„Să îmi fur mama, să îmi caut tatăl?” – trecerea la act în adolescenţă

Lumea fragilă, delicată, adesea uimitor de bine ascunsă de adolescent, nu poate fi abordată psihoterapeutic decât cu o anume discreţie şi prudenţă, bazate pe o autentică relaţie terapeutică. În acelaşi timp, ca analişti, rolul nostru este de a efectua un travaliu profund al dificultăţilor, al conflictelor inconştiente, al aspectelor nevrotice sau psihotice, al structurilor de personalitate dezorganizate, al manifestărilor psihosomatice etc. Pe de altă parte, nu putem neglija nici aspectul aşa-numit psihosocial al problematicii: adolescentul se desprinde dintr-un mediu familial specific şi relativ închis, pentru a intra într-un mediu social complex şi deschis, la care trebuie să se adapteze şi în care se va integra finalmente.

Prin urmare, efortul nostru se centrează esenţial asupra psihopatologiei adolescenţei şi, dincolo de aspiraţiile, idealurile şi valorile adolescenţilor, pe care le putem surprinde, înţelege, amenaja în cadrul terapiei, noi încercăm să şi „vindecăm”, respectiv să atenuăm sau să dizolvăm conflictele interioare ale adolescentului, cuprins între exigenţele sale pulsionale şi exigenţele lumii externe şi, implicit, ale propriului Supraeu, şi să restaurăm, să re-construim şi să fortificăm Eul său fragil, permiţându-i o dezvoltare ulterioară mai armonioasă şi o cale spre autonomie.

Acting-out – passage à l’acte – trecere la act – din perspectiva psihanalitică desemnează acţiuni care prezintă cel mai adesea un caracter impulsiv, relativ discontinuu faţă de sistemele de motivaţie obişnuite ale subiectului, relativ distinct în cadrul activităţilor sale şi luând deseori o formă auto- sau heteroagresivă. În apariţia acting-out-ului, psihanalistul identifică semnul emergenţei conţinutului refulat. Acting-ul reprezintă una dintre vicisitudinile transferului, opunându-se verbalizării şi rememorării.

Una dintre importantele contribuţii ale psihanalizei a fost aceea de a corela: manifestarea unui anume act impulsiv, dinamica analizei şi transferul. Este o direcţie indicată clar de însuşi Freud, care a subliniat tendinţa anumitor pacienţi de a „traduce în act” (agieren), în afara analizei, mişcările pulsionale trezite de aceasta. Freud specifică şi că însuşi transferul asupra analistului este una dintre modalităţile de trecere la act.

Adolescentul este invadat de excitaţie, de violenţă şi agresivitate, de angoasă, de pulsional, de transformări corporale, iar această activitate internă intensă, greu de pus în cuvânt, greu de metaforizată, de psihizat, îl face să fie deseori supus conduitelor externe impulsive, descărcărilor explozive, revoltelor, transgresării limitelor, autorităţii. El va încerca, încă din primele întrevederi cu terapeutul – acest alt adult care interferează în spaţiul său psihic – să îl pună la încercare, să îl pună în dificultate, pentru a se apăra de a fi invadat, sau respins, sau judecat sau chiar pentru a atrage atenţia asupra dinamicii conflictuale din realitatea sa internă. Trecerea la act este pentru adolescent şi o formă de expresie a unor mecanisme de apărare, având astfel o funcţie restitutivă faţă de Eu. Ea se află în serviciul funcţiei adaptative a Eului sau, aşa cum afirma Peter Bloss, de „testare a realităţii”. Un alt aspect inclus în „trecerea la act” este fuga de afecte, reprezentări, conflicte, ce nu pot fi acceptate conştient, aşa cum sublinia Freud când făcea legătura între act-transfer-rezistenţă. Repetiţia actingului într-o cură împiedică foarte mult desfăşurarea ei şi face imposibil insight-ul, conştientizarea.

Daniel Marcelii a pus accent pe funcţia de dezintricare a pulsiunilor ca sursă a acting-ului în adolescenţă. Trecerea la act, în concepţia sa, este adesea una dintre consecinţele separării pulsiunilor libidinale şi agresive. În acest fel, adolescentul evită anumite dureri, suferinţe (versantul „mecanism de apărare”), iar în acelaşi timp sunt împiedicate o bună parte din posibilităţile fantasmatice şi cognitive.

O reflectare clinică a acestor prime perspective asupra trecerilor la act specifice adolescenţei a fost configurată într-o încercare de prezentare a unor fragmente ilustrative din terapiile cu adolescenţi. Confidenţialitatea nu permite detalierea istoriilor personale. Se pot ilustra însă fragmente din terapie, îndeajuns de relevante, pentru a da corp şi concretitudine unei noţiuni clinico-teoretice.

