Viscol şi psihanaliză la New York

I-am promis lui Dorin un reportaj de la conferinta, dar prima relatare o fac inca (miercuri) din Ann Arbor, unde sunt prins din cauza zapezilor. Cum New York-ul e in alerta, mi-au amanat avionul si o sa ajung joi la Conferinta istorica a Asociatiei Americane de Psihanaliza (APA).

Cine sunt eu si de ce ma duc la New York? Numele meu e Bogdan Popa si fac cercetare pe teme din psihanaliza, in special studii de gen si filosofie (sunt intr-un departament de stiinte politice). Am aplicat pentru un program national de fellowship, iar cei de la APA mi-au inlesnit participarea la Conferinta. Sunt asociat cu unul din institutele de psihanaliza locale (Institutul de Psihanaliza din Michigan) si cativa din psihanalistii pe care ii cunosc si predau aici au interventii la conferinta. Jim Hansell, care imi este si mentor, se afla intr-un panel despre stiinta si psihanaliza si intr-unul de psihanaliza aplicata la sport, iar Nancy Kulish isi lanseaza cartea despre complexul Persephonei, care este o incercare de regandire din perspectiva studiilor de gen a dezvoltarii emotionale a fetitei.

Imi amintesc cu bucurie cand mergeam la sedintele Asociatiei Interdisciplinare de Psihanaliza Aplicata (AIPsA) si discutam despre carti si filme din perspectiva psihanalitica. Senzatia mea – pe care o aveam si din Facultatea de Filosofie – era ca limbajul psihanalitic este prioritar dominat de metapsihologia lui Freud. Lacan era de asemenea o referinta importanta pentru mine, alaturi de teoria critica si studiile feministe. Contactul meu cu psihanaliza americana m-a facut sa descopar cat de mult s-a transformat aici gandirea psihanalitica. Psihanaliza americana a inceput cu A. A. Brill si asociatia pe care a fondat-o. Ea s-a medicalizat foarte puternic inca din anii ’30, spre deosebire de cea europeana care a fost deschisa catre analisti fara pregatire medicala (Melanie Klein, Ferenczi, sper sa nu gresesc…). Psihanaliza americana, datorita statului sau social important, a devenit foarte importanta socialmente in anii ’50 si ’60, in special prin psihologia eului, care era indreptata spre identificarea conflictelor si acomodarea la realitatea sociala (Anna Freud, H. Hartmann). In acelasi timp, diferite curente de gandire psihanalitica existau in paralel cu mainstream-ul psihologiei eului. Institutul William Alanson White a fost gazda culturalistilor americani care, prin H. S. Sullivan si Karen Horney au incercat sa istoricizeze si regandeasca premisele teoriei clasice.

In anii ’70 si ’80, psihanaliza a inceput sa isi piarda din influenta in establishment-ul psihologiei americane, in special datorita ascendentei tratamentelor orientate catre pastile si terapii de scurta durata. Psihanaliza a inceput sa fie vazuta ca o ruda mai lenta a unui terapii moderne, indreptate spre rezultate practice masurabile si masurate cantitativ. Ea fost foarte atacata atat din zona stiintelor mai tari, cat si din zona umanistica de feministi, critici literari si filosofi. In acelasi timp, psihanaliza americana a inceput sa se transforme in interior. Heinz Kohut, fondatorul psihologiei sinelui (self-psychology) a fost, cred, primul dizident major al psihanalizei, care a formulat o noua teorie si care nu a fost exclus din APA (sau mai exact, APsaA). Scoala relatiilor de obiect din Anglia a devenit foarte importanta conceptual pentru multi psihanalisti, care au inceput sa practice dupa modele terapeutice recomandate de Klein, Winnicott si altii. Ideile relationale, cred eu, au inceput sa se impuna ca find importante si pluralismul in anii ’90 a devenit dominant in psihanaliza americana.

Pentru ca si-a pierdut statutul hegemonic, psihanaliza a devenit foarte vie si foarte interesanta conceptual. Psihanaliza a fost practic abandonata de departamentele de psihologie sau psihiatrie. Zonele cele mai vii s-au dezvoltat in departamentele mai soft, de critica literara si filosofie. Ea a inceput sa imprumute din teoriile post-structuraliste (Foucault, Lacan), din post-marxism, din critica feminista, din zona teoriei queer, din teoria critica a rasei si din interesul din zona lui social work fata de ideea de clasa si saracie.

Incotro psihanaliza americana in 2011? Prima mea impresie este ca psihanaliza a iesit dintr-o criza puternica de legitimitate si incearca sa isi construiasca o nisa importanta in terapie. Sunt curios si eu sa vad ce dezvoltari noi exista astazi.

Am multe intrebari si sper sa primesc cateva raspunsuri partiale la ele. In primul rand, incotro teoria? Daca inconstientul este o tema psihanalitica fundamentala, cum il intelegem? Il descriem prin reprimare sau complexul lui Oedip? Sau dimpotriva, il descriem prin activitati disociative si o intelegere mai putin fixa a dezvoltarii umane? Ce facem cu ideea de trauma in psihanaliza? Ce facem cu ideea de gen in psihanaliza?

In al doilea rand, incotro practica? Se mentine regula celor 4-5 sedinte pe saptamana, sau se gasesc modalitati alternative si mai scurte de analiza (2-3 sedinte)? Exista scopuri imediate ale terapiei analitice, sau ele se contureaza in timp in proces? Ce facem cu terapia prin telefon sau cea de Skype?

In al treilea rand, cum este institutionalizata psihanaliza? Ce se intampla cu institutele locale? Ce raspunsuri are psihanaliza astazi la lumea moderna? Cum poate fi mostenirea lui Freud facuta interesanta pentru o generatie a IPad-urilor?

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Cam astea sunt intrebarile mele. Daca cititorii Gradivei au intrebari, as fi bucuros sa incerc sa le urmaresc.

Pe curand, cu poze si detalii din New York.