Sunt oameni carora le datoram momente incredibile din viata. Stim ca, de fapt, datoram tuturor cate ceva, fiecare om care a trecut chiar pe langa noi, fiecare gand, fiecare emotie, fiecare sentiment sunt un raspuns la un stimul, de cele mai multe ori, uman.
Insa peste toata aceasta mare de intalniri se afla unele speciale, unele carora le cauti un sens toata viata. Nu stii cine sunt acesti oameni, de unde au aparut si, mai ales, cu ce scop. Acel scop situat mult in afara campului constiintei noastre, acel tip de intalnire careia multi oameni ii dau atribute divine, providentiale. Si cum sa rezisti acestei tentatii, cum sa minimalizezi totul? Corpul ti se zguduie, mintea isi tripleaza viteza de lucru, viata ta incepe sa scoata un fel de vaiete prelungi, infioratoare, ca si cum ti-ar atrage atentia, in felul ei, ca e ceva dincolo de simplitatea omeneasca.
Am mai vorbit despre intalnirea cu ea. Tulburatoare prin seninatatea ei, intr-o dimineata. Cutremuratoare in cel mai propriu sens, pe inserat. De-atunci ma uimeste adesea cu o forta inimaginabila, ma bucura pana la lacrimi de cele mai multe ori sau ma arunca undeva departe in timpurile inceputurilor mele. Si-ntotdeauna, absolut intotdeauna i se alatura imaginea nestearsa a surorii mele disparute. De fiecare data in reveriile mele e vorba despre surori gemene.
Si ma invadeaza fotografiile pline de tristete ale mortii ei – sora mea. Ea a fost sufletul pur al familiei noaste, in reprezentarile mele. Cea mai frumoasa, cea mai cuminte, cea mai senina. Totul in jurul ei, in imaginatia mea, e alb si calm. Atat de calm incat ma simt neputincioasa, furioasa ca pe mine ma napadesc furii ascunse, dureri care urla din colturile ferecate cu sapte usi si tot atatea lacate, dorinte care vor sa se implineasca si nu pot fi rostite. Colcaia totul in mine ca un vulcan dornic sa erupa, caruia un Dumnezeu cu alte planuri i-a pus un dop: corespondentul simbolic al gestului parintesc folosit pentru a ti se spune ca nu ai voie. Nu ai voie sa faci, sa spui, sa gandesti, sa simti. Cum sa nu te roada invidia cand vezi atat calm la un copil mai mic decat tine? Cum sa nu te simti sfasiat intre parintii in care crezi si parintii pe care ii ai? Cum sa nu te smulga din propria-ti inima dorurile?
Ea a fost norocoasa. I-a avut aproape pe toti oamenii dragi. Mama, tatal, femeia care a crescut-o. Mai tarziu si pe mine, daca m-am numarat printre ei. Eu, insa, am fost indepartata de lumea mea, micuta, minunata.
Apoi, cand m-am mai impacat cu existenta mea, a devenit ingerul meu. Un inger pe care il duceam de mana la gradinita si inapoi acasa. Din aceste zile care nu vor mai fi niciodata mi-a ramas un semn al legaturii dintre noi. Semnul unei arsuri pe o mana, poate chiar cea cu care o strangeam pe a ei, grijulie, in scurta noastra calatorie impreuna aici, pe aceasta planeta si in aceasta viata. A fost felul ei de a se implanta in trupul meu spunandu-mi, cred, ca suntem din acelasi sange plamadite. Poate gravandu-mi pielea mi-a strigat, ca o cruda, fatala presimtire, ca vrea sa ramana aici, sa fie parte dintr-un corp. O incercare de a prinde viata intr-o metafora.
Mama mi-a vorbit despre iubirea pentru noi doua, despre bucuria ei de-a ne imbraca in rochite la fel, desi ne desparteau trei ani ca varsta. Si in privirea ei am vazut fericirea celei care simte ca a dat nastere unor copii frumosi pe care ii etaleaza cu mandrie lumii, dovada feminitatii si fertilitatii ei. Ea vorbeste si-n mintea mea se deruleaza rochii colorate, poze de la balciuri, volanase si fundite, iar pe fundal se naste un gand-intrebare: de ce la fel? De ce ca gemenele? Noi nu ne-am asemanat deloc. Nici fizic, nici ca temperament. Dupa nici un criteriu nu aveam constructii similare. Atunci ce a determinat un parinte sa nu ne poata privi separate, ci sa vrea ne transforme pe una in copia nereusita a celeilalte?
Pe un perete raspunsul se zbatea ca un muschi ocular, doar-doar il observ: fotografia mamei noastre cand avea varsta surorii mele. Gemene. Ai fi zis ca nu s-a scurs timpul deloc si era una si aceeasi persoana. In dreapta, pe un alt perete, mama la liceu. Izbitoare asemanare cu mine, la aproape aceeasi varsta. Trasaturi aproape identice. Pentru cineva care nu ar cunoaste-o pe una dintre ei, ar fi vorba despre o singura fata.
Cum a fost posibil ca un singur om sa se scindeze cumva in doua chipuri: cel al surorii si cel al meu? De ce viata ei s-a oprit la o varsta la care parca realitatea a vrut sa intepeneasca pentru a se potrivi pe veci cu fotografia mamei la cativa anisori? De ce pentru mine realitatea a continuat pentru a da sens chipului mamei de mai tarziu, din adolescenta?