Voi prezenta în continuare, succint, două şedinţe din terapia un adolescent, ce se poate încadra, din perspectiva winnicottiană, în raportul dintre deprivare şi devianţă, şi care reflectă impulsivitatea, acting-ul, dificultatea adolescentului de a se încrede într-un obiect, de a investi afectiv. De asemenea, cazul a implicat anumite dificultăţi de amenajare a cadrului, a limitelor, şi de găsire a unei modalităţi adecvate de abordare a simptomelor, acting-urilor pacientului şi de a da o interpretare validă, în acord cu materialul clinic şi realitatea psihică a adolescentului.

Silviu, un băiat de 13 ani şi jumătate, a fost recomandat de diriginta sa. Mama băiatului solicitase o psihoterapie pentru copilul ei deoarece se afla într-o situaţie şcolară foarte problematică şi era pe cale de a fi exmatriculat. În special în ultimele luni avusese cele mai multe absenţe şi cele mai slabe rezultate.

Dna B. a telefonat şi a început cu plângeri despre fiul său. Îmi vorbea cu un fel de nelinişte intensă, foarte precipitată şi încerca să explice că nu se mai poate descurca cu fiul său, în situaţia şcolară precară în care se află şi că se simte din ce în ce mai depăşită de problemele pe care i le face Silviu zilnic. A adăugat că cel mai rău este că a început să mintă într-una şi să fure din ce în ce mai mult. În timpul acestei conversaţii, m-am gândit, în treacăt: oare ce lipseşte din acest tablou?

În timp ce vorbea cu mine la telefon, doamna B. vorbea în paralel şi cu fiul său, aflat lângă ea, şi încercam să stabilim astfel toţi trei o primă întâlnire. Mă întrebase şi dacă nu ar putea veni pentru prima dată singură, fără Silviu, fiindcă dorea să-mi spună mai multe despre fiul ei. I-am precizat, cald şi ferm că este util şi pentru ea şi pentru fiul ei să vină împreună. A aprobat, oarecum nemulţumită.

Prima şedinţă

Cu o oră înainte de şedinţă, am primit un telefon. Era dna B. care, foarte politicoasă, mi-a spus că vor ajunge cu câteva minute întârziere. După aceasta, a telefonat iar pentru a-mi confirma că au ajuns, dar nu găseşte adresa exactă.

Când am deschisa uşa, am avut impresia că am în faţa mea doi adolescenţi, frate şi soră: amândoi, şi mama şi fiul, erau scunzi şi semănau foarte mult, îmbrăcaţi în acelaşi stil. Băiatul m-a privit direct, s-a uitat curios în jur; era foarte degajat şi senin. Mama, însă, părea foarte tensionată şi agitată.

A început să vorbească mama, despre ultimele luni în care Silviu era de nestăpânit şi din cauza asta se certau tot timpul. Foarte precipitată, a relatat că fiul ei refuză să-şi mai facă temele, lipseşte zile, chiar săptămâni de la şcoală, îşi petrece timpul doar pe-afară sau la Internet, într-un anturaj foarte prost, se bate mereu cu cineva la şcoală, iar în privinţa orelor, nu se mai duce decât la matematică, chiulind la celelalte ore. Profesorii o sună mereu şi îi spun mereu despre ce alte lucruri teribile face unicul ei copil.

Silviu pare să o aprobe pe mama sa; uneori se uită la ea instigat de cuvintele sale, uneori amuzat de tot ce aude. Erau şi momente în care încerca să protesteze şi să taie cuvântul mamei.

În acest moment m-am hotărât să îl las să vorbească despre toate astea:

Ce crezi tu despre toate aceste situaţii? Are dreptate mama ta?

S-au uitat unul la celălalt, mama fiind curioasă ce va răspunde. Silviu a recunoscut că mama lui avea dreptate, dar s-a justificat spunând că urăşte să schimbe mereu şcolile, profesorii, colegii, prietenii. Pentru moment, nu am înţeles la ce se referea, iar mama a completat că au fost nevoiţi să se mute deseori, neavând o casă a ei, fapt pentru care Silviu fusese mutat dintr-o şcoală în alta.

Silviu a adăugat şi că nu îi place să stea printre proştii şi şmecherii din şcoală şi de aceea şi nu putea să înveţe. Şi, în plus, are şi nişte profesori foarte nesuferiţi.

Prin urmare, motivul pentru care au venit la consultaţie era „să se îndrepte”, spune mama. Şi a continuat afirmând că ea este jurist şi că îi este foarte greu să fie „şi mamă, şi tată” pentru băiatul ei. Silviu a fost vizibil mişcat de afirmaţia mamei sale, a lut-o de mână şi i-a zâmbit cald.

