Daniela Luca ne continuă prezentarea arătând cum Freud a fost preocupat de evaluarea globală a vieţii sociale prezente în epoca respectivă şi rolul pe care aceasta îl joacă în destinul pulsiunii. S-a preocupat de descrierea unor fenomene specifice vieţii grupale, colective, sociale, de la hoarda primitivă şi până în prezent şi mai ales de rolul liderilor, conducătorilor şi influenţa lor asupra grupului, socialului şi de figurile paterne şi de destinul acestor figuri paterne. S-a preocupat de război şi de cauzele lui şi de autodistructivitatea umană la nivelul omenirii, nu doar la nivel individual. S-a preocupat de ameninţările care apasă asupra viitorului civilizaţiei şi societăţii din cauza amplitudinii tot mai mari a pulsiunilor distructive. A investigat şi ipotezele privind originile speciilor, originile vieţii pe pământ, originile apariţiei omului pe pământ, preistoric şi istoric. De asemenea, aspectele imaginare,
imaginarul colectiv, psihologia fiecărui popor şi miturile, legendele, reprezentările, fantasticul, fantasmaticul culturilor, popoarelor, naţiunilor şi cum au evoluat ele de-a lungul timpului. Desigur, de religie şi toate formele şi cum apar preceptele religioase sau reprezentările, trăirile în diverse forme de patologie.
André Green spune mai mult sau mai puţin ironic că opera lui Freud este încărcată de romantism. Declarându-se întrucâtva surprinsă de, dar acceptând această afirmaţie a lui, dr. psih. Daniela Luca comentează şi îndreptăţeşte romantismul biologic, perceput de André Green, mai ales în prima parte a scrierilor lui Freud, până în 1920, când scrie Eul şi Se-ul, unde argumentează natura biologică a omului. În toată scrierea lui se recunosc influenţele lui Lamarck şi pledează pemtru ereditatea caracterelor dobândite. Paradoxal, cumva, pentru că tot el vine ulterior şi pledează, tot romantic şi nostalgic, pe un mit al procesului civilizator, ţese continuu, mai ales în Moise şi monoteismul, Totem şi tabu, etc. o legendă grandioasă, în care se împlinesc operele geniului uman.
Ce mai remarcă André Green, revizuind scrierile freudiene despre social, religie, cultură, este că Freud nu a făcut nici o distincţie clară între ceea ce numeşte el ca fiind realitate psihică şi realitatea socială. Ele ar avea cam aceeaşi natură. Considerând, cel puţin până când a vorbit de melancolie sau despre perversiune, că obiectul este contingent, şanjabil, substituibil, are proprietăţile sale dinamice, economice şi topice, indiferent că obiectul este mama sau lumea, socialul. Prin 1940, 1942, ne spune Daniela Luca, cel care schimbă această optică este Winnicott, care face o distincţie netă între Eu şi obiectul primar matern, mediu prim, mediul mamă şi mediul social. Desigur, în tot ce a scris Freud, el reliefează aceste distincţii între Eu şi social, dar consideră că socialul ar fi structurat şi ar funcţiona aşa cum ar funcţiona un Eu. Complicaţiile apar din momentul în care apare teoria obiectului intern (bun / rău) la Melanie Klein – de fapt intuiţia a avut-o Karl Abraham în vremea lui Freud. André Green vorbeşte despre un fel de stratificare a obiectului de la obiectul extern, real care poate sau nu să fi fost perceput, la obiectul matern primar care este în simbioză, care devine sau nu obiect transferenţiabil, tranziţionabil şi până la self-obiecte (obiecte ale sinelui, ale self-ului), în care confuzia subiect-obiect este totală. Sensul este acela că self-obiectele fac parte din self. Toate aceste diferenţieri îşi spun cuvântul în patologiile – aşa cum le numea pe vremea aceea Freud – ”nontransferabile”, în care transferul nu ar fi posibil, cum considera el nevrozele narcisice sau psihozele cunoscute – melancoliile, perverşii, delicvenţii, criminalii, bolile psihosomatice. Atunci, pe vremea aceea, Freud considera că apţi pentru analiză, buni pentru analiză, ar fi numai pacienţii nevrotici (predominant isteria indiferent de forma ei, nevrozele obsesionale, obsesiv compulsive, fobice şi nevrozele de angoasă, isteriile de angoasă, fobiile etc.).
André Green remarcă şi ne subliniază că Freud întemeiază psihanaliza, îi face o continuă remaniere şi ne lasă să o continuăm, mai spune că fiecare psihanalist în parte are de asumat faptul că opera lui Freud e incompletă şi că tot necunoscutul ne-a rămas nouă. Nu numai tot necunoscutul deja existent în scrierile lui, adaugă Daniela Luca, dar şi tot ce nu a putut scrie, nu a putut cuprinde. Toată incertitudinea şi tot acest necunoscut ne leagă de patologiile grave (melancolii, perversiuni, psihosomatică şi adicţii) în care obiectul, indiferent cum ar fi el stratificat, se dovedeşte a fi nu şanjabil, dimpotrivă este unic, nesubstituibil şi vital pentru Eu. Pentru că în aceste forme de patologie predomină nediferenţierea, nondistincţia self-otherself sau Eu-obiect pentru că aici nici măcar nu se poate pune în discuţie natura de obiect total sau parţial câtă vreme orice calitate a acelui obiect este vitală subiectului pentru iubire, pentru a fi, a exista, nu doar pentru a dori. În aceste forme de patologii domină relaţia narcisică primară şi o amploare a angoasei de anihilare, de nonexistenţă, de dezorganizare, de descompunere, care nu mai poate fi numită doar ameninţătoare, ci pur şi simplu ucigătoate. Este ceea ce resimt acei pacienţi cu aceste forme de patologii când nu mai există obiectul indiferent cum este resimţit sau este închipuit, fantasmat ca nonexistent, sentimentul lor este de dispariţie, de disoluţie, de neantizare, instant. André Green se întreabă cum se întâmplă lucrurile astea şi merge pe acest paradox descoperit de Freud, după primul război mondial, când a introdus a doua teorie a pulsiunilor, respectiv dihotomia pulsiune de viaţă – pulsiune de moarte sau pulsiune a vieţii – pulsiune a morţii. Dacă pentru sexualitate, eros, viaţă parcă simţi că există un impuls o mişcare o pulsiune, atunci existenţa unei mişcări, pulsiuni care să ndrepte spre moarte care părea de neconceput. Cum să existe ceva care să te împingă spre moarte? Şi atât de distructiv, autodistructiv, heterodistructiv, adică îndreptată asupra propriului corp, asupra propriei minţi sau îndreptată în afară, indiferent că înseamnă a te ucide sau a-l ucide pe celălalt.
Intuiţia lui Freud asupra unei pulsiuni a morţii nu a pornit, de această dată, ne spune Daniela Luca, din viaţa personală, aşa cum s-a născut psihanaliza dintr-o autoanaliză şi a forjat conceptul, metafora pulsiune de moarte. După primul război mondial, când şi-a dat seama de un grad al distructivităţii, al urei şi al violenţei umane care depăşeşte orice limită a naturii umane, de indiferent orice pulsiune, de eros, de capacitate umană de a se subiectiva sau obiectiva. Ce l-a dezamăgit pe Freud şi-l deziluzionează în continuare şi pe André Green este că această distructivitate fie ea şi în corp, şi în minte, psyche, acţionează asupra a ceea a ce este vital, este iubit. Freud încă nu trecuse prin al doilea război mondial ca să-şi dea seama câtă dreptate a avut, ne spune Daniela Luca, atunci când lucrurile astea se întâmplau la nivel macro, de genocid, cu familia cu cei dragi, cu copii, părinţi care au fost nevoiţi să-şi tortureze, să-şi ucidă copiii. Toate aceste lucruri care s-au întâmplat şi în regimurile dictatoriale ulterioare, s-au întâmplat şi la Hiroşima sau în Cambodgia, sunt fapte, evenimente la nivel social, la nivel de civilizaţie, la nivel mondial. Aceste lucruri reflectă ce se întâmplă la nivel intrapsihic, deja ceea ce vedem la nivel macro sau micro, nu mai e decât, cum spune Freud, o diferenţă de grad, de amplitudine, de aceea el nu face o distincţie netă între realitatea psihică şi realitatea socială.
