Si daca n-ai fi existat, incotro s-ar fi indreptat viata mea? Si daca nu te-as fi ales, cine as fi fost astazi? Iar daca n-ai fi fost tu, te-ar fi inlocuit cineva? Ale cui ar fi fost palmele care m-au zdrobit, transformandu-ma intr-o prizoniera a spaimei nedefinite?
Nu incetezi sa ma intrebi, intrigat, de ce imi neg trecutul, in vreme ce stii, vezi prea bine ca nu asta fac. Din contra, incerc sa-l readuc la locul lui, sa ii deschid ferestrele si usile pe care tu ai facut totul ca sa le tii zavorate pentru ca ti-a convenit. Ai stiut intotdeauna ca, neatent fiind, m-ai fi putut pierde. Asa imi explic faptul ca ti-ai dublat, triplat chiar fortele si m-ai torturat pana as fi putut ramane fara vlaga. Nu te pot invinovati pentru toate cele care s-au petrecut intre noi, am fi putut fi asemeni personajelor lui Bruckner din Luni de fiere; nu pot s-o fac pentru ca sunt sigura ca imaginea patologica pe care ai atasat-o iubirii a fost cea care ne-a impins pe amandoi intr-o pasiune pe care recunosc ca nimic n-a mai egalat-o. In nici un fel.
Insa pot sa-ti reprosez absenta limitei. Si in a iubi, si in a uri. Si in a atinge cu tandrete, si in a lovi cu cruzime. Si a in spune cuvinte care imbratiseaza, si in a rosti altele ca niste lovituri de ciocan care iti incearca rezistenta fiecarui os care te compune.
Traind langa tine am redescoperit in mine setea cu care poti sa omori un om, fara sa vrei vreo secunda sa te opresti. O ura nesfarsita careia ii cauti capatul si-o implinesti ucigand.
Tu cu scenariile tale in care imi taiai tendoanele picioarelor pentru a ma pedepsi pe veci sa zac intr-un carucior ori cu cele in care mi-ai fi omorat parintii sau violat sora sau, in final, sinuciderea ta spectaculoasa…
Cum poti sa spui ca-mi neg trecutul? Acesta este trecutul. Al meu, dar si al nostru.
Sau serile in care ma amenintai ca ma oferi soldatilor sa ma violeze? Ori cand loveai orice barbat care indraznea sa ma priveasca? Nu acesta este trecutul nostru? M-ai privit ca pe un bun exclusiv al tau. Nici macar nu stiu daca a fost o idealizare extrema ori o enorma angoasa de abandon. Sau poate ambele. Un transfer in fata caruia am cazut in genunchi, aceia in care m-ai pus sa ma asez la mormantul mamei tale careia trebuia sa ii vorbesc si eu, nu numai tu. In schimb, de dormit cu tabloul ei in brate a facut-o doar unul dintre noi. Nu eram eu aceea. Si-atunci eu cine am fost in aceasta istorie? O repetitie a femeii care te-a nascut, o incercare de-a ma pastra pe mine pe veci ca si cum ea ar fi fost acolo, un mod de a ma poseda violent la fel cum tatal tau o facuse pana cand, iti imaginai tu, invinovatindu-l, a omorat-o?
Poate c-as fi supravietuit cu mai mult succes intalnirii noastre daca n-ai fi dictat la final o sentinta. Atunci ai calcat in picioare singura parte care ar mai fi putut sa ramana a mea, doar a mea. Cu o intuitie izvorata din felul acela orb, intens orb, de a ma iubi, ai simtit ca daca reusesti sa smulgi si femeia din mine, ai castigat. Insa probabil asta afli, pentru prima data, abia astazi. In fond, unicul adevar este ca am pierdut amandoi. Si culmea e ca nu separat, ci tot la comun, in felul acela fuzional in care ai vrut sa traim; si eu, si tu am pierdut aceeasi femeie. Pe mine.
De ce te temi ca as putea nega trecutul? Care e trecutul pe care ti-l imaginezi tu? O ura feroce poate veni, cred eu, si dintr-o enorma iubire. Nu le-am negat pe nici unele constient. Poate doar pe una dintre ele sa o fi ingropat ca sa pot trai mai departe cu putinul din mine care se mai pastrase intreg, luptand sa strang fragmentele pe care tu le realizasesi la fel cum ai facut din paharele cu care loveai de pereti, pe care le spargeai in dinti sau cu care iti mai taiai, spectaculos, parti din tine.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Chavela Vargas, Somos (din filmul Carne tremula de Pedro Almodovar)
Sa-ti spun de ce ti-am scris. Am avut un vis. De fapt, chiar doua.
