 |
| Black Swan ruleaza acum la cinematograful din centru |
Uite cateva din cateva din gandurile mele dupa conferinta.
E frig aici in Ann Arbor de unde iti scriu. Sunt -10 grade si sunt in bucatarie la caldura si stau cu radioul national (NPR) si ascult ce se intampla in Tunisia. E ciudat, dar am senzatia ca sunt intr-o gaura de timp. Ascult comentatorii cu accente faine, exotice, si imi povestesc ca a fost un dictator care a omorat oameni, cu o sotie care a fost urata de toata lumea cu lingouri de aur in banci franceze, si ca revolutia a invins.
Iti dai seama ca ma duc in timp cand aveam treisprezece ani si auzeam acelasi lucruri, dar le simteam foarte tari, foarte puternice si traumatice. Parca ma intorc intr-un timp nemetabolizat, un timp suspendat, ca atunci cand asteptam infricosat sa adorm, si ramurile copacului din fata camerei mele se izbeau de ferestre si eram inghetat. Si am si senzatia de exaltare, ca atunci cand simteam ca se deschid lucruri noi, cu totul extraordinare, pe care abia le intuiesc.
 |
| Ann Arbor e un oras deschis. Are legi proprii in privinta marijuanei şi fumatul este pedepsit doar civil, cu o amenda. Are un festival de hashbash anual. |
Si desi o parte din mine se simte locuind intr-un timp fara viata, undeva inghetat, ca un Apolodor in Labrador, o alta parte din mine stie ca sunt altcineva, sunt diferit de adolescentul infrigurat, si ca iti scriu tie despre conferinta psihanalistilor americani. Si cred ca ce aud acum in mine e ce am simtit si New York.
 |
|
Imagineaza-ti-l pe domnul asta la -10 grade cantand foarte fain in campus. Pune o nota diferita pe “curajul de a visa,” nu?
|
Senzatia mea este ca psihanaliza americana ca domeniu conceptual a fost prinsa intr-un soc in anii ’80 si ’90. Un soc pentru ca a fost inghesuita in razboaiele pentru Freud. Psihanaliza a fost acuzata ca nestiintifica, ca inchisa, ca dictatoriala si ca operand ca o vanzatoare de iluzii. De acolo vine puternic si un stereotip cu analistul adormit, sau cel care se plange in Manhattan, daca nu ma insel, propriei paciente la telefon. Si cred ca toate plangerile astea au venit nu numai din rezistente, cat si din refuzul psihanalistilor de a folosi metode empirice sau din epurarile permanente legate de ortodoxie (vezi cazurile din istorie ale lui Jung, Adler, Ferenczi sau Horney), sau din tendinta de imaginare a psihanalizei ca fortareata asediata de detractori. Evident, imaginea asta se tese pe propria mea memorie a unor ani inchisi si tristi intr-o Romanie frigider.
Acum, nu am sa sar in barca unui progresism luminos si sa iti spun ca experienta mea la intalnirea de 100 de ani a fost „a unui mare salt inainte”. Totusi, cred ca psihanaliza americana s-a schimbat enorm. Cred ca psihanalistii s-au trezit ca fiind nedoriti, deodata, cu programele lor greoaie de acreditare, cu regula celor patru sau cinci sedinte, cu prestigiul cultural subrezit. Cred ca s-au trezit deodata in afara departamentelor de psihologie sau stiinte politice. Cred ca s-au trezit intr-o lume in care pastilele si terapiile scurte au devenit metodele imediate de interventie psihologica.
Miza importanta a psihanalizei este ca este un domeniu al psihologiei adanci. Asta inseamna o poveste despre o relatie initiala, triadica, cu cei doi parinti. In timpurile unui cantitativism si cauzalitati stricte, atent urmarite, psihologia adanca pare ca apartine unor dinozauri care vor sa spuna o poveste magica despre un teritoriu inexistent. In riscul asta mi se pare ca exista o mare promisiune. Promisiunea mi se pare ca exista si intr-o fidelitate fata de inceputuri, fata de o traditie in care Freud s-a luptat cu un scepticism scientist dur. Promisiunea mi se pare ca exista intr-o nevoie de aliati si de prieteni si din nevoia de a construi poduri intelectuale. Promisiunea mi se pare ca exista in ceea ce Freud articula in 1918 ca deschidere fata de social si in nevoia de clinici libere unde tratamentele pentru cei fara resurse sa fie gratis.
