Nu reusesc sa-mi masor inaintarea in varsta decat privindu-i uimita pe adolescentii de astazi. Unii dintre ei sunt copiii impreuna cu care pregateam temele pentru acasa, altii sunt bebelusii pe care i-am tinut in brate, cu care am invatat mersul in picioare ori am exersat cum sa duci o lingurita la gura. Cu o singura fetita am facut eforturi sa ne insusim in fiecare zi lectia separarii. Ceva imi spune ca am reusit. Lipsa mea de experienta a fost compensata de o buna empatie.

Astazi ei, copilasii de atunci, au intre saptesprezece si douazeci si trei de ani. Surprinzator, inca ma mai vreau intrand pe usile unui loc unde, intinzandu-mi bratele, la capatul celalalt sa ma astepte o pereche de alte brate dornice de o astfel de intalnire. Asa cum i-am raspuns unui amic care-mi vorbea despre nevoia acestor copii care se agata de tine atunci cand intri in lumea lor, sustin in continuare ca nu ma stanjenesc micutii care ma cheama in universul lor greu vizibil noua, ci, din contra, ma implinesc.

Acum optsprezece ani paseam cu teama intr-o sala de joaca. Cred ca ma inmarmurisera toate detaliile pe care, in mare viteza, mintea mea le recepta. Pereti vii, imagini, jucarii colorate, sunete ametitoare si peste tot, dar peste tot copii. Unii mergand de-a busilea, altii alergand periculos peste trupurile unor sugari intinsi pe o saltea rosie, scancind sau pur si simplu ascultand si ei, atenti, zgomotele din jur, semnalele unei realitati pe care abia mai tarziu o vor intregi.

Cu rapiditatea pe care poate doar regresia o poate avea, mai ales acolo unde spatiul-timp nu importa, m-am gasit prinsa intre lumea reala, cea cu care fusesem nevoita sa ma obisnuiesc, si lumea fantasmatica, salvatoare, a dorintelor, cea in care vitalitatea isi croia drumul cu determinarea celei care nu se lasa invinsa de nimic. M-a trezit din emotia inca nedescifrabila un baietel de vreo cinci ani. Cu niste ochi mari, negri, cu gene lungi, negre si ele, inconjurat de un par blond, m-a sedus dinainte de-a ma lua de mana si-a ma intreba cu o inocenta si-o tandrete dupa care tanjesc si acum:

Pe tine cum te cheama? Cine esti? O sa ramai aici cu noi?

…si-am ramas. Oare exista oameni care sa nu poata auzi vocea aceea interioara din celalalt? Poate ca-mi e mie greu sa inteleg sau poate ca nu voi intelege niciodata cum de auzim cuvintele, pricepem sensurile lor de dictionar sau ni le amintim pe cele achizitionate gresit, insa ne dovedim aproape surzi la cererile din spatele lor. M-am declarat cu ceva timp inainte omul capabil sa asculte golit de sensurile cuvintelor. Sunt momente in care uit ce inseamna ele. Nu stiu daca exista receptori pentru ceea ce ma umple pe mine in astfel de clipe, imi imaginez ca da, de vreme ce isi gasesc portite sa ma viziteze. Nu stiu nici ce sunt acesti vizitatori. Stiu doar ca se transforma, ca-n basme, in emotii, sentimente, stari si uneori in imagini. Mi-ar fi fost atat de usor daca n-as fi fost nevoita sa le atasez cuvintelor. Am trait pana acum cu impresia ca-mi ajung eu si vizitatorii mei. Ca stiu ce am de facut si ca putem convietui intr-o armonie ce n-ar fi exclus sa fie invidiata de ceilalti care nu gaseau acest cod secret al nostru.

“Pe tine cum te cheama” era invitatia de a iesi din uniforma pe care ar fi urmat s-o port, din cadrul acela monoton, neschimbat, mereu acelasi, in care deosebirile veneau, aparent, din numele pe care le purtam.

“Tu cine esti” mi-a vorbit despre el, copilul parasit care-si cauta identitatea in raspunsul celorlalti. Cine suntem noi? Profesiile noastre? Sexul pe care il purtam? Varsta pe care o avem? Locul din care venim? Parintii din care ne nastem? Dorintele pe care le avem? Felul in care visam? Realitatea pe care suntem nevoiti sa o traim, cea care se construieste pentru noi?

Voi ce i-ati raspunde unui copil la aceasta intrebare simpla: Tu cine esti? Am fost si sunt ceea ce simt. Si, de cate ori e nevoie, mai sunt si ceea ce simt ceilalti. Cumva el, baietelul de care va spuneam, stia deja cine sunt in clipa in care formulase a treia intrebare: “o sa ramai aici cu noi?”. O speranta cu care investea orice chip nou, nevoia de a avea pe cineva langa el, gandul ca intr-o zi va aparea cineva numai al lui.

Ne-am imbratisat si-am ramas impreuna vreme de doi ani.

Acesti copii care se agata de noi ma fac sa ma imaginez pe mine, in patutul copilariei mele, tinandu-ma de gratiile din lemn si sperand ca se vor intinde doua brate catre mine, invitandu-ma intr-un spatiu care ar fi putut insemna increderea mea in ei, ceilalti, oamenii mari. S-a intamplat atat de rar sa coincida dorintele mele cu raspunsul realitatii si mi s-a spus, mai tarziu, atat de des ca sunt mare si lucrurile trebuie sa le fac singura, incat am devenit prematur independenta. Si, interesant, am investit toata increderea numai in copii.
Poate daca nu m-as fi temut sa intind mainile si sa intreb “tu cine esti” atunci cand inca nu cunosteam sensul multor cuvinte, astazi as fi fost doar un adult grabit sa treaca prin viata lui, neatent la chemarile celorlalti.

Mai stiu ca poate fi si o simpla amagire, o cale prin care imi intretin un ultim gand de care ma agat. Daca tot ce nu ma omoara ma intareste, atunci am transformat pana si raceala familiei mele aproape intr-o virtute si, mai ales, intr-un motiv de iubire.