N-am fost nici gemenele care au locuit acelasi uter in acelasi timp, nici gemenele care se confunda fizic pana la identitate, nici gemenele purtatoare ale unor trasaturi de personalitate similare. Ironic, nici macar mama n-a mai fost aceeasi in timpul ce a zburat de la o fotografie la alta. Insa si eu, si sora mea, ne-am gasit cuibul in viata celei care ne-a nascut. Fiecare si-a impartit anii de “impreuna cu mama”. Primii au fost ai ei, cei de mai tarziu ai mei.
Ma apasa o vinovatie cu radacini inca necunoscute mie, dar pe care intuiesc c-o voi descifra. La moartea ei, un oribil obicei romanesc a facut sa asist la o scena care ma tulbura si azi. Bunica ne facuse cadou fiecareia cate o papusa cu codite impletite, imbracata in costum popular, frumoasa, eleganta. Potrivit obiceiului, in sicriu se puneau diverse obiecte pe care cel dus din aceasta lume le-a indragit. Nu imi amintesc daca sora mea a fost atasata de papusa ei, pentru ca n-am putut pastra decat putine amintiri din agonia ei de dinaintea mortii. Ce stiu e ca aceasta papusa a fost asezata sub ochii mei in sicriu.
Mai mira pe cineva ca papusile noastre erau identice, deci gemene? Mai trebuie sa caut alte explicatii pentru care frica mea de moarte este devastatoare somatic si ma obliga sa revad acea papusa stand intepenita alaturi de o papusa mai mare, sora mea, incremenita pentru eternitate?
Mama, in inocenta si fragilitatea ei sufleteasca mi-a marturisit:
Am imbracat-o intr-o rochie la fel cu a ta. Doar ca a ei era bej.
Primul semn ca, totusi, ceva ne diferentia. Dincolo de viata si moarte.
Hm, sunt multe de spus aici. Poate ca inainte nu as fi inteles nici eu unele aspecte, dar acum sunt parinte, am doi copii si inteleg.
Inteleg de ce mama le imbraca la fel sau aproape la fel, de ce aveau papusi la fel, iar motivele sunt simple si chiar practice. In primul rand gelozia; daca le iei unor frati/surori acelasi fel de jucarie, scad sansele ca ei sa fie gelosi unul pe celalalt si sa doreasca jucaria celuilalt – mai ales cand sunt copii de acelasi sex. Acelasi lucru se aplica si la imbracaminte. Asta ar fi explicatia practica si cea mai simpla. Apoi mai poate fi si din cauza ca mama/tata dorea sa le creasca "la fel" si asa cum le invatau pe amandoua aceleasi valori, credinte, maniere, etc., la fel acest lucru se rasfrangea si asupra altor aspecte, poate fara sa isi dea seama. Vroiau sa le creasca "impreuna", sa se creeze o legatura stransa intre ele, cam asa cum se intampla intr-un grup care poarta o uniforma.
Faptul ca au inchis papusa in sicriu nu trebuie sa fie ceva inspaimantator. In plus, sunt sigura ca nu e un obicei caracteristic exclusiv romanilor. Stiu ca unele aspecte legate de moarte sunt cu adevarat infricosatoare pentru un copil, insa ca adult, ca matur, nu cred ca isi mai au locul. Ca mama imi inchipui durerea sfasietoare prin care a trecut si mama respectiva, gandul care o sfasia, ca una din fetele ei dragi va ramane singura in intunericul mormantului. Da, poate ca suntem prea legati de corpul fizic, dar, pana la urma, pe acesta il vedem mereu si prin el interectionam. Au pus papusa aia in sciriu din simpla dorinta ca ea sa nu ramana singura, ci sa fie insotita de un obiect drag… si faraonii luau cu ei bogatii.
🙂
Cu siguranta multe nu-si mai au locul cand esti adult, dar totusi unele chiar reusesc sa si-l faca. Asa am pornit pe drumul spre inapoi, dac-ar fi sa privesc dintr-o perspectiva strict temporala.
Sigur ca mama mea isi are motivele ei pentru care ne-a crescut in acest fel, insa eu nu intr-acolo am privit, ci, mai degraba, inspre mine. Spre gandurile-intrebare, spre temerile mele, spre imaginile reale pe care aproape ca le uitasem, spre fotografiile pe care nu stiu sa le fi gandit in acest fel pana in ziua despre care am scris…
Mesajul gemenelor imaginate de mama poate avea inca un puternic ecou in interiorul meu. Cu atat mai mult ceea ce a devenit el dupa moartea surorii mele.
Mai cred si ca intre parinti si copii exista un fel de dialog nevazut si neauzit, in care pe rand fiecare cere si primeste ceva. Rar exista o egalitate, un echilibru. Si-mi vine acum in minte un gand: corpul ne reaminteste zilnic varsta noastra (aproximativ), insa dac-am reusi sa vedem intr-un alt spectru, probabil inaccesibil vazului, la propriu, am constata ca ne purtam adesea ca si cum avem, pe rand, diverse varste ale noastre deja trecute, alteori varstele altora, unii trecuti si ei.
Cred ca aceasta parte de spectacol am avut-o in minte scriind. Corul acela de "voci" care se cauta unele pe altele, unindu-se, apoi separandu-se, chemandu-se, apropiindu-se, indepartandu-se, lipsindu-si uneori.