Aşa cum ne-a obişnuit deja, în cadrul lecturilor Cercului de Psihanaliză al Asociaţiei pentru Promovarea Psihoterapiei, colega noastră Ioana Nichita a prezentat o amplă lucrare [“Donald W. Winnicott – Câteva concepte”], de data aceasta despre opera celebrului pediatru şi psihanalist britanic D. W. Winnicott.

În cadrul dezbaterilor pornind de la lucrarea colegei noastre, s-au lămurit numeroase aspecte din opera şi activitatea lui lui Winnicott, aspecte pe care le prezentăm în continuare.

Considerat continuator al Melaniei Klein, de care se detaşează prin propriile concepţii despre dezvoltarea timpurie a psihicului copilului, Winnicott se apropie mai mult de concepţiile Annei Freud. Dar, dincolo de aceste alăturări, el nu a putut fi încadrat în nici o şcoală de psihologie, iar opera sa rămîne profund originală.

Winnicott pune accent pe dezvoltarea relaţiilor dintre mamă şi copil. El vorbeşte despre relaţia de obiect mamă-copil deoarece personalitatea în formare a bebeluşului este dependentă de mamă pentru a se dezvolta armonios. Mama este mediul în care Eul copilului se construieşte progresiv. Funcţiile principale ale mediului în care se dezvoltă copilul sunt cele de holding şi handling. Prin aceste capacităţi ale mamei de a conţine şi a face, copilul trăieşte sentimentul „de a fi” şi mai târziu sentimentul puterii de „a face”.

Mama este dotată cu afecte „naturale”, cu o empatie specifică, devine „nebună” după bebeluşul ei, ea regresează la vârsta bebeluşului, având grijă ca această regresie să nu fie totală, pentru ca cel mic să nu piardă contactul cu lumea exterioară.

Mama este cea care îi prezintă lumea bebeluşului astfel încât acesta să o poată asimila şi tot ea este cea care conţine pornirile agresive ale bebeluşului. La începutul relaţiei sale cu mama, bebeluşul îşi reprezintă mama scindat, ea este pe de o parte bună, iar pe de altă parte rea, iar ca urmare a acestui fapt şi reacţiile lui vor fi scindate faţă de obiectul clivat.

Bebeleşul integrează bucata de lume care se desfăşoară în spaţiul mamei, încercând să se acomodeze. El trece prin pulsiuni conflictuale pe care le proiectează asupra mamei (este posibil ca bebeluşul să-şi urască mama, dar şi reciproca poate fi valabilă), iar mama este cea care conţine toate proiecţiile insuportabile ale copilului şi le returnează acestuia mai uşor de suportat. Dacă mama eşuează în acest lucru copilul va recurge la identificări proiective cu propriile conţinuturi insuportabile.

Copilul desfăşoară în psihicul lui procese de non-integrare – integrare – dezintegrare (a tot ceea ce nu a fost bine integrat) ale lumii. Procesul de dezintegrare duce la angoasă şi mama trebuie să fie lângă el pentru a-i conţine angoasa. Dacă mama lipseşte pentru mai mult timp sau nu-l conţine adecvat, copilul trăieşte spaima de prăbuşire, sentimentul de anihilare. Lipsa ei este trăită ca definitivă şi atunci copilul trebuie să se apere. Prin urmare modalităţile de apărare ale primei copilării se întăresc în urma eşecului îngrijirilor afective ale mamei sau în urma defectelor acesteia. Neajunsurile mamei vor fi fatale pentru puiul de om, ele devenind sursa nevrozelor şi psihozelor de mai tîrziu ale acestuia.

Dacă non-eul este confundat cu „eul”, copilul cade victimă iluziei, putând „să regreseze” sau să nu evolueze corect, atunci când falsul self trece drept cel adevărat. Copilul reacţionează faţă de o ruptură prea bruscă, înglobând non-eul.

Obiectul ca atare este perceput parte a Eului, devenind obiect subiectiv.

Atunci când are încredere în mediu, copilul dezvoltă sentimentul de omnipotenţă, sentiment sănătos care apare normal în evoluţia Eului şi care este diferit de fantasma de omnipotenţă care reprezintă o apărare faţă de un mediu ostil.

