Unii oameni se cresc pe sine, de copii, in beneficiul celorlalti. Poate nu usor de inteles, aceste fiintisoare – altcumva nu-mi vine sa le spun – se pun in slujba celor din jur independent de vointa cu care mult, mult mai tarziu, adulti fiind, jonglam in afirmatiile pline de o intelegere care marcheaza neputinta de a mai spune sau face altceva. Cand nu mai ramane nimic de dat celuilalt, apelam la vointa lui, singura care poate muta muntii din loc, apreciem noi cu speranta celui care revine la conditia umana, lasand omnipotenta sa isi caute alta minte pe care s-o locuiasca.
Nu stiu ce-as fi facut daca n-as fi ajuns la ziua in care sa inteleg, nu fara sa ma intristez si nici fara sa deschid ochii mari, mirata, ca nimic nu este fara limita. Nimic din ceea ce il priveste pe om. Iar cand limita se aseaza intre tine si cel pe care te straduiesti sa il ajuti in replica la o cerere nerostita, dar pe care o porti in tine, cand limita isi etaleaza vesmintele stralucitor-invingatoare, te intorci in carapacea ta, cu putin noroc, cald-continatoare, si poate versi lacrimi ori iti pansezi ranile acceptand ca pana aici ai putut ajunge.
Aproape nimic nu m-a ajutat mai mult decat terapia mea, chiar si atunci cand a fost vorba despre a redefini ideea de ajutor oferit celuilalt, reconsiderarea felului in care porneam intotdeauna inspre luminita de la capatul unui tunel, pe care eu o intrevedeam pentru el, celalalt om. Sa regandesti binele, daca despre asa ceva poate fi vorba, inseamna sa accepti sa retraiesti raul. Cuvinte greu de tolerat, aproape imposibil de spus celui care isi cauta echilibrul, sanatatea sau fericirea, fiecare dupa caz.
Ce sa faci cand un om aproape prabusit isi intinde mainile catre tine, sperand ca la capatul celalalt se gasesc doua aripi cuprinzatoare care il vor acoperi intr-o imbratisare simbolica a sigurantei, inlocuitoare ale cuvintelor de bine, de incurajare? Calea mai scurta catre a simti in opozitie cu cea intortocheata, labirintica si lunga a vorbirii, a rostirii. Mi-am spus ca pot asculta, ca pot simti, ca pot restitui. Cumva am reusit pe termen scurt. Dar apoi iar si iar cererea celuilalt ma scotea la suprafata strigatului de ajutor care se intensifica, istovindu-ma. Toate au curs la fel pana cand m-am speriat de linia orizontului care-mi scapa de fiecare data, prin neatingere. Ca si cum as fi uitat ca invatasem asta in lectiile de la scoala, la varste la care n-ar fi trebuit sa port poverile celorlalti, ci sa inteleg viata putin cate putin, cu fiecare cuvant sau idee nou descoperite.
Ce poate fi mai dificil decat sa inveti sa te indepartezi de apropierea celui care cu deznadejde isi cauta salvatorul? Cum sa negociezi cu tine insuti distanta rezonabil-folositoare amandurora? Crescusem fara sa pot gandi vreo clipa ca o buna distanta fata de oameni poate fi semnul unei afectiuni speciale pe care, in afara unui cadru specific terapeutic, am numi-o iubire. Cati s-or fi gandit ca iubirea nu e doar apropiere fara limite, fuziune totala, simbioza uneori fatala, asa cum in general noi toti suntem tentati s-o imaginam in cuvinte aprinse de flacara pasiunii deja instalate? Mai ales asta nu e.
Am fost excesiv de permisiva. Ma indepartam de fiecare data numai si numai in numele unei spaime coplesitoare, cea a apropierii de celalalt, fara sa fi avut habar ce se petrece cu mine. Mi-a luat ani buni sa regandesc acest traseu repetitiv, sa descifrez spatiul dintre un fel rapid de a raspunde, iubind, si groaza de a fi prinsa intr-o cursa inconstient intinsa de celalalt. Intalnirea revelator-dezamagitoare a absentei limitei mele, contopirea dintre doua suflete in acelasi dans inversat continator: copil-mama. O obligatie jucata compulsiv de care ma dezleg cu greