Ceea ce m-a pus pe mine pe ganduri cel mai tare citind romanul [Biografia foamei de Amélie Nothomb] a fost relatia aceasta copil-parinte (iar daca e vorba de mama, amprenta psihica este cu atat mai arhaica) in care copilul este atat de impovarat de fantasma parentala… de asteptarile pe care trebuie sa le implineasca pentru a fi iubit. Orice copil este si produsul fantasmatic al parintilor, el este adus pe lume pentru a raspunde unor fantasme preponderent inconstiente, desigur, si s-a scris despre fantasmele parentalitatii (Manzano si Palacio Espasa).
Insa… ceea ce este extrem de alienant pentru copil nu e faptul ca exista asteptari parentale, nici natura acestora (avand ca sursa istoria personala a parintilor, desigur), ci faptul ca exista relatii in care aceste asteptari sunt de nevorbit, de negandit si deci de neatins / neabordat pentru copil. Din ce-am vazut, copilul nu poate intreba
Ce-astepti de la mine?
pentru ca nu-si analizeaza parintele, dar creste cu anxietatea ca nu corespunde asteptarilor, ca nu este suficient de bun si nu merita sa fie iubit. Neimplinirile parintilor se transmit la copil sub forma unei cereri inabordabile, nepsihizabile si de aici punerea in corp / somatizarile, ca limbaj extrem de primitiv al experientei emotionale.
Andre Green, in "Psihanaliza cazurilor limita", explica foarte frumos cum se intalnesc in obiect idealizarea si anihilarea: "Actiunea subversiva a idealurilor tine de apartenenta lor la narcisism. Ceea ce vrea sa insemne nu numai ca relatia de obiect saraceste pierzand acele lucruri pe care narcisismul le deturneaza in folosul sau, ci si ca Idealul nu se multumeste intotdeauna cu reportul asupra Eului a investirilor obiectului, caci idealizarea comporta si necesitatea de a face ca obiectul sa coincida cu Idealul proiectat asupra lui. Prin urmare, tirania Idealului nu se limiteaza la idealizarea Eului, ea forteaza obiectul sa renunte la propria-i identitate pentru a-l face pe potriva suveranului, desi altcineva a ales in locul lui."
Legat de citat m-ar interesa cine nu poate suporta sa fie idealizat.
Ada, sper ca tu 🙂
o.
Parintii fantasmeaza intotdeauna copilul pe care urmeaza sa-l aduca pe lume iar imaginea pe care si-o fac in minte despre acesta este intotdeauna perfecta. Dar cel real are doar partial legatura cu cel fantasmat si, ca sa aiba sansa de a se naste psihic, parintii trebuie sa renunte la cel din mintea lor facandu-i loc treptat copilului real.
Copilul real este o persoana relativ straina cu care parintii fac cunostinta.
In imaginea pe care ei si-o construiesc in minte, pun toate dorintele lor dar copilul real trebuie sa-si traiasca propria viata; ca sa fie asta posibil, parintii trebuie sa renunte la aceasta investitie fantasmatica si sa aiba rabdare sa isi cunoasca copilul cu nevoile lui reale, diferite de ale lor.
De-asta idealizarea anihileaza obiectul real care, in mod firesc este imperfect.
Daca parintele ii cere copilului sa se muleze pe idealul din mintea sa, el nu va reusi niciodata sa scape de rolul de copil dezamagitor pentru ca idealul nici nu este reprezentabil – orice reprezentare si reproducere este imposibila; este o cerere imposibila… Si sunt o multime de parinti care nu reusesc in ruptul capului sa fie vreodata mandri de copil indiferent ce ar face acesta.
Da, inteleg asta. Ma gandeam la adulti. Sunt unii carora le place sa fie idealizati si altii carora le displace, chiar repugna. Care ar fi motivele in ultimul caz…
Ahaaa, acum am inteles 🙂
Pai cred ca e o mare responsabilitate sa fii idealizat pentru ca risti sa dezamagesti in orice clipa. Si nu e mai avantajos sa fii iubit cu tot cu defecte decat sa nici nu existe conceptia ca le-ai putea avea…?!
