În temerara sa întreprindere, Editura Trei a ajuns la nr. 4 – mai exact, 2 / 2009 – al ediţiei în limba română a celebrului periodic American Journal of Psychotherapy, trimestrial fondat în 1939, „revista oficială a Asociaţiei pentru Dezvoltarea Psihoterapiei”, „dedicată practicii transteoretice şi cercetării în psihoterapie” – după cum scrie pe prima pagină. Nr. 2 / 2009, în ediţie românească, este de fapt volumul cu numărul 63 al ediţiei americane.
Un volum cu cinci studii (plus obişnuita recenzie de carte), studii despre „Mitul perfecţiunii: perfecţionismul în cadrul personalităţii obsesionale”, despre „Experienţa în afara bolii: disocierea indusă hipnotic ca resursă terapeutică în tratarea persoanelor cu tulburări mentale rezistente”, despre „Constructul ambivalenţei în tulburarea de personalitate schizoidă”, despre practicarea psihoterapiei ca terapie în sine pentru psihoterapeut, despre „experienţa în nucleul formării în psihoterapie”. Recenzia la care făceam referire este la cartea lui Michael Shoshani Rosenbaum, intitulată Îndrăzneşte să fii uman: o călătorie psihanalitică contemporană – aşa cum se spune în recenzie: „o carte neobişnuită” care „oferă o prezentare detaliată a ceea ce par a fi extrase înregistrate din experienţa a şapte ani şi jumătate de tratament, care a început ca o psihoterapie şi s-a terminat ca psihanaliză.”
O problemă interesantă şi la prima vedere paradoxală ridică, printre celelalte din volum, studiul despre efectul terapeutic al terapiei asupra psihoterapeutului, elaborat de Paul C. Rosenblatt, Ph. D. la Department of Family Social Science de la University of Minnesota. O psihoterapie este îndreptată, fireşte, către ajutorarea pacientului – şi acesta este şi motivul pentru care, pe de altă parte, studiile şi literatura de specialitate, cu deosebire cea vizând etapele de formare ale psihoterapeutului, nu iau în calcul (ori extrem de puţin) influenţa şi schimbările pe care psihoterapia o are asupra psihoterapeutului. Ori, dacă o are în vedere, este privitor la aspecte preponderent tehnice, atingând definirea operaţională a relaţiei terapeutice, aşa încât psihoterapeutul să o delimiteze şi să o dezvolte în condiţii cât mai bune şi mai prielnice clientului său. Ne referim, desigur, la conştientizarea contratransferului din terapie şi la tot ceea ce decurge de aici. Este indubitabil însă că psihoterapia are foarte adesea un efect de schimbare şi asupra psihoterapeutului, tocmai pentru că relaţia terapeutică, relaţia dintre psihoterapeut şi pacient este o relaţie vie, mobilă, de schimburi reciproce. Politic vorbind, terapeutul nu se referă, precum spuneam şi anterior, la respectivele schimbări. Iar aceasta pentru că el nu trebuie să folosească, intenţionat, psihoterapia pentru a-şi rezolva propriile probleme, ci pentru a rezolva problemele pacientului. Dar într-un plan neintenţional aceste schimbări ale psihoterapeutului există. Din câteva motive sau în câteva registre, pe care autorul acestui studiu, Paul C. Rosenblatt, încearcă să le enumere şi să le detalieze puţin, cu titlu de inventar. Aceste transformări ale psihoterapeutului însuşi pot apărea pentru că acesta se schimbă în trăirea unei relaţii vii, cum e cea psihoterapeutică, ori din motive particulare – pentru că întâmpină, în viaţa particulară, aceleaşi probleme ca pacientul său, de pildă sentimentale sau maritale, iar experienţele şi travaliul pacientului îl ajută să-şi delimiteze şi să-şi vadă mai clar propria situaţie; ori pentru că pacientul însuşi încearcă să-l schimbe, nu fără succes uneori (deşi aici psihoterapeutul trebuie să-şi ia toate precauţiile şi să interpreteze acest efort al pacientului ca pe o nevoie a acestuia, care trebuie analizată); etc.
Situaţiile sunt diverse.
Despre “vindecătorul vindecat” – şi despre câteva alte probleme terapeutice “de rezolvat” – perfecţionismul obsesionalilor, disocierea indusă hipnotic, ambivalenţa în tulburarea de personalitate schizoidă, experienţa în formarea în psihoterapie – puteţi citi în ultimul număr al ediţiei româneşti al trimestrialului American Journal of Psychotherapy, publicat de Editura Trei.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Foarte interesant subiectul!!! Este normal ca practica sa contribuie si la "vindecarea" terapeutului pentru ca instrumentul de lucru in meseria asta este propriul psihic al terapeutului. Cu fiecare pacient iti dai un refresh ca nu ai cum lucra altfel.
Da, "refresh", dragut spus. E cert ca exista unele subiecte tabu in psihanaliza, despre care s-a scris putin si s-a discutat mai mult informal, neoficial. Astazi citeam in acelasi sens despre atingerile in psihoterapie, foarte putin teoretizate, din acelasi motiv – doar de un Ferenczi, un Balint sau un Winnicott…
http://www1.romanialibera.ro/exclusiv-rl/dezbateri/psihanaliza-aruncata-in-aer-freud-un-sectant-cocainoman-186403-pag7-order0-redactie0.html
Psihanaliza? In USA, e aruncata la gunoi. In Europa, deja e un curent puternic de demascare a escrocheriei. In Romania, fel de fel de insi si inse insipide se dau vraci vindecatori "psih"analisti.
Vindecatorii, asa-zisii, "psih"analisti, sunt ei insisi niste bolnavi psihici, ar face coada la spitalel psihiatrice de ar fi incolonati. Niste paraziti ai societatii, sarlatani, cu scop de a inhata un om aflat intr-un impas, dezorientat, ei nu rezolva nimic. Doar distrug. Astia sunt "psih"analistii.
Psihanaliza e in dezintegrare si in dizgratie in lume, in moarte clinica.
daca va mai amintiti, si va e la indemana, dati-mi si mie niste referinte mai exacte, unde as putea citi despre atingeri din terapie. multumesc. adina.