Ceea ce reuşeşte Freud să spună în Disconfort în cultură şi Viitorul unei iluzii, de fapt, este un semnal de alarmă pentru că deja vedea, în sensul de destin pulsional, până la ce limită se poate distruge un om, un cuplu, o familie, o triadă – ca primă unitate grupală. Această triadă este prima care se dizolvă în urma unui atac violent, indiferent că este atac asupra gândirii, asupra sferei afective sau atac corporal. Apoi vine un soi de agăţare de celălalt ca la diadă şi se atacă direct legătura de obiect, subiect primar şi, ulterior, următorul atac merge pe tot ceea ce mai poate însemna supravieţuirea Eului, subiectului respectiv. Dacă această triadă, indiferent dacă este în real, manifestă sau internă, că din ea facem parte odată născuţi, dintr-o triadă, accentuează Daniela Luca, dacă este sau nu un rod al selecţiei naturale sau un rod al selecţiei culturale, nu are importanţă. Pentru că se fac selecţii naturale pentru supravieţuire, a speciei, dar se fac în egală măsură selecţii sociale, culturale, antropologice, cum scria Freud. Când se întâmplă un război, indiferent că este într-o o hoardă primitivă sau într-o mare civilizaţie, toate aceste legături sunt atacate, în primul rând la nivelul triadei pentru că acolo este punctul sensibil al fiecărui individ. Dacă ucizi un tată, indiferent că e tată actual sau simbolic, ce reprezintă pe masculin patern într-un om, deja ai distrus cel puţin o treime din fiinţă, nu numai din intrapsihicul lui, ci şi din inter-transgeneraţionalul lui. Reverberaţiile suferinţei sunt simultan pe toate aceste paliere. Felul în care este configurată o familie, în sensul de o unitate grupală, arată, simbolic şi felul în care este configurat mediul proxim al acestei familii, dar şi fiecare aparat psihic (psihism din acea familie). Are loc o matrice, care îi cuprinde pe toţi cei trei, dar care face şi o rezonanţă către toţi din jurul lor, familia extinsă, vecinătatea, mai mult sau mai puţin ameninţătoare, mai mult sau mai puţin înstrăinată, sau percepută ca persecutorie, bolnavă, traumatizată, sănătoasă etc. Ceea ce ne spune şi Freud şi toţi oamenii de cultură este că oricât ne-am simţi de singuri avem în noi în primul rând ceea ce am moştenit de la genitorii noştri, arborele psihic, genealogic şi avem în noi oamenii din jur din mediul proxim, mai mult sau ma puţin fantasmaţi, proiectivi, reali, ne mărturiseşte Daniela Luca, spre finalul primei zile.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
În ziua a doua a workshop-ului, dr. psih. Daniela Luca a coordonat şi supervizat un grup clinic, reflectând pe marginea unu caz-limită prezentat psih. Laura Dobrescu, ilustrare de caz care trimite la modul de gândire analitică, căile de explorare şi clarificare, ipotezele analistului şi felul în care sondează elementele conştiente, preconştiente, inconştiente depozitate în el, transferate de pacient, încă de la începutul primelor întrevederi. Studiul clinc este confidenţial, el a fost laborios discutat întreaga zi, Daniela Luca făcând continuu punţi între: setting – principii analitice – proces analitic – relaţia transfer-contratransfer, în analiza clasică şi actuală. De asemenea, Daniela Luca descrie şi face o deschidere către felul cum se dezvăluie o reţea de sensuri a materialului viu din cadrul procesului terapeutic, respectarea şi indicaţiile tehnicii, a cadrului psihanalic şi regulile psihanalitice, analiza contratransferului, care arată direcţiile unui blocaj în dezvoltare sau prognostic pulsional, legăturile de obiecte, simptomele, implicaţiile şi gradul de emergenţă în abordarea suferinţei pacientului. Lucrul clinic la pacienţii cu patologii severe, stări-limită, tipul de transfer, contratransfer în concepţia lui André Green, de la Freud şi până în zilele de astăzi, precum şi lucrul cu forme, configuraţii nevrotice şi psihosomatice.
În final, dr. psih. Daniela Luca ne-a invitat la noile seminarii ”André Green”, care se vor desfăşura, începând din ianuarie, sub egida ARFPP-AG, următorul având loc pe 26-27 februarie 2011, având ca tematică ”Travaliul psihanalitic în concepţia lui Andre Green”.
Daniela Luca: doctor în psihopatologie şi psihanaliză, psihanalist formator IPA, psihoterapeut principal formator / supervizor acreditat de CPR, preşedinte al Asociaţiei Româno-Franceze de Psihoterapie şi Psihanaliză – ”André Green”, membru fondator şi formator Fundaţia Generaţia, AIPsA, ACPPB, ARPPCA şi membru asociat APP.
