La ce bun să scrii pentru ceilalţi?

Pentru a doua mea iesire publica in acest spatiu mi-am oferit o intrebare: ce anume ma face sa scriu pentru ceilalti? Am scris o vreme pentru mine, fentand fabulos, inconstient, terapia. Suna a tradare. In fond, relatia terapeutica a fost cea ocolita, dezvaluindu-ma mie in afara cadrului ei. S-au modificat putin sau semnificativ lucrurile, schimband “locatia”? Ramane de explorat.

La ce bun sa scrii pentru ceilalti, deci?

Mai intai pentru ca am intalnit prea multi oameni care nu stiu ce inseamna o terapie. Cu atat mai putin una psihanalitica. Cei mai multi nu stiu pentru ca pretind ca inteleg foarte mult din ea, inca inainte de a privi in ochii unui terapeut sau poate chiar fara a consuma aceasta experienta vreodata. Mai exista cei care nu stiu, dar vor sa afle, sunt curiosi intr-un fel induiosator. Intre cele doua categorii si chiar in afara lor se gasesc cu siguranta si alte situatii. Nu ma adresez cuiva anume, scriu pentru toti, de la cei curajosi pana la cei ascunsi dupa jaluzelele solide ale suficientei, explicabila si ea.

Imi amintesc de o scena petrecuta la inceputul primei facultati pe care am absolvit-o. Cumparasem o carte cu teste psihologice, despre care nu-mi amintesc mai nimic, doar culoarea si faptul c-am imprumutat-o cuiva care a ramas necunoscut memoriei mele pana astazi. Cam prea naiva pentru varsta pe care o aveam, m-am prezentat in fata celor carora le datorez nasterea mea, dornica sa-i vad testandu-si calitatile de parinti. M-am ales cu un refuz brutal pe care n-am fost suficient de matura emotional incat sa-l pot accepta. A fost momentul din care am tras concluzia ca oamenii nu vor sa afle nimic despre ei insisi. Fie se simt stapanii vietilor lor, fie se cred victimele celorlalti, de la straini pana la Dumnezeu. “Si daca dracul nu e atat de negru pe cat pare”, i-as intreba eu in timp ce scriu pentru ei fragmente din drumul spre infernul meu interior. Asta nu inseamna ca Dumnezeu e alb.

Cateodata astern ganduri pentru a linisti. Vuietul din mine la unison cu febra celor din jurul meu. Exista un efect miraculos al cuvintelor, rostite ori nu. Cu toate ca nu mi-a citit nimeni povesti cat am fost copil, aproape inexplicabil am formulat eu istorii pentru ceilalti. Si, ca un insight al acestei clipe in care tastez, cred ca abia acum stiu de ce viata mea a fost atat de tumultoasa si, iata, de ce am povestit-o si celorlalti. A fost un mod de a hrani oamenii dragi mie, asa cum o familie si-ar fi crescut copilul, hranindu-l cu prezenta ei securizanta atunci cand buzduganul lovea in poarta palatului ori oferindu-i imaginea unui camin tandru si protector cand Cenusareasa suferea oropsita.

Pentru toate clipele in care bucuria marturisirii unei noi experiente pe care o traisem a fost taiata sadic, retezata, de un “Taaaci!” asurzitor al tatalui meu, mi-am dat voie sa devin un om al sinceritatii totale, dincolo de limita normal-subiectiva pe care oamenii o folosesc pentru a se proteja. Am impartit cu oameni straini mie momente de mare suferinta, clipe de efervescenta copilareasca pe care le numeam micile mele bucurii, izbucniri ale unor revolte infundate intre peretii izolati fonic ai taramului inconstient din mine. Cand un parinte nu te poate asculta, cauti sa fii auzit undeva. Pretul platit de mine a fost cel al onestitatii nelimitate.

N-as ocoli nici anii de comunism in care mi s-a spus sa nu povestesc nimic din ceea ce se petrecea in casa noastra. Pot dubla si cu eternul conflict dintre parintii si bunicii mei, cu mine la mijloc, revendicata si respinsa, traind sub aceeasi secure a secretelor care nu se spun. Daca pendulezi intre destinele a doua cupluri care nu s-au pus de acord in nici una dintre schemele posibile de interactiune, rezultate dintr-o operatiune de combinare matematica, daca tu esti prins intre ei, cei care te-au nascut, respectiv te-au crescut, ai aceasta optiune: sa nu pastrezi nici un secret, ca sa nu fie nimeni nedreptatit. Asa se construiesc indivizi ca mine, care refuza sa le oferi secrete si-ti dau exemplul lor personal. E lesne de inteles ca nu emit judecati si nici nu fac recomandari. N-ar folosi oricum nimanui, de vreme ce ne construim viitorul sprijiniti de un trecut bine re-prezentat.

In fine, scriu pentru ca stiu ca exista oameni curiosi sa afle ce se ascunde sub fusta unei femei sau in pantalonii unui barbat. E o forma intruziva si deranjanta adesea de a se apropia de celalalt, spargand granitele. Repunand alaturi mintea si trupul, cu tot cu secretele lor, sunt sigura ca ne va fi mai usor tuturor. O sansa in plus la aparari cu consum energetic redus. In pas cu moda, un fel de ecologie a sufletului.

Scriu aici imaginandu-mi un ideal de familie in care se poate spune orice, imi este permis sa simt, sa gandesc, sa vorbesc. Ca orice idealizare, o sa-si aiba si ea intalnirea cu realitatea. Cea scrisa de voi.