Acum, te rog sa ma intelegi bine, psihanalistii de la Waldorf Astoria nu au discutat despre clinicile libere pe care Freud le visa. Pozitiile de clasa sunt inca un subiect sensibil in psihanaliza. Dar cred ca traditia social-democrata din care s-a nascut psihanaliza a inceput sa fie mai clara pentru ApsaA. Daca nu am auzit discutiii legate de tarife, iar ele sunt probabil exorbitante in Manhattan, am auzit interventii legate de cum masculinul si femininul sunt articulate in terapie. Am auzit despre legaturile pe care psihanaliza le poate face cu socialul, considerat in anii ’90 in afara experientei terapeutice. Am auzit un pic despre ce inseamna orientarile sexuale diferite pentru teoria analitica.
Cred ca cel mai fertil din punct de vedere teoretic a fost pentru psihanaliza imbratisarea scolilor disidente sau ale celor tinute in umbra sau la distanta. Intr-o alta metafora personala si riscanta, psihanaliza americana s-a comportat ca un partid comunist care s-a deschis catre contestare si pluralism. Scoala independenta a obiectelor relationale (Winnicott, Marion Milner), kleinienii, intersubiectivistii (Stolorow), empiristii teoriei atasamentului (Stern, Fonagy, Mayes), psihologia sinelui (Kohut) si teoriile relationale (Fairbairn, Mitchell) sunt astazi teoriile-cheie. Cumva, in anii inceputurilor, psihanalistul in terapie era gandit ca un activist care isi verifica teoriile, pentru ca el constituia avangarda cunoasterii. Disputele teoretice astazi sunt legate de experientele pacientului (pacientei) in terapie, de validarea emotiilor lui, de analiza reactiilor analistului, de procesele intersubiective si mutualitatea intre doi parteneri. Psihanaliza s-a intors decisiv catre relatia intre doi parteneri si experienta celui analizat.
 |
| Eu, in birou la mine, si cu Pink Freud pe perete. Bine, cand zic eu, zic o parte din mine… |
Acum, cred ca inca exista o fantezie a salvatorilor din afara care sa readuca teoria psihanalitica pe un piedestal. La ultimul panel despre psihanaliza si filosofie doua lucruri mi s-au parut importante. Lear, care este un filosof extraordinar, cu o catedra proeminenta la University of Chicago, si-a prezentat lucrarea ca un fel de atac la adresa ideii tari de cauzalitate in stiinta. Senzatia mea a fost ca teza lui zice cam asa:
Uite, voi cei din statistica si analize cantitative, voi aveti o idee incorecta despre cauzalitate. Noi, in psihanaliza, avem o idee mai buna de problemele cauzalitatii.
In alte cuvinte,
noi suntem minoritarii, criticii, care ne folosim de un val mai mare, cantitativ, sa ne cream o nisa.
Si noi venceremos in final. Mi-a adus aminte de singura replica dezastruoasa a candidatului Obama, cand i-a spus lui Hillary Clinton, care era atunci „hegemonica” in partidul democrat,
Hillary, you are likable enough (adica: Hillary, esti indeajuns de placuta).
Problema, in ce spune Lear, este ca psihanaliza e vazuta ca fiind intr-o relatie inegala, in care se zbate sa surfeze pe un val mai mare cantitativ. O a doua replica care imi sugereaza cumva o fantezie in psihanaliza astazi vine de la acelasi panel, unde istorica a mentionat deschiderea comentatorului de la New York Times, David Brooks, catre o critica a omului rational si o apreciere a inconstientului. Asa cum a formulat-o ea,
nu stiu ce s-a intamplat cu Brooks, dar mi se pare ca are un analist foarte bun in ultima vreme.
Poate in termenii din Romania, este ca si cum CTP-ul ar incepe deodata sa citeze Freud si sa explice actiunile lui Boc plecand de la dinamica lui familiala. Ce mi se pare a fi o fantezie aici este deplasarea posibilitatilor extraordinare din psihanaliza astazi la un altul, un altul mai puternic, mai bine plasat, fie el comentator, ori metoda dominanata. Psihanaliza – si in special cea aplicata – trebuie sa se relationeze, sa caute aliati si prieteni, sa vada posibilitati de crestere. Lectia, asa cum mi se pare mie, este ca daca analiza pune in miscare un proces al dezvoltarii, el trebuie sa se articuleze institutional si teoretic prin spontaneitate si inteligenta resurselor proprii.
