca în detaliu, cu anul apariţiei lor, tocmai pentru a arăta cum se suprapun anii istorici pe dezvoltarea societăţii de dinainte şi după primul război mondial, până în pragul celui de al doilea război mondial. În 1908, Freud este preocupat de morala sexuală civilizată şi maladia nervoasă modernă. În 1911-1912 publică articole scurte despre folclor, basme şi vise. În 1913 apare Totem şi tabu; 1915, abia izbucnise de vreo şase luni primul război mondial, ne reaminteşte Daniela Luca, şi Freud scrie Consideraţii asupra războiului şi morţii, în 1921, după primul război mondial, scrie Psihologia maselor şi analiza Eului, în 1930, pesimismul şi dezamăgirea sa, legată de distructivitatea umană sunt redate în Disconfort în cultură şi Viitorul unei iluzii. În 1933, într-o scrisoare de fapt către Einstein, scrie De ce război? În 1938, chiar cu un an înainte de a muri, scrie, testamentar aproape, Compendiu de psihanaliză, Moise şi religia monoteistă.