Cred ca scindarea are loc atunci cand se experimenteaza niste rupturi, adica niste experiente carora subiectul nu le-a putut face fata, pe care nu le-a putut contine. Sanatatea e continuitatea sinelui, a partii lui adevarate si a celei false; Winnicott nu scrie despre un sine fals ca si cum noi l-am simti fals, desi asta se poate intampla mai ales in patologie, ci despre un sine fals care apara instinctualul sine adevarat si il exprima intr-o maniera adaptata mediului… atunci cand vorbim despre „a simti falsitatea sinelui”, cred ca deja exista o disociere, o ruptura in continuitatea sinelui intreg, in simtirea autentica a identitatii individuale.

Anxietate e atunci cand simti prea mult

Non-integrarea, integrarea, dezintegrarea, reintegrarea… toate acestea ne cresc, ne dezvolta, co-exista, neputand fi atat de clar diferentiate; neintegrarea, asa cum o inteleg eu, e “starea” in care elementele sunt dispersate, neunite, fara legaturi intre ele, fara ceva care sa le contina, fara limite… doar niste fragmente suspendate… un bebelus care vine pe lume nu stie ca partile corpului sau sunt ale lui… totul e fragmentat, dar el nici macar nu isi da seama de asta… abia apoi, prin ingrijirile celorlalti, prin capacitatea lor de a-l vedea intreg si prin dezvoltarea sa biologica el incepe sa se integreze… sa-si dea seama ca acele manute sunt ale sale, ca mama e o persoana intreaga… De ce non-integrarea nu genereaza anxietate? Pentru ca anxietatea apare atunci cand ceva e pe cale sa se destrame, or niste elemente nelegate, necontinute, nu au cum sa se destrame… ele doar exista, fiinteaza si incep sa se lege, apoi, poate, sa se dezlege (si aici vorbim despre dezintegrare, care poate fi sanatoasa in masura in care elementele se releaga intr-o maniera benefica subiectului), sa se relege cu altele neintegrate, dezintegrate sau insuficient integrate… dinamica ce continua de-a lungul intregii vieti. Fara aceste elemente neintegrate nu cred ca ne-am putea dezvolta, maturiza, schimba, trai, nu ne-am putea descoperi si redescoperi, nu i-am putea descoperi si redescoperi pe ceilalti; integrati complet, fara a sti ce inseamna asta, nu vom fi niciodata… caci nimic nu e static, nimic nu e total incheiat… decat finalul vietii…

Evident ca nu scriu aici despre non-integrarea patologica, pe care as putea-o numi incapacitate de a integra atat de mult non-integrat (care la inceputul vietii nu a fost continut de mediu), sau vidul, netraitul, disperarea, prabusirea, ci despre elemente neintegrate pe care le purtam in noi toata viata.

Cititi si Winnicott – lecturi psihanalitice

In articol am scris cate ceva despre dezvoltarea primitiva a bebelusului si despre capacitatea de a fi singur, care e asociata atat cu integrarea, cat si cu neintegrarea… sau mai bine spus, cu capacitatea de integrare a neintegrarii si de “acceptare” a neintegrarii, oricat de paradoxal ar suna, caci nu poti accepta ceva ce nu stii ca exista, dar poti accepta ca nu stii ca exista si sa te lasi surprins, cu calm, de existenta neexistentului de pana acum…

Comentariu de Ioana Nichita la articolul său „Donald W. Winnicott – Câteva concepte”