Prin intermediul psyche-soma copilul reuşeşte să abordeze mediul afectiv înlăuntrul său într-o perspectivă în acelaşi timp fantasmatică şi non-fantasmatică, faţă de realul extern concret si faţă de exterioritatea însăşi. Uneori iluzia este cea care permite sudura: un contact între psyche şi mediu. Mama „bună” umple si goleşte copilul: ea permite iluzia şi favorizează deziluzia.

Psihoza este eşecul mediului, spune Winnicott, când Eul rămâne scindat întrucât nu are sentimentul continuităţii care este subminat de lipsa simţită ca definitivă. Capacitatea de singurătate (să ştii să fii singur fără a te crede izolat, abandonat, pierdut) se elaborează la rându-i conform capacităţii dobândite tot cu ajutorul mamei, când aceasta se desprinde treptat.

Cornelia Parker, Transitional Object, 2008

Între obiectul (perceput) obiectiv şi obiectul (perceput) subiectiv se interpune obiectul tranziţional atunci când ruptura se instaurează treptat şi cu multă grijă de către mamă. Uneori însăşi mama este cea care joacă rolul de obiect tranziţional, dar intervenind separarea, un alt obiect este destinat s-o înlocuiască. Obiectul tranziţional este un obiect din afară, un obiect răsfăţat, obiect care nu are voie să fie modificat, altfel nu-i mai sunt recunoscute atributele, este un obiect asupra căruia copilul îşi arogă dreptul primei posesii. Obiectul tranziţional poate deci înlocui sânul extern, dar indirect, ţinînd loc de sân intern. Obiectul tranziţional nu se află niciodată sub control magic, aşa cum se întîmplă cu obiectul intern, nici în afara controlului, ca mama reală. Mama ia forma capătului de plăpumioara, a ursuleţului de pluş, a unui obiect parţial creat, obiect parţial găsit, într-un spaţiu tranziţional care atestă istoria copilului şi a relaţiilor lui de obiect. În spaţiul tranziţional, Eului copilului îi este permis un spaţiu de odihnă, în care foloseşte obiectele tranziţionale ce ţin locul mamei şi în care este capabil să fantasmeze, viseze, să aibă reverii, să creeze, să se joace; toate aceste activităţi desfăşurându-se ca fenomene tranziţionale în care copilul recreează relaţia cu mama şi care integrează copilul în mediul exterior, în lume.

Aici se dezvoltă capacitatea de handling a copilului, după exemplul mamei de-a face ceva cu bebeluşul, iar utilizarea obiectul tranziţional înseamnă a face ceva în spaţiul psihic cu el, Eul copilului dezvoltând capacitatea de solicitudine (să ştii si să întreprinzi ceea ce este util pentru tine).

Fenomenele tranziţionale reprezintă un mod de apărare împotriva angoasei, mai ales împotriva angoasei de tip depresiv (Adolfo Fernandez-Zoila).

Pe baza teoriei fenomenelor tranziţionale Winnicott a dezvoltat tehnica „the game squiggle” sau jocul mîzgăliturilor: copilul este invitat să deseneze nişte linii pe care terapeutul le completează, rolurile alternează, liniile sunt trasate „spontan” de către aceştia, se creează un spaţiu comun de exprimare între terapeut şi copil, un spaţiu tranziţional. În această mişcare creatoare a jocului dintre parteneri se delimitează obiectul investit pentru o şedinţă analitică, un obiect tranziţional ivit care este manipulat. Astfel, prin intermediul acestuia din urmă materialul clinic este găsit-creat (împreună), iar evaluarea şi intervenţia sunt concomitente. În aşteptare şi în repetiţii de a desena (pacienţii rămân în stare de dependenţă sau în stare de regresie) între cei doi are loc o poveste intersubiectivă, în care istoria personală dezvoltată de la diada mamă-copil este transferată asupra terapeutului. Regula este aceea de a face ceva cu ceea ce iese din transfer şi contransfer, dragostea şi ura fiind tratate ca atare.

Bibilografie

Adolfo Fernandez-Zoila, Freud şi psihanalizele, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996
Winnicott, D.W., Opere 6: Joc şi realitate, Editura Trei, Bucureşti, 2006