Dar tatăl tău?, 

l-am întrebat pe Silviu, înţelegând că tata era piesa ce lipsea din acest tablou. Am simţit că acesta a fost momentul dinamic din această primă întrevedere. Silviu a părut încurcat şi i-a aruncat o privire mamei:

Spune tu, mami, că e complicat…

Şi am aflat astfel că existau „doi taţi”: de fapt, mama nu fusese căsătorită cu tatăl biologic al copilului, de care se şi despărţise imediat după naşterea băiatului, nu se ocupase de educaţia lui, îşi vedea foarte rar băiatul, în plus, era acum, după 13 ani, la a treia soţie şi avea alţi 4 copii. Mama nu se căsătorise niciodată, dar în ultimii ani iubea un bărbat, pe care Silviu îl iubea foarte mult şi îi spunea tati. Cu toate astea, întreaga istorie a familiei sale i se părea foarte stranie.

Dna B. a adăugat că cel mai rău era că Silviu începuse de curând să fure bani şi din geanta ei, dar şi de la tati. Băiatul fusese pedepsit, ea recunoştea că îl bătea deseori atunci când depăşea orice limită. Lui Silviu îi era ruşine de toate acestea şi a spus că jurase pe Biblie că nu va mai fura niciodată. Şedinţa s-a încheiat asupra acestui subiect, dar, înainte de a pleca, mama a spus:

Poate că tatăl i-a lipsit întotdeauna.

Menţionez şi că tatăl dnei B. murise când era adolescentă, iar mama sa era o femeie autoritară, între mamă şi fiică existând mereu conflicte, chiar şi în prezent. Silviu, de asemenea, nu o iubea pe bunica lui şi nici pe unchiul său, fratele mamei.

La a doua şedinţă, peste o săptămână, Silviu a venit cu zece minute mai devreme. Era sigur, însă, că întârziase şi a intrat spunând

Îmi pare rău.

Nu înţelegeam însă pentru ce anume îşi cerea scuze. A început să vorbească repede şi incoerent, încercând să explice că acum (după numai o săptămână) mergea bine la şcoală, chiar luase un rezultat foarte bun la matematică şi că toţi colegii erau enervaţi pe el din cauza asta. L-am rugat să-mi explice cum de s-a întâmplat asta, simţind exagerarea din discursul său. Mi-a spus că în săptămâna asta îşi promisese lui însuşi că îi va uimi pe toţi şi le va dovedi cât este de bun. Eram oarecum intrigată; era incredibil totul şi am presupus că ascunde ceva sau minte. M-am întrebat ce se întâmplase cu el în această săptămână, după prima întrevedere, de ce anume este atât de înverşunat să îmi dovedească ceva ce nu i-am cerut.

În fundal, se remarcau trăsături narcisice, o angoasă intensă şi efortul deosebit de a arăta altceva decât era el însuşi (fals Self). A asociat apoi cu aniversarea sa, iar acest subiect s-a dovedit a fi încă o cheie în istoria sa. A spus că ziua sa fusese urâtă, fiindcă nu se simţise bine în compania prietenilor săi. Şi, în plus, nu a primit cadoul atunci, ci exact azi, înainte de a veni la consultaţie, iar acum este bucuros. Tati îi cumpărase un calculator „mic şi deştept”. Cel mai bun calculator, mai bun decât cel al colegilor săi. Dar ceva nu-i convine: îl foloseşte şi mama lui. Şi nu numai că nu are calculatorul doar pentru el, dar mai rău e că nu are nici o cameră a lui, şi e aiurea că nici apartamentul în care stau nu este al lor.

A continuat descriind aniversarea zilei sale şi a adăugat că în ziua aceea se lovise din întâmplare, iar asta i se păruse ciudat.

De ce crezi că este ciudat?

A răspuns:

Păi mă lovesc singur, parcă mă pedepsesc.

Ne învârteam în jurul simptomului său astfel că am îndrăznit să-l întreb în acest moment:

Pentru ce crezi că te pedepseşti?

A spus:

Oooh, pentru toate furturile şi relele care le fac.

Am vorbit apoi despre întreaga sa atitudine faţă de reguli, autorităţi şcolare şi din familie, faţă de profesori, legi şi i-am punctat că, de obicei, tatăl este cel care stabileşte regulile într-o familie şi poate că acest comportament al lui este un fel de a cere o figură paternă, cineva care să-l ghideze în adolescenţă.

A fost uimit şi m-a privit oarecum ambivalent şi a spus, ca o confirmare:

Ştiţi, mama m-a salvat mereu din necazuri, iar tati a fost primul ei manager!

Îmi spunea astfel că există un „conducător” în familie şi că nu are nevoie de tatăl său, negând astfel faptul că propriul tată i-a lipsit întotdeauna. A precizat că tati nu este tatăl lui, dar este iubitul mamei şi e un om bun pentru că îi sprijină şi ţine la ei.

A asociat imediat că era trist pentru faptul că furase bani din buzunarul lui tati, îi era ruşine de asta, fiind cel mai urât lucru pe care îl făcuse în viaţa lui.

