Sa-ti alegi un terapeut de acelasi sex ori de sex opus? Femeie sau barbat? Dilema celor care vor sa inceapa o analiza personala asa-zis didactica, insa, in egala masura, o intrebare pe marginea careia au primit raspunsuri contradictorii si cei care isi doresc o terapie, fara sa isi doreasca sa devina psihanalisti. Nu stiu care e raspunsul corect pentru ca nu cred ca acesta e unghiul din care e indicat sa privim.

Ma mutasem in Bucuresti de un an si jumatate. Venisem dedicata unei companii micute, proaspat infiintata, cu oameni tineri, frumosi, inteligenti si ambitiosi ori varstnici, intelepti, tacuti si senini. A fost un rasfat cultural ce a durat un an, pe care il adaug unei alte experiente alaturi de copii, cu mult mai mult timp in urma. Sentimental, e si (re)intalnirea mea cu Freud, simbolica, pe paginile unei reviste intr-un an aniversar. A fost o mare bucurie. Venea dupa atatia ani de refuzuri ale familiei mele de a accepta o pasiune vitala pentru mine, pasiune pusa in balanta, cred, cu amintirile lor bine ferecate. Un pact diavolesc pe care riscam sa il incalc. A “dezgropa mortii” insemna sfarsitul linistii lor, a parintilor mei. Cumva chiar am dezgropat morti. Oameni morti, istorii crezute moarte, care ramasesera insa vii in noi toti. De bucurie, singurul exemplar pe care-l avusesem din suplimentul dedicat lui Sigmund Freud l-am facut cadou unui student interesat de psihoterapie.

Cateva luni mai tarziu, ca si cum as fi fost azvarlita dintr-o lume aproape de vis intr-una reala si cat se poate de cruda, faceam eforturi cu disperare sa inteleg o constructie psihica asezata pe doua picioare fara sa imi pot oferi sansa de a iesi dintr-o cursa pe care mi-o intinsese cu o abilitate pe care numai inconstient o poti utiliza cu maxime beneficii. Orice interventie a ratiunii risca sa duca planul sustras constientizarii catre esec. Cand am simtit ca lucrurile scapa de sub controlul meu, fara sa ma pricep prea bine la somatizari si explicatia lor, m-am hotarat ca nu preotul, nu medicii, nici familia ori prietenii imi pot fi de ajutor, ci psihanalistul pe care l-am tot visat din adolescenta.

M-am intors la fostii mei colegi carora le-am cerut sprijinul pentru a gasi un psihanalist. Nu mi-a trecut nicicand prin minte ca ar fi mai bine sa aleg un barbat, spre exemplu. Nu atunci.

In mod real, constient, am ales privind pe un monitor continutul mesajului primit prin email: un psihanalist si-un cognitiv-comportamentalist. Mi-am pus problema unei erori a celei care mi-a facut cele doua recomandari ori, acum, ani de zile mai tarziu, a necunoasterii problemelor care ma framantau si a timpului pe care sunt dispusa sa il aloc terapiei. Un mesaj frumos, cu explicatii minime, tipul acela de ajutor care iti schimba viata complet, fara ca tu sau celalalt sa aveti habar ce poarta ati deschis impreuna.

La cateva luni de terapie, o voi numi asa pentru ca aici ma simt eu confortabil, in acest cuvant cald, tandru, continator, la cateva luni deci, am avut un vis.

In curtea bunicilor mei, poate cea mai frumoasa amintire a mea din copilarie, locul in care citeam sub vie pierzandu-ma in literele cartilor, in vis am vazut un cal. Frumos, sanatos, puternic. Venea catre mine ferm, dar bland. Zambind. Deodata s-a transformat intr-o vaca. Aceeasi constitutie. Si acelasi zambet. Mergea in acelasi ritm, ma privea la fel, in timp ce urcam impreuna pe treptele casei. Ne-am indreptat spre camara cu bunatati a bunicii mele. Un spatiu care mi-a fost, in realitate, intotdeauna interzis. Fara sa stiu macar astazi de ce, bunica isi apara acest teritoriu obsesiv, incat ajunsesem sa ma tem sa am vreo dorinta care se putea indeplini numai prin sau din acest loc. Sa ma tem de dorintele mele.

Am intrat impreuna cu vaca, alaturi, nici una dintre noi mai in fata ori mai in spate. Si-a intins capul si intre coarne a scos de pe un raft mai multe tavi transparente, asezate una intr-alta, pe care mi le-a intins. Afara ea s-a transformat intr-o femeie aranjata, cu acelasi zambet pe buzele rujate cu un rosu aprins, rujul preferat de mine in adolescenta. Rosul pe care il asociez cu vitalitatea. La fel ca-n cazul tuturor culorilor aprinse.

A fost prima data cand mi-a trecut prin minte – asociatiile libere din sedinta ulterioara visului – c-as fi putut avea un psihanalist de sex barbatesc. Ma adusesera aici o carte citita, gandurile unui psihanalist barbat exprimate in ea si, mai ales, inceputurile transferului meu terapeutic. Alesesem o femeie terapeut.

Peste ceva timp am inceput sa ma gandesc des la suplimentul in care se gaseau adunate marturiile psihanalistilor de la noi, rare, imi vine sa spun. Vorbeam in sedinte, mirata ca nu imi pot aminti de ea, analista mea. Stiam ca nu putea lipsi de acolo, insa nici vorba de vreo urma mnezica. Nici macar fotografia divanului fiecaruia dintre cei intervievati. Ma intriga faptul ca ma intindeam zilnic pe o canapea pe care o privisem anterior, insa nu aveam nici macar o amintire.

Cumva, nu mai stiu cum, in continuarea descoperirilor care vin atat de ametitor numai intr-o terapie, intr-o zi am deschis o mini-arhiva din computerul meu. Printre documentele pe care le redactasem de-a lungul timpului trona unul cu numele ei. Un contract care inclin sa cred ca nu s-a semnat niciodata, insa era in job description-ul meu sa il redactez. O convorbire telefonica ce in mod normal ar fi trebuit sa existe, o procedura standard, pe care insa nu mi-o pot aminti si nici nu stiu daca s-a concretizat vreodata.

A fost una dintre surprizele pe care probabil ca toti le avem de-a lungul analizei personale, una care m-a convins ca alesesem cu mult inainte de-a primi un mesaj prin email. Inclin sa cred ca “ratiuni” mult mai subtile si care ne scapa pentru totdeauna sunt cele care decid daca va fi un el sau o ea, asa cum va fi potrivit pentru noi atunci, in acel moment al vietii noastre, la pachet cu dorinta din noi ca motor al curei. Orice alta incercare fortata de a alege corect cred ca va sta sub imperiul acelorasi mecanisme.

Imaginea: Horse and cow de Kestutis Kasparavicius