În Biografia foamei, Amélie Nothomb uneşte toate celelalte schiţe ale vieţii ei, cu care sunt familiarizaţi cei care i-au citit opera, într-un tablou colorat al existenţei, realizat din perspectiva unei relaţii cât se poate de speciale pe care o are cu mâncarea. Fiică de ambasador, Amélie îşi petrece copilăria în locuri foarte diferite, mutându-se din Japonia în China, iar apoi în Statele Unite şi Bangladesh.

O singură constantă rămâne pe parcursul acestor continue mutări, probabil pentru a stăpâni schimbul cu o lume exterioară în continuă transformare, şi anume supraîncărcarea investiţiei libidinale în relaţia cu mâncarea, despre care vorbeşte obsesiv şi din descrierea căreia putem observa dorinţa de a nu utiliza decât o singură zonă erogenă. Foamea aceasta este şi una de afecţiune, dovadă că se manifestă pentru prima dată când părăseşte Japonia şi pe doica pe care o iubea atât de mult.

Această obsesie poate apărea ca o tentativă de distrugere a gândirii, iar suprainvestirea imaginii alimentelor înseamnă o subinvestire a reprezentării mentale a sânului: activitatea autoerotică a suptului, şi nu sugerea sânului, naşte reprezentarea. Atunci când această zonă are o slabă erogenitate, deci un autoerotism sărac, şi reprezentarea mentală a sânului este deficitară. Prezenţa maternă, asociată cu plăcere, căldură, este înlocuită prin hrană. Distrugerea gândirii este şi o protecţie împotriva angoasei de pierdere, de vidare, de prăbuşire, care reprezintă pentru anorexice un fel de înveliş corporal.

Amélie vorbeşte de deţinerea principiului însuşi al plăcerii, care este infinitul: suprafoamea. Prin faptul că se numeşte pe sine

zăcământul acestei lipse atât de grandioase,

acest lucru semnifică faptul că nu atât mâncatul este activitatea care îi produce plăcere, cât abţinerea de la a-şi procura această plăcere. În plus, mâncatul este privit ca o activitate care distruge, pe când abţinerea înseamnă conservare şi puritate.

Consumarea frumuseţii nu însemna alterarea ei: puteam s-o privesc pe mama ore întregi, puteam s-o devorez din ochi pe soră-mea, fără ca apoi să lipsească vreo fărâmă din ele.

Există la anorexice o fascinaţie faţă de mâncare, dar care se manifestă prin privit şi nu prin ingurgitat. De fapt, mâncărurile pe care Amélie le preferă au o semnificaţie deosebită pentru ea, nu înseamnă doar hrană, dovadă că nu le doreşte pe cele mai nutritive, ci pe cele pe care le investeşte ca fiind aducătoare de plăcere. Melanie Klein remarcă un clivaj între alimentele bune şi alimentele rele în
această patologie. Amélie îi spune la un moment dat mamei că îi este foame de zahăr, nu de alte mâncăruri. Anorexica iubeşte dulciurile, laptele, urăşte carnea, grăsimile, ca un fel de apărare împotriva carnalităţii.

Comportamentul anorexic este văzut ca un narcisism patologic: mama nu este recunoscută ca fiind separată, dar se crede că nu are nimic de oferit. Mâncarea înseamnă fuziune cu mama pentru anorexice. Dacă dorinţa ar ieşi la suprafaţă, asta ar însemna sclavie faţă de mamă şi faţă de mâncare. Înfometarea îngroapă această dorinţă. În plus, există o invidie faţă de sân, atât de mare, încât a avea cunoştinţă de ea ar însemna să o distrugă pe mamă, aşa că Amelie are fantasme de control şi de posesiune.

Anorexica duce o luptă pentru a se elibera de un narcisism de împrumut, care favorizează arborarea unui fals self. La Amelie este cel al copilului înţelept. În faţa unei fragilităţi a funcţiei conţinătoare a corpului, se adoptă un comportament cameleonic. Această fragilitate porneşte de la deficitul de introiectare a funcţiei conţinătoare a mamei, iar acest lucru produce fantasme de intruziune şi penetrare, androginizarea fiind o apărare împotriva acestora.

Tot acest ”joc” al anorexicei este făcut pentru a împăca cele două sentimente opuse faţă de mamă, iubirea şi ura. Pe de o parte, este văzută ca o figură de o deosebită frumuseţe, pe care o admiră, iar pe de altă parte mama este administratorul sclaviei alimentare a tatălui. Mama este cea care o identifică pe Amélie cu tatăl, iar Amélie îşi insuseşte această identificare, fiind cea ”înfometată”, dar din voinţă proprie.

Palazzoli vorbeşte despre identificarea dintre corp şi mama rea, alterat atunci când mănâncă. Atunci când se înfometează, se apără de ea. Partea spirituală din Amélie înseamnă mama bună, pe care o dorea. A respinge mâncarea înseamnă că eşti omnipotent, invulnerabil, că nu ai nevoie de ea, că eşti într-o comuniune cu mama care nu îţi poate face rău, cea spirituală. Omnipotenţa înseamnă putere şi control, se simte superioară că are puterea de a-şi nega nevoile. În tulburările de alimentaţie, există o imagerie creştină a spiritului pur, iar Amelie avea fantezii în care se credea Dumnezeu. Iubirea ei faţă de fetiţe este expresia narcisismului, căci un narcisic va căuta în ceilalţi propriul lui chip.