Uite un citat din lucrarea "Idealizare si dragoste. Eseuri de psihanaliza" publicata de Cornel Irimia la Editura Fundatiei Generatia:
"Putem vorbi de un obiect bun atunci cand el este legat de satisfacere, de gratificare, de linistire. Dar, cum remarca Andre Green, niciodata satisfacerea nu va putea face sa dispara urmele incercarilor si asteptarilor frustrante care au precedat-o. Intotdeauna ramane un rest care nu este umplut de starea de satisfactie. In termeni kleinieni, obiectul bun este, in acelasi timp, frustrant si excitant. Obiectul ideal nu este legat doar de fenomene pozitive ci, el pune subiectul in fata excitatiei sau a frustrarii (permanente). Aceasta excitatie dinaintea satisfacerii este traita ca o agresiune. Obiectul bun este, deci, indisociabil de un obiect agresor, rau. A iubi, a idealiza, inseamna a suporta, a elabora echivalentele dintre un obiect bun, un obiect iubit, si unul rau. (Klein) Nici un obiect nu va fi, asadar, complet bun sau complet rau.
Statutul obiectului in depresie ne arata ca un obiect bun este indispensabil (spre deosebire de perversiuni in care esentiala este satisfacerea pulsiunii si nu celalalt). Dar, depresia ne arata in acelasi timp, ca obiectul este intotdeauna inadecvat.
Idealizarea vrea sa sublinieze prima trasatura si sa o mascheze pe cea de-a doua, subiectul vrand sa pastreze iluzia ca obiectul ar putea fi in totalitate adecvat.
Observam un alt aspect esential: cu cat idealizarea obiectelor introiectate este mai importanta, cu atat Eul devine mai putin susceptibil sa raspunda asteptarilor lor, adica asteptarilor idealului sau. Regasim aici intuitia kleiniana: fiind prea iubit, obiectul devine persecutor. Paradoxul nu este decat aparent deoarece obiectul idealizat condamna Eul sa nu fie niciodata la inaltime, altfel spus, il condamna la a suferi de sentimente de inferioritate. Ipoteza noastra este ca diferenta dintre o dragoste normala si relatia Eului depresiv cu idealul sau intangibil este diferenta dintre o relatie cu un obiect bun, linistitor, gratifiant si o legatura cu un obiect extrem de idealizat care ii da Eului o neputinta fundamental inhibitoare. Idealizarea se transforma intr-o aparare patologica care vrea sa impodobeasca obiectul persecutor cu trasaturi perfecte. Totusi, aceasta perfectiune paralizeaza Eul orbit de stralucirea artificiala a obiectului."
Mi se pare ca teza idealizarii lasa un pic in afara discutiei protoeul copilului, care este un participant aproape egal in relatia duala. El elaboreaza frustrarea si ii confera semnificatia agresiunii, urmata, desigur, de o satisfacere niciodata perfecta, de unde si necesitatea idealizarii mamei.
E greu de cuantificat cat apartine mamei si cat copilului, dar, sa nu uitam ca in ecuatie avem doi termeni.
Mi se pare interesanta ideea de saracie a eului care idealizeaza. Paradox care atrage atentia asupra unor dimensiuni maximale ale eului. Cu cat obiectele ocupa mai mult spatiu psihic, cu atata subiectului ii ramane mai putin.
Foarte utila perspectiva dvs. relationala! Multumim si sper sa ne mai scrieti in aceasta abordare!
Tot la Freud e raspunsul
Poate ar fi de luat in consideratie ceea ce unii numesc memorie procedurala….adica acel fel invatat de relationare inca din prima copilarie in care raportarea se face la obiecte ideale (dar confuz conturate) si la dezamagirea legate de propria neputinta de atingere si satisfacere a unei cereri (explicite sau nu dar mai des nu) parentale precum si dezamagirea legate de investirea unor obiecte cu calitati ideale si erodarea in timp a acestor obiecte.