Mi se par niste proiectii… rezonabile in viitor, din ce scrii. Prin urmare, psihanaliza trebuie sa se asume mai mult social… Ader spontan la ideile despre cauzalitate ale lui Lear: si mie mi se pare ca psihanaliza nu trebuie sa se complexeze pentru ca nu urmeaza un model de verificabilitate / falsificabilitate "stiintific". Aproape ca mi se pare o vulgaritate, aceasta exigenta.
Citindu-ti textul inainte de publicare ti-am observat un lapsus calami, acolo unde scrii despre "promisiune" – "promisiueno". Mi s-a parut foarte fain, dat fiind acest cuvant profilat, in filigran, "sueno"…
Da, e o disputa importanta, cred, in psihanaliza americana, intre cei care se se opun unui model de cauzalitate stricta (interpretivistii) si cei care adera la regulile unei cercetari empirice. Dupa cum stii bine, Popper a atacat psihanaliza ca fiind total ne-verificabila. Exista multe studii astazi care arata ca e verificabila si ca poate avea rezultate mai bune decat CBT. Asta e un mod de a raspunde criticii lui Popper.
Un al doilea mod ar fi sa se puna accentul pe ideea de studiu de caz, care are o cauzalitate distincta (la n=1) de un studiu mai mare, cantitativist.
Un al treilea mod ar fi sa se destinda ideea de cauzalitate, si sa se faca mai flexibila. Daca analistul zice ceva, sau daca pacientul a fost traumatizat intr-un mod anume, nu inseamna ca asta va duce necesar la o consecinta anume.
Imi place sugestia ta a lui 'sueno.' Cred ca ti-am scris la cateva zile dupa moartea lui Martin Luther King Jr, si la NPR am auzit mult "Am un vis". Am mai auzit la radio ca atunci cand era mic MLK nu a plans niciodata, si m-am identificat cu asta. Mi se pare o experienta importanta care trebuie re-gandita, asta a ne-plansului in copilarie. Cred ca o leg cumva de promisiune, dar ma sperie ca stransul din dinti si ne-plansul (masculin, mai degraba) le asociez cu visele, cu promisiunile mari…
&Bogdan Popa
Pentru ca m-am trezit dintr-un vis in toiul noptii – de fapt, e aproape dimineata, dar nu suficient de – s-a intamplat pentru prima data in atatia ani de analiza sa il notez. Mi se pare un vis foarte important. Dupa ce-l trec prin terapie poate o sa il transform intr-un text pentru Gradiva.
Nemaiputand sa adorm, m-am uitat pe mail, blogul meu si Gradiva si am citit comentariul tau, Bogdan.
Prima data m-am gandit, cand am ajuns la modurile de a ii raspunde lui Popper, prezentate de tine, ca ma intereseaza studiile care confirma psihanaliza, probabil si ca urmare a unor intense discutii pe care le-am tot avut cu cineva interest mai degraba de CBT.
Apoi mi-a atras atentia afirmatia ta legata de cauzalitatea stricta din psihanaliza asa cum ai exemplificat-o tu. Mi-a sunat ciudat, pentru ca eu nu mi-am imaginat niciodata in acest mod psihanaliza, ca teorie (despre care stiu foarte putine in comparatie cu voi) trecuta prin practica (cea a analizei mele personale). Din contra, am avut adesea sentimentul unei libertati in privinta a ceea ce va urma (cum spune analista mea: “vedem in ce se va transforma”), dar, de asemenea, si o permanenta cautare/asteptare a ceea ce a fost, pornind de la niste intrebari gandite implicit, de genul “Ce? Cum? In ce fel? Cand? Din ce motiv?”. Ma intreb daca aplic eu gresit ideea de cauzalitate in psihanaliza cand trec de la teorie la propria experienta psihanalitica. In acelasi timp, acum ma gandesc ca esential e ceea ce simt eu. Si pentru ca acest fapt e important pentru propria terapie, dar si pentru felul in care modul meu de a ma raporta la psihanaliza va deveni parte din mine in viitor.
