Cum am început să salvez oameni

Prin nu stiu ce socoteli misterioase sau poate ca fara nici o noima, mi se intampla constant sa devin parte din situatii asemanatoare. Ori viata e construita din compulsii la repetitie, ori pana si ea, compulsia, are nevoie de o viata, deci si-o construieste.

M-a cautat asa cum ma cauta mai toti oamenii, ca sa aud, sa ascult, sa spun ceva ce poate linisti. Nu ma intreaba nimeni inainte daca sunt pregatita pentru un astfel de rol. Pur si simplu pare ca stam cu totii la o masa la care mi-a fost pregatit intotdeauna acelasi scaun. Cu multi ani inainte cred ca mi-am construit cu grija locul, pornind de la amanunte minore care dau insa forma celei care urma sa devin mai tarziu.

Sunt situatii care ma sperie, in cel mai propriu sens. In timp am reusit sa stapanesc cumva aceasta teama acaparatoare, insa numai pe masura ce i-am gasit resorturile adanc infipte in mine, cu care am trait intr-o uniune pe care nu mi-am inchipuit-o niciodata inainte. Inainte de terapie.

E decisiv pentru mine ca orice om sa fie salvat. Sub ochii mei sora mea a fost obligata sa lase viata in urma, nu pentru ca i-ar fi cerut altcineva decat un virus ucigas.

Neputinta parintilor mei s-a suprapus dureros peste o amintire anterioara sfarsitului ei. Tatal meu, neintuind sau nefiind capabil sa gandeasca motivele pentru care un copil de sase ani citeste si scrie mult prea incet, nereusind sa auda o fetita adesea tacuta, cuminte, care nu se plangea de nimic, a ales sa-i dea o palma. In amintirea mea sunt martora acestei scene in care i se reproseaza ca nu vrea sa invete.

O luna mai tarziu diagnosticul suna necrutator. Neurologic boala ei urma sa fie fatala. Cu o precizie care te poate zdrobi, oricat de puternic te-ai crede, fiecare simt, fiecare functie si-au incetat rolul, pana cand a ramas un corp care-a renuntat si el, dintr-un devotament imposibil de inteles sau ca un soi de ultim gest de iubire.

Mama s-a invinovatit pentru moartea fiicei pe care a iubit-o atat de mult. Intai pentru ca o lasase sa mearga la inot neinsotita de ea, ci doar de parintii altor colegi de clasa, explicandu-si encefalita ei ca avand legatura cu acest sport. Apoi dintr-o explicatie teribila care se livreaza rudelor ramase in viata de catre tot felul de oameni superstitiosi. Scenarii infricosatoare despre vraji, morti si imagini care ma cutremura si acum, in ciuda luciditatii pe care o am.

Mai tarziu, mama, afectata poate de aceasta pierdere, m-a amenintat in permanenta cu moartea. In diverse scenarii imaginate de ea, dar pe care mi le relata si mie dintr-un impuls pe care acum il calific drept sadic, daca mai poate fi vorba de asa ceva. Ma otravea tocmai cu mancarea pe care mi-o gatea ori ma omora in somn, in timp ce dormeam, cele doua optiuni de care m-am temut cel mai mult. De altfel, cele cu care m-am luptat intortocheat cel mai mult in analiza.

Tragand linie, am construit, condensand, o mama criminala.

Acum, in acest prezent iluzoriu, aparitia acelei fete cerandu-mi ajutor a retrezit intregul kit de utilizare din preajma mesajului “pericol de moarte”. Zile in sir m-am tinut cu greu pe picioarele care parca slabisera brusc. In paralel faceam eforturi sa o sustin pe aceasta tanara, s-o sprijin, atat cat permite pozitia in care ma aflu. Cu cat ma straduiam mai mult, cu atat corpul meu se alarma mai intens. La inceput n-am stiut ce se intampla. Pana cand m-am indreptat spre terapeuta mea, cu gandul sa-i cer s-o ajute. A fost o secunda in care imaginea surorii mele s-a suprapus peste a fetei si primul gand clar, limpede, a vorbit despre incercarea mea disperata de a ajuta cu orice pret inainte de a fi prea tarziu.