Intinsa pe un pat, o aveam alaturi pe terapeuta mea, iar pe picioarele mele pe Ana, fetita pe care am crescut-o in vremurile in care noi doi ne-am cunoscut. Asa, seducatoare cum o stii, cu farmecul ei irezistibil in fata caruia noi toti am cedat, cu ochii ei verzi, limpezi, cu vocea ei calda care m-a umplut de fericire in fiecare secunda petrecuta impreuna cu ea. Ana, in vis, mi-a pus o intrebare, razand, jucausa cum o stiam, privind spre analista mea:
Ea este mama mea?
Ma uitam pe rand la fiecare dintre ele gandindu-ma ce i se va raspunde. Terapeuta mi-a cerut doar sa pun fetita intre noi doua.
Apoi, in acelasi decor, alte personaje. Mama care imi cere sa merg sa joc rummy cu un cuplu si cu o femeie in varsta. Sunt foarte, foarte furioasa si ii spun ca sunt un om mare, nu mai vreau sa mi se spuna ce sa fac, vreau sa pot alege singura, asa ca imi fac bagajele amenintand ca plec in orasul meu de suflet, un oras real, cel al adolescentei mele. Pare ca ma intereseaza sa am la mine doar carti, cartile mele la care intotdeauna am tinut foarte mult, si pantofi, tot felul de pantofi cu toc inalt, asa cum nu mai port acum, in realitate.
La iesire familia mea pare inmarmurita, mirata de decizia mea. Eu simt mila, parere de rau, ma gandesc ca voi fi singura in orasul in care plec, pentru ca ma astept ca nici o colega sa nu mai fie acolo. Pe scari, in fata mea, si terapeuta pleaca. Vreau sa o strig sa ii cer permisiunea sa merg cu ea, insa stiu ca nu am voie sa fac asta. Apoi o intreb, totusi, daca ma poate astepta un minut ca sa vorbim si ea accepta.
Bagajele mele se rup, iar deasupra vad o carte pe care sta scris un nume. Cel al baiatului pe care il placusem in primul an de liceu in orasul spre care tocmai voiam sa ma indrept.
Analizandu-l, visul imi vorbeste despre cautarile mele. O mama buna care mi-a lipsit in realitate. Am oscilat intre mama naturala, violenta, care ma nascuse si interdictia pe care mi-o pusesera, aceea de a trai alaturi de mama care ma crescuse, bunica. Fetita din mine, cea care inca mai era plina de viata, isi cauta din intrebari mama.
E ceea ce tu n-ai stiut foarte bine niciodata, insa cumva te-ai potrivit scenariului. Fara casting, ne-am ales pe nerasuflate. Mi-erau familiare loviturile pe care mi le aplicai, si cele fizice, si cele psihice, pentru ca si mama facuse la fel. Datorita acestui mod de a iubi ti-am ramas alaturi, incercand sa te salvez in fiecare minut din nebunia ta, pentru ca inca nu stiam sa disting patologia de o anume sanatate. Si mi-a mai luat mult timp pana sa reusesc.
In vis incerc sa recuperez femeia din mine.
O recompun din pantofii aceia foarte feminini, pe care am indraznit sa ii port abia dupa ce si tu, si mama erati departe si nu mai puteati sa imi faceti rau numindu-ma curva. Ati profitat de neputinta mea de a ma apara si de felul acela scrantit de a ma atasa de voi, in care credeam ca ati fi putut muri dac-as pleca, si m-ati insultat pe mine pentru dorintele voastre. Asa mi-ati rapit un bun inceput al vietii, acela catre care acum si tu, si ea priviti cu mirare de parca n-ati fi fost nici unul acolo, blocandu-mi dreptul la o viata fireasca.