In final, citind mai departe comentariul tau, am ajuns la sueno si promisiune. M-a amuzat pentru ca tocmai dintr-un vis ma trezisem. Pentru ca nu pot sa il relatez inca aici, nu pot sa scriu cum se leaga el de ideea de promisiune in … realitatea mea, ca sa zic asa. 🙂 Dar e interesant ca e tocmai undeva intre promisiune (de genul a ceea ce “voi deveni” sau “ce o sa ma fac cand …”), o anume teama (si multa furie) si vis, in sens propriu de vis nocturn, dar si de dorinta. Si-mi vine in minte Chavela Vargas cu Somos ("somos un sueno") de pe coloana sonora a filmului lui Almodovar, Carne tremula/Live flesh.
Sunt impresionata de faptul ca in ultimele tale texte postate lasi foarte libere gandurile atunci cand le asterni pe hartia virtuala. Cred ca, pentru ca si eu fac acelasi lucru in scris, imi place. Imi trecuse prin minte, prin prisma “ratarii” in analiza a unor asociatii facute pentru prima data in afara cabinetului, deci si in scris, ca de cele mai multe ori, daca esti onest si ai o oarecare disciplina si propriul psihism iti permite (poti uita, de exemplu), atunci ele pot fi duse in sedinta mai tarziu chiar si fara sa fi intervenit mari deformari ulterioare. Din nou ma simt obligata sa spun ca asa vad/simt/fac eu.
Si-acum incerc sa ma intorc la somn, daca o sa reusesc.
Imi place mult de tot articolul. Nu stiam ca Freud isi dorea clinici libere. Tocmai asta e o alta critica adusa psihanalizei, ca era doar pt burghezia cu bani multi.
Ideea de adevar prin corespondenta cu faptele mi se pare absurda si de-a dreptul politieneasca in psihanaliza. A verifica experimental, spre descoperirea unei cauzalitati stricte, e contrara spiritului psihanalizei, prin care se cauta tocmai unicitatea persoanei, cultivandu-se de fapt o zona de ambiguitate creatoare (vorba lui Norbert Wiener, cand a fost intrebat acum cateva decenii daca masinile de calcul vor deveni superioare in gandire omului: Nu, pentru ca ele nu gandesc cu idei confuze!).
Pe de alta parte, mi se pare ca Popper n-a inteles nimic din psihanaliza si ca e promotorul (inteligent) uneia dintre cele mai crase vulgaritati in privinta psihanalizei si probabil a celui mai influent cliseu dinspre mediile intelectuale scientiste. (In general, daca ma gandesc si la alte titluri ale sale, mi se pare a avea mania reductiilor – nu prea imi e simpatic… :))
Oricum, dupa parerea mea, cercetarile empirice isi au propriile fundaturi teoretice si logice, mai ales cand emit pretentii absolutiste (ceea ce se intampla mai mereu).
Teoriilor adevarului prin corespondenta cu faptele eu le-as prefera, in psihanaliza, ca fiind in spiritul acesteia, tipul de adevar-coerenta. Daca se creeaza un tablou (din ce in ce mai) consistent cu sine in cadrul analizei si al interpretarilor, atunci acesta are valoare de adevar – in orice caz pentru pacient.
Si mai e si vechiul principiu al verificarii prin praxis a eficacitatii unei teorii sau metode (doar daca psihanaliza nu e cumva o hipnoza in masa!).
Intr-adevar, ai dreptate, in ultima vreme au aparut studii statistice si mai ales calitative (de lipsa carora psihanaliza a tot fost acuzata in trecut si chiar azi, prin inertie) care arata eficacitatea net superioara a psihanalizei fata de alte metode – si in primul rand fata de cea care pare rivala principala zilele acestea, CBT. Am publicat si noi aici cel putin despre unul dintre aceste studii.
Pe de alta parte, au inceput sa fie realizate cercetari pe baza inregistrarilor audio ori chiar video alesedintelor de analiza, anterior inaccesibile (tertul e exclus) – exemplul tipic fiind Germania, in contextul certificarilor necesare inaintea caselor de asigurari platitoare. Cum spuneam intr-un articol mai vechi din "Cultura" – cutia neagra a psihanalizei a fost deschisa.