Sentimentele opuse faţă de mamă ies la iveală şi într-un fragment în care Amélie îşi exprimă revolta că nu este iubită necondiţionat de către aceasta, atât cât şi-ar dori, şi tot în această scenă pătrundem în imaginarul chinuit de corpuri monstruoase al unei anorexice, în opoziţie cu cele angelice:

-Iubeşte-mă şi mai mult.
Brusc, mama văzu monstrul care o înlănţuise. Văzu căpcăunul pe care-l născuse, văzu foamea în persoană, cu ochii săi uriaşi, care cereau un tain incomensurabil.

Acesta este şi momentul în care realizează că trebuie să îşi seducă mama ca să primească această iubire, iar a rămâne copil este dovada supremă a acestei iubiri, pentru că un corp de copil te ţine legată de mamă: nu ai forme feminine, deci nu creşti. Înfometarea începe la pubertate, când corpul este în pericol de a deveni unul de femeie. Individuarea faţă de mamă înseamnă şi a-şi recunoaşte ura faţă de aceasta. Ca atare, adolescenţa reprezintă apogeul unui puseu narcisic: constituirea unui ideal al eului, de subţirime şi de decarnalizare. Decarnalizarea o fereşte şi de relaţiile sexuale, după o experienţă traumatizantă. Iubirea de obiect este dramatic îndepărtată, caută o independenţă cvasidelirantă, dar chiar la apogeul acestei independenţe trimite mesaje prin imaginea corpului.

Anorexica se vede de fapt în imaginea deformată a mamei, asta este ceea ce oglinda îi transmite. Se vede urâtă, diformă, iar mama este exact opusul. Astfel ia naştere dorinţa pentru un corp idealizat, în comparaţie cu unul mizer, decăzut :

Eram imensă şi urâtă, şi purtam un aparat dentar.

În Metafizica tuburilor corpul este văzut tot într-un mod idealizat: gol, pur, ca un tub. Vrea să fie liberă ca o pasăre, nu ţintuită într-un trup ostil şi bolnav. La un moment dat spune că ar dori să moară la 12 ani, înainte de maturitate. O bulversează imaginea Zeiţelor Vii, dintr-un templu din Bangladesh, care sunt îngrăşate până ajung să semene cu nişte viermi puhavi până la 12 ani, iar apoi sunt alungate.

Atunci când reuşeşte să ajungă la corpul scheletic pe care şi-l dorea, vorbeşte de un triumf asupra dorinţelor, de o amuţire a trăirilor în spatele cortinei foamei, care ascunde totul în spatele ei :

Viaţa aceea jansenistă – zero barat la toate mesele trupului şi ale sufletului – mă menţinea într-o eră glaciară în care sentimentele nu-mi mai dădeau ghes nicicum. A fost ca o relaxare: reuşisem să nu mă mai urăsc.

Amélie reuşeşte de fapt doar în aparenţă să nu se mai urască, pentru că pulsiunea de moarte se zbate cel mai puternic într-o patologie al cărei ultim scop este anihilarea. De altfel, anorexia este boala care pune problema bazelor corporale ale narcisismului la fiinţa umană.

Şedinţa AIPsA din 20 noiembrie 2010

Prin bulimia scrisului şi a cititului de mai târziu, prin care Amélie spune că s-a vindecat de această boală, Amélie îşi reconstruieşte de fapt trupul. Și o face în majoritatea romanelor ei, care sunt cu tentă autobiografică, mânuind condeiul ca pe un obiect tranziţional de care are nevoie ca să se separe. Narcisismul bulimic înseamnă chiar speranţa unei încorporări a obiectului, secret râvnit. Fragilitatea corpului, asociată uneia narcisice, înseamnă şi ea o întărire a acestuia atunci când este abandonată. Vindecarea a fost însă posibilă deoarece scrisul şi cititul sunt încorporări spirituale, deci nu fizice, care pot să distrugă obiectul.

Biografia foamei este un roman ofertant din punct de vedere psihanalitic şi pentru că este unul autobiografic, deci lasă mai puţin loc pentru speculaţii – atât de urâte de cei care nu agrează psihanaliza aplicată, dar şi pentru că autoarea dă dovadă de deschidere atunci când îşi împărtăşeşte amintirile şi trăirile. La şedinţa AIPsA de pe 20 noiembrie discuţiile au fost bogate şi s-au adus contribuţii importante la înţelegerea romanului şi a patologiei (iar Asociaţia şi-a deschis braţele pentru primirea celui mai nou membru, o bulimică ce a ales să vorbească de anorexie, adică eu. Ce să spun, nu m-aş da în lături de la o vindecare de tip formaţiune reacţională, dar nu aş dori să se întâmple asta doar la nivel simbolic, sunt prea legată de carnalitate. Vedeţi, de aceea nu voi fi niciodată o bună anorexică, nici măcar una rea, chiar dacă Melanie Klein ar veni cu o baghetă magică şi ar face ordine printre relaţiile mele de obiect).