Despre carti n-as fi stiut nimic daca n-ar fi fost terapeuta mea cea care a inteles mai bine din asociatii semnificatia lor. V-am urat pe toti pentru felul in care mi-ati spus intotdeauna ca sunt desteapta, mai desteapta, foarte desteapta, speciala, deosebita, minunata. Cum as fi putut sa ma bucur de aceste cuvinte de vreme ce tot voi imi reprosati gandurile din minte, ideile cu care veneam, felul in care (va) intuiam? Cum sa fi fost vesela pentru apecieri atunci cand oamenii ma abandonau complexati? Tot timpul m-am intrebat cum sa fac sa fiu la fel ca ceilalti. N-am stiut niciodata cum erau acesti ceilalti, insa pricepusem din “pedepsele” voastre ca vina e a mea ca nu sunt la fel ca voi. Voi toti.
Iata, acum mi-am luat si cartile, si pantofii. Si inteligenta, si feminitatea. Promisiunea libertatii mele. Dorinta recuperata.
Si-am mai avut un vis. Astazi.
Eram cu tine intr-o casa. Ma bateai si ma amenintai ca-n vremurile acelea de demult, de acum cincisprezece ani. O buna parte din vis am alergat dintr-o incapere in alta incercand sa scap de furia ta. Apoi am incremenit privind cum ridici un picior cu care vrei sa ma lovesti, aproape anulandu-ma.
Stii, atunci, in trecut, m-am intrebat cum ai reusit sa ma lovesti de atatea ori si, uneori, atat de brutal, cu atata forta, fara sa te temi ca m-ai putea omori? Nu mai stiu daca am simtit sau nu o izbitura, insa mi-o amintesc pe cea din realitate. Atunci cand, ca sa-mi salvez un coleg din mainile tale, am luat-o la fuga pentru a te atrage pe urmele mele. A fost prima data cand m-ai secerat de la inaltimea ta, dar, ciudat, nu imi amintesc sa fi simtit nimic. Ca si cum corpul meu nu putea intelege nici o durere. Nici pe cea a loviturii, nici pe cea a caderii.
In vis am toate usile inchise, pare ca ai avut grija sa nu pot iesi pe nicaieri. Aceeasi obsesie de a ma pastra numai pentru tine, femeia ta pe veci, asa cum mi-ai declarat cand, in realitate, ne-am despartit.
Si totusi am gasit o cale.
Probabil m-a inspirat realitatea. Aceea in care incercai sa spargi usa si sa intri in casa, peste mine, cu un cutit. Imi amintesc cum cautam cu febrilitate solutii sa evadez pe aceeasi usa pe care tu urma sa intri. Nu stiu daca inteligenta m-a ajutat, cartile sau doar un puternic instinct de supravietuire pe care l-am tot exersat cand si mama tot cu un cutit in mana ma alerga prin casa, dar cert e ca te-am lasat sa cazi lat, pe burta, deschizandu-ti usa in care te incapatanai sa lovesti cu picioarele si cu umerii, iar eu am fugit spre libertate.
In vis vad tot felul de insecte pe pereti in camera noastra. Nu-mi plac, mi se par scarboase. Intr-un colt vad ceva nedefinit, dar mai mare ca forma. Iti spun sa mergi sa il iei de acolo. Cand sa il atingi, zboara. E un fluture colorat. Eu strig sa il prinzi, ca sa il eliberam. Tu, insa, te misti foarte incet, de parca nu am avea aceeasi dorinta. Il privesc cum isi zbate aripile cu o viteza incredibila, dar parca totusi sta pe loc. Oare tu nu vrei sa il prinzi ori el nu vrea sa scape? Apoi nu mai ai ce face, insistasem deja foarte mult, asa ca intinzi palmele si-l prinzi cu doua degete, lasandu-l sa iasa pe fereastra. Ma uit dupa el cum isi ia elan, zboara repede, tot mai repede si ma gandesc fericita ca in sfarsit e liber. Insa brusc pare ca se opreste, ca si cum s-ar mai gandi si se aseaza pe un gard de lemn. Aici am trait un sentiment ciudat. Fluturele meu s-a purtat ca un om. Ca si cum si-ar fi intors capul sa priveasca in urma, el s-a uitat catre fereastra noastra vrand sa vada ce se intampla acolo. De parca n-ar fi putut sa plece usor din lumea aceasta intunecata a prizonieratului, a violentei, a iubirii, urii, geloziei, toate patologice.
Apoi m-am trezit. Te-as intreba acum: tu ai curaj sa accepti trecutul? Sau il vei nega?