Chestiunea e ca solicitarea unor dovezi concrete, ca la politie, despre eficacitatea psihanalizei poate deveni usor una politica – precum in ultimul an in Marea Britanie, unde a iesit un mare scandal cu asa-zisa "suprareglementare a psihoterapiei" – se cer "dovezi" exact in sensul a ce discutam.
@Ad: Nici eu nu am stiut acest lucru. Ceea ce stiu e ca ulterior, in cartierele muncitoresti vieneze, de pilda, s-a incercat chiar concret aplicarea psihanalizei sau a ideilor psihanalitice in regim de asistenta sociala – si in contextul miscarilor de stanga si sindicale (la care un Adler, Reich s. a. de pilda nu au fost deloc insensibili).
@AHL: astept sa citesc mai multe despre cum transformi tu visele pe gradiva. prima intrare la site-ul ApsaA are studii in care se arata eficacitatea psihanalizei http://www.apsa.org/
Eu cred ca o cale buna de intrare in teorie este sa vezi cat din experienta ta are de face cu teoria. Adica, experienta ta e cheie aici.
Altfel, mi-am ratat ultimele sedinte de terapie, si imi folosesc prietenii pentru asocieri libere. Sunt un pic cam controlat cu asocierile mele…Hartia poate sa fie un prieten pentru vise, nu-i asa?
@Ad: Relatia lui Foucault cu psihanaliza e, dupa cum stii, foarte complicata. Cred ca a fost in terapie cand era foarte depresiv (si suicidar, poate). E un text foarte fain introductiv la Binswanger in care zice de potentialul creativ al psihanalizei. Altfel, "Istoria sexualitatii" e un text care contrazice ipoteza "represiva," in istoria receptarii sexualitatii. Multe feministe si teoreticieni queer in US il folosesc pe Foucault, iar "Istoria Sexualitatii" a fost un fel de manifest al partidului comunist pentru ACT UP.
Daca ai timp, uita-te pe cartea lui Elisabeth Danto despre clincile libere ale lui Freud. Foarte buna. Daca o vrei ca e-book, da-mi o adresa, si ti-o trimit (am sa i-o trimit lui Dorin).
@dorin: Cred ca tie ti-ar fi placut foarte tare Lear. Cred ca avem diferente importante in modul in care ne uitam la terapie si stiinta. Astept sa le dezvoltam.
De acord cu adevarul coerenta. Cred ca un raspuns fain poate sa vina si din adevarul corespondenta, unde ai o teorie, exista fapte subsumate teoriei, si ele confirma sau nu teoria. Nu mi se pare verificarea experimentala contrara unicitatii umane, pana intr-un anumit punct (sunt ca si tine speriat de excese de tip politienesc).
Mie imi place Popper mult, si desi era foarte ne-nuantat in opinii (vezi societatea deschisa), cred ca sesiza lucruri reale. Cred ca el a atacat un anumit model de psihanaliza, si cred a ranit in multe moduri gandirea psihanalitica. Dar nu inseamna ca nu erau lucruri reale in critica (de pilda, ideea de testare a unei ipoteze mi se pare importanta). Acum, modelele psihanalitice contemporane cred ca ar raspunde bine criticilor lui Popper (Lakatos i-a dat un raspuns foarte bun). Poate vorbim mai mult de asta, pentru ca vad ca te intereseaza.
La Societatea deschisa… ma gandeam si eu cand scriam ca-i place sa simplifice. Nu inseamna ca-l anulez, nu-s asa excesiv, dar nici simpatic nu pot spune ca-mi e.
Da, poate discutam odata mai pe larg. Oricum, nu prea vad cum e cu adevarul corespondenta in psihanaliza, sunt foarte curios (si cam sceptic, ca sa fiu sincer…).
@Bogdan
Hmmm, nu stiu, sunt rezervata in privinta raspunsului la intrebarea ta pentru ca nu vreau sa fie luat drept generalizare. "Hartia-prieten" poate fi gandita in multe feluri: te poate ajuta, te poate incurca, te poate face sa pierzi pe moment. Insa, oricum, importanta e semnificatia acestui prieten. Remarc, totusi, ca e prietenul viselor, nu prietenul tau. Si ca hartia s-a "masculinizat". 🙂
Am publicat astazi si textul care contine visul la care m-am referit in acel comentariu, cu trimitere la piesa din "Carne tremula", daca tot m-au dus acolo asociatiile de la 5 dimineata.