Dar i-am promis lui tati că a fost pentru ultima oară.

A mărturisit că prima oară când a furat bani fusese în urmă cu trei ani, îi luase din geanta mamei lui, pentru a-şi cumpăra role… Şi apoi a continuat să fure şi simte că nu se poate opri şi că toţi sunt supăraţi pe el.

Am riscat o interpretare în acest moment, întrucât am simţit că este în stare să dea un sens sentimentelor sale:

Cred că îmi ceri să te accept aşa cum eşti, acum când nimeni din jur nu o mai poate face. Şi tu chiar ai nevoie să fii înţeles şi iubit şi apreciat pentru ceea ce eşti şi ceea ce faci.

Părea să reflecteze la interpretarea mea şi a spus dintr-o dată:

Ştiţi, o dată am furat 20 de dolari din geanta mamei şi m-am lăudat la colegi cu ei… Numai că nu ştiam că sunt banii unui client de-al mamei… S-a supărat atunci aşa de tare!

Întreaga şedinţă s-a derulat în jurul acestui subiect: furând pentru a se lăuda şi a obţine astfel admiraţia colegilor, dar, în acelaşi timp, provocând şi supărarea şi pedeapsa din partea mamei, a lui tati.

Ce semnifică furtul şi minciunile în acest caz specific? Deprivarea de tată să fi marcat o trăsătură psihopată, deviantă, în personalitatea sa? Sau este o transgresare a unei interdicţii? Poate fi considerat un fel de a revendica iubirea şi aprecierea mamei sale? Aceste întrebări sunt pe cale de a fi clarificate în demersul analitic, ce se continuă în prezent.

Dificultatea în această terapie a fost mânuirea transferului astfel încât să putem stabiliza lumea obiectelor interne într-o anume constanţă, care să îi poată da lui Silviu acea forţă a Eului prin care să îşi poată forma identitatea, să îşi poată stabili propriile reguli şi valori, respectând în acelaşi timp regulile celuilalt. Silviu se apăra fie printr-o falsă imagine bună de sine, prin care să mă asigure că nu este atât de rău şi de violent cum era propriul tată, fie prin negarea oricărei autorităţi. Iubitul mamei (tati) fiind acum pentru el o figură masculină pozitivă, îi crea un fel de dezechilibru, pentru că acest tati avea rolul intern de Ideal al Eului, nu de Supraeu patern. În plus, relaţionarea lui Silviu cu mama sa era marcată de o intensă ambivalenţă, care se regăsea şi în relaţia terapeutică: Silviu o percepea pe mama sa fie caldă şi iubitoare, înţelegătoare, iar el se simţea ca un copilaş îndrăgit care dorea să o mulţumească pe mami, fie se revolta în faţa unei mame care îi face program, îi ceartă, îi interzice să facă ce-i place, este mereu ocupată şi lui nu-i acordă suficient timp etc.

Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti 

Silviu îşi deplasează agresivitatea faţă de sine sau de obiectele parentale în mediul şcolar, unde devine violent, stârneşte conflicte cu cei de seama sa, care sunt urmate de bătăi în care şi el şi celălalt sunt răniţi. Acest comportament este urmat de o dublă pedeapsă: din partea şcolii şi a mamei. În plus, mama reprezentând pentru el legea (şi nu tatăl, fiind absent…), tendinţa lui este de a depăşi orice regulă, orice cadru. În terapie, aceasta s-a manifestat prin sosiri fie mai devreme, fie cu întârziere, absenţe sau confuzii asupra zilei în care era şedinţa, fapt ce îngreuna travaliul analitic. Lucrând însă asupra inconstanţei obiectelor sale interne, în special asupra absenţei tatălui, asupra relaţiei ambivalente cu mama, precum şi asupra imaginii sale de sine (falsul Self), treptat, Silviu a început să aibă încredere în cadrul terapeutic, să poată privi cu o anume sinceritate ceea ce se întâmplă cu el însuşi, să îşi recunoască faptele, să se întrebe ce îl determină să fie altfel decât mulţi de seama lui şi, în plus, să îşi reconstruiască lumea sa internă.

Scopul terapeutic principal în acest caz a fost de a permite un mediu securizant – absent în copilăria timpurie a lui Silviu – astfel încât traversarea crizei adolescenţei să nu amplifice tendinţele deviante deja existente ale pacientului. Această experienţă clinică a fost instructivă îndeosebi prin analiza transfer-contratransferului, prin importanţa conştientizării trăirilor, angoaselor de separare şi abandon ale pacientului, prin explorarea împreună a aceea ce se afla dincolo de act, acţiune, acting, a ce semnifica, pentru acest adolescent, a o fura pe mamă, a-l căuta pe tată şi a-l pune la încercare pe terapeut.