Foarte fain. Eu sunt filosof, si te citesc asa. Fluturele tau imi aduce aminte de ingerul istoriei a lui Benjamin. E ca si cum l-ai visat pe el, pe creatura asta care vrea sa stea in urma, sa vada dezastrul, sa invie mortii, dar este spulberat in viitor, si se uita cu o parte a sufletului la cum ramasitele dezastrului cresc infricosator. Asta ar fi dupa Benjamin progresul. Sa fie si asta o directie in terapie?
@Bogdan
Acum, daca m-ai provocat, detaliez imaginea fluturelui din vis. Era ca-ntr-un cocon, undeva pe perete, nu distingeam ce poate fi forma aceea. Apoi, luat de acolo, devine un fluture viu colorat, iar culorile vii, tari pentru mine inseamna vitalitate. Insa cred ca el, fluturele din vis (cu parcursul acesta al lui, asa cum l-am descris), e prins intre a ramane acolo unde totul ii era familiar ori a pleca spre necunoscut. Incaperea in care se afla el era una intunecata, totul parea ponosit cumva, vechi. Afara, in schimb, era multa lumina, viata, totul era nou. Cred ca desprinderea de trecut e un fel de desprindere de mine, iar ea nu poate fi decat dificila, mai ales daca trecutul insemna, cum ziceam in alt text, sa salvez acesti oameni. In vis fluturele este aruncat afara, impins sa traiasca. Nu alege el. Mi se pare semnificativ.
As vrea sa traiesc, dar am nevoie sa fiu eliberata. As vrea sa-mi raman doar mie, dar oare ei, cei din urma/trecut, ce vor face fara mine?
In concluzie, finalul visului aduce un fluture care sta pe ganduri (pe un gard), iar asta ma duce iar la Iona si Marin Sorescu si bancuta lor de lemn in mijlocul marii. Zic "iar" pentru ca e ca o obsesie, recitesc Iona an de an.
Fluturele lui Benjamin (despre care nu stiam nimic), asa cum il descrii tu, pare totusi in plin zbor, chiar daca un zbor cu spatele, daca oi fi inteles eu bine. E o reprezentare optimista si, cumva, sigura/controlata a terapiei sau cel putin asa am simtit-o eu citind in comentariul tau.
De fapt, o intrebare care cauta un raspuns optimist.
Apoi, imi mai trece prin minte ca in terapie functionezi ca pe o sosea cu dublu sens, si inapoi, si inainte, uneori nemaifiind atat de clare reprezentarile atasate lor, cuvintelor. Esti si participant activ, si pasiv. Te poti vedea lucrand, terapeutic vorbind. Vine un moment cand incepi sa te auzi, apoi sa te asculti, apoi sa te descoperi. Daca privesti din miezul lucrurilor, se poate sa nu pricepi intotdeauna ce sunt ele. Daca te detasezi de tine, zbori un pic, precum fluturele din interiorul tau, dar te privesti, ele capata sens. Iar acest joc e permanent si oarecum neordonat.
Cred ca asa arata terapia imaginata de mine, cea de pe divan.
Raspunsul tau la intrebarea ta care ar fi?
Uite cum arata ingerul istoriei a lui Benjamin:
Ochii ii sunt holbati, gura deschisa, si aripele desfasurate. Fata ii este intoarsa catre trecut. Acolo unde noi percepem o inlantuire de evenimente, el vede o singura catastrofa care aduna ramasitele dezastrului in gramezi si le arunca in fata picioarelor ei/lui. Ingerul ar vrea sa stea, sa trezeasca mortii, si sa faca intreg ce a fost distrus. Dar o furtuna sufla din Paradis. Ea s-a prins in aripele lui cu atat violenta incat nu le mai poate inchide. Furtuna il impinge irezistibil in viitor, fata de care sta cu spatele, in timp ce gramada de deseuri creste exponential. Furtuna asta e ce numim progres.
Mi se pare ca fluturele tau e foarte apropiat de ingerul lui Benjamin (care e gandit dupa o pictura de Klee, numita Angelus Novus). Mie imi plac amandoi si cred ca sugereaza amandoi o metafora pentru terapie. Terapia mea poate e foarte controlota, cum sunt si eu de altfel…
Apropo, stii ce mi-a zis analista mea la ultima intalnire? Pentru ca eu am fost racit, mi-a sugerat ca eu i-am dat raceala mea si am imbolnavit-o si a sarit o sedinta cu mine.