Patruzeci si cinci de minute mai tarziu simteam un val de furie, rapid disparuta, dar suficient cat s-o captez, din care a ramas un rest de revolta la adresa psihanalizei, regulilor ei si, cum altfel, terapeutei mele care, justificat, refuzase cererea mea.

Intr-un prim vis nocturn, bunicul meu (mort) imi spune ingrijorat si furios:

Ce se intampla?,

ca apoi intr-o alta scena tatal meu sa ramana rece, dispretuitor, pus fata in fata cu nevoia bunicii mele materne de a fi ajutata. Bunica la care am crescut, mama mea, asa cum o numeam in realitate. Pentru prima data am curaj, intr-un vis, e drept, sa imi acuz tatal intr-un mod imposibil de imaginat pentru mine, cel din realitate: un fel de blestem cu care il impovarez ca razbunare pentru ca-mi pierdeam “mama”.

Al doilea vis nocturn oglindeste si mai bine disperarea mea. Sunt invitata intr-un loc unde se serba ceva. Femeia care sarbatorea este, in realitate, una care m-a speriat intotdeauna din cauza unei gelozii patologice ce se potrivea pana la identitate cu delirul mamei mele. In vis, desi sunt invitata, servesc oamenilor prajituri. Gust dintr-una din ele si ma dezgusta, apoi brusc ma gandesc ca cineva ma otraveste. Vreau sa ies din acel spatiu si intru intr-un magazin cu haine colorate. Afara, ca si cum as fi zburat dintr-un decor in altul, ma aflu pe un deal. Cineva, pompieri, cred, cu un fel de macara scot afara dintr-o fantana un copil. O fetita intinsa pe spate, cu mainile pe piept. Eu sunt aproape de ea, toti ceilalti departe, la baza macaralei. Ma gandesc ca e moarta, dupa care vad ca misca buzele. Incep sa strig ca e vie, sa vina cineva sa o salveze si ma uit ingrozita la distanta dintre mine si familia ei, din care remarc o femeie imbracata in negru, prabusita la pamant, plangand. Mama ei, imi spun. Simt disperarea celui care stie ca nu se mai poate face nimic, totul se misca prea incet, nimeni nu ma aude.

In asociatiile pe marginea viselor, constat ca ma aflam pe un deal existent in realitate. Cel unde se gaseste bazinul de inot in care si eu, si sora mea luaseram lectii o perioada de timp pana la moartea ei. Fac legatura intre femeia in doliu, care statea in genunchi, plangand, si mama in fotografiile de la inmormantarea surorii mele sau poate asa cum am si vazut-o in realitate. Acum, in timp ce scriu, imi amintesc ca mult timp s-a vorbit despre buzele surorii mele, care s-ar fi miscat, transformand incruntarea ei intr-un zambet (real, as zice), in timp ce se afla in sicriu. La blocul terapeutei mele, mi-a atras atentia ea, se afla un loc cu multe prajituri si un magazin cu haine colorate. Ma-ntorc la furia de pe divan si la gandurile anterioare sedintei.

Un strigat de ajutor venit din mine, o furie destinata parintilor care nu-si salveaza copiii, ba chiar ii omoara din nepasare sau nestiinta, o revolta tinuta secreta in nenumaratele saloane pe a caror usa sta scris

Refulare. Acces intr-un singur sens!

Toate jucate mai mult decat transferential. Poate pentru prima data o situatie de viata ma pune fata in fata atat de clar cu propria istorie, dand cont cumva si de accesul pe care acum il am la mine, in sfarsit. Nu in ultimul rand, poate o identificare cu mama, pentru care incerc sa obtin o reparatie salvandu-i, simbolic, fiica si stabilindu-i astfel nevinovatia.