Stii cum ma simt acum: cu ochii holbati, cu gura deschisa si cu aripele desfasurate. Ai avut vreodata senzatia asta?
Trecand peste faptul ca l-am numit fluture (or avea si fluturii ingerii lor), acum inteleg mai bine legatura pe care ai facut-o intre vis si ingerul lui W. Benjamin.
Depinde cum vrei sa privesti un vis.
Eu incerc sa il inteleg intr-un context personal, visul fiind creatia mintii mele. De-aici interpretarea mea. Insa cred ca si interpretarile pot viza mai multe planuri. De exemplu, in vis eu ii cer acelui barbat sa elibereze fluturele. Fata de un prim plan – experienta reala, concreta, relatata in text si intamplata demult in istoria mea (daca tot vorbim de ingerul istoriei),pare ca de-acolo din acele intamplari trebuie sa ma eliberez. Intr-un altul, am nevoie de cineva care sa ma elibereze, pentru ca singura nu pot. Ar putea fi terapeutul in acest rol. Adica visul e un soi de cerere adresata terapeutului, un fel de “impinge-ma sa ies odata de-aici din intunericul asta!”. N-ar fi foarte departe de realitate.
Tu daca privesti visul meu (sau al oricui altcuiva) vei gasi altceva in el. Asa cum ai si facut-o. Benjamin, ingerul si “oare ar putea fi si asta o directie in terapie?”.
La capatul celalalt, eu imi reprezint descrierea ta drept optimista, apoi imi trece prin minte ca e vorba de control si ca, de fapt, tu mi-ai pus o intrebare. Atunci m-am gandit ca e ca si cum ai cauta, ai avea nevoie de un raspuns optimist.
Acum, dupa ce mi l-ai descris pe acest inger, il gasesc infricosator (desi in pictura nu pare asa). Ma gandesc ca trecutul nu e confortabil pentru nici unul dintre noi, iar a zbura cu fata catre trecut e o cale de a te asigura ca tii lucrurile sub control. Aici cred ca am putea avea reprezentari comune, pentru ca tema controlului nu e straina de mine.
Deci, Bogdan, a zbura cu fata catre trecut, impins fiind in viitor, poate fi pentru unii dintre noi o modalitate aparent singura de a retrai in cadrul terapeutic propria istorie.
Ca o paranteza, acum ma simt de parca am avut cateva cuvinte si cineva mi-a cerut sa fac o fraza cu ele (trecut, viitor, istorie, terapie, zbor etc).
In legatura cu raceala si terapeuta ta nu stiu ce sa spun. Ai simtit ca ar putea fi adevarat? De fapt, ce ai simtit? 🙂
Nu, n-am avut aceasta senzatie, cred, niciodata. Primul impuls a fost sa fac o gluma si sa iti zic “o fi de la raceala…”. Imaginea aia, am spus mai sus, e infricosatoare, parca e incremenit ingerul asta al vostru. Nu-mi place. Bine c-am visat un fluture zburand.
PS: Daca aflu interpretarea analistei mele legata de vis, acum dupa ce l-am macelarit aici si s-au dus asociatiile importante, ti-o relatez. Intre timp si analista mea a lipsit de la ultima sedinta, asa ca n-am apucat sa il discut. Oare n-o fi vrut sa ma impinga in viitor? Sau, dimpotriva, tocmai asta a facut, lipsind? 🙂
*aparent sigura
Nu stiu daca doar am tastat gresit sau a fost mai mult decat atat.
Urmaresc cu interes dialogul vostru onirist. Am gasit si descrierea exacta a referintei lui Benjamin (trebuie ca exista si in editia romana a Iluminarilor):
Paul Klee’s Angelus Novus
A Klee painting named Angelus Novus shows an angel
looking as though he is about to move away
from something he is fixedly contemplating.
His eyes are staring, his mouth hangs open, his wings are spread.
This is how the angel of history must look.
His face is turned toward the past.
Where we perceive a chain of events, he sees one catastrophe,
which keeps piling wreckage upon wreckage
hurling it before his feet.
The angel would like to stay, awaken the dead,
and make whole what has been smashed.
But a storm is blowing from Paradise;
it has got caught in his wings with such violence
the angel can no longer close them.
This storm irresistibly propels him
into the future to which his back is turned,
while the pile of debris before him grows skyward.
This storm is what we call progress.
Walter Benjamin, “Theses on the Philosophy of History” in Illuminations (1940)
Intre doi filosofi numai bine nu poate sa-ti fie… 🙂 Multumesc, Dorin, pentru original.
Dialogul cred ca e impartit in doua. Fluturele/ingerul istoriei priviti ca metafore ale terapiei, respectiv fluturele din visul meu/ ingerul istoriei din asociatia libera (cred) a lui Bogdan.
O linie de dialog e cumva generala, asa ca poate spui si tu, Dorin, in ce masura imaginea descrisa de Benjamin poate fi o metafora a terapiei.
Celalata linie de dialog imi pare mai degraba personala. Un vis, doua terapii, mai multe asociatii libere. Dar sunt binevenite orice asociatii. Pentru cel care le produce, nu? 🙂
Cum pana la filosofie ma mananca interpretarea viselor, adaug ce-am aflat nou, cu mentiunea ca degeaba as aduce acum partile foarte personale. N-ar intelege nimeni nimic dat fiind faptul ca abia am inceput sa relatez ceva din propria istorie aici, pe Gradiva.
Fluturele meu se pare ca mai "spune" ceva. Cum ca acolo, in urma, a ramas ceva de care inca nu ma pot desprinde, ceva care ma tine pe loc. Ce ma surprinde e cuvantul "posesivitate" rostit de terapeuta, care, culmea, se regaseste in introducerea textului programat pentru saptamana aceasta, insa scris cu cateva luni in urma.
Asa ca voi incerca in viitor sa pregatesc un text care sa puna in legatura mai limpede interpretarea visului, asociatiile si rememorarile ulterioare de pe divan.
Da, si mie mi se pare ca exista doua linii narative, doua idei, cea a discursului tau despre vis si cea a imaginii lui Bogdan. Dar un dialog intre voi, pe de alta parte, cred totusi ca se stabileste, tocmai la nivelul comunicarii personale, respectiv prin faptul ca relatarea visului tau, foarte personala, l-a inspirat la marturisirea despre acea imagine, de asemenea personala.
Probabil ca esti inca "legata", inca "nedesprinsa", precum spui… Dar ne desprindem, incet, incet, tocmai vorbind despre toate astea, nu? Suna ca o generalitate, dar poate fi totodata adevarat pentru fiecare dintre noi. Mi se pare ca in buna masura locuim in discursul nostru. Vorbim despre pentru a fi in contact cu ceva, dar in acelasi timp, dialectic, ne desprindem de acel ceva tocmai vorbind despre.
Astept cu interes textul de limpezire!
Fluturele tau, AHL, cred ca e un mult mai senin decat ingerul lui Benjamin. Gandeste-te ca Benjamin isi cara pictura lui Klee cu el cand era fugarit prin Europa. Si s-a sinucis cand se uita in urma la ce se intampla in Germania, si cand i s-a anulat viza, cred, la iesirea din Spania.
Fluturele tau, desi se uita la o istorie a esecurilor, pare mai viu si mai playful decat ingerul fragil si ingrozit. El are acces la resurse, cum ar fi terapia. Si nu e fugarit de nazisti.
Apropo, terapeuta mea si-a recunoscut participarea in "tu m-ai imbolnavit." A zis ca speculat, si probabil era furioasa pe mine.
De ce te surprinde "posesivitatea"?
@Bogdan
Am nevoie de mai mult de un comentariu ca sa raspund la intrebare. Spuneam mai sus ca incerc sa scriu la un moment dat un text care sa explice afirmatia mea. E oarecum legata de "Moartea iubirii", doar ca atunci cand l-am scris nu stiam ce o sa urmeze in terapie. E un fel de … tot are legatura cu tot. 🙂
La partile tale de terapie, atat de personale, recunosc ca eu nu stiu ce sa spun aici, public. Impulsul e sa pun intrebari, dar oare folosesc? E ceva ce te intriga in povestea asta cu posibilitatea de a-l "imbolnavi" pe celalalt? Ghilimelele sunt intentionate. Imbolnavirea e un fel de … contaminare in acest context. Contaminare cu orice. Inclusiv cu imagini, ganduri, afecte. Asta-mi trece prin minte. Insa ar fi bine sa nu te lasi contaminat de altii in afara terapiei. Daca totusi se va intampla, sa ai in vedere acest aspect.
Parca-s o babuta cu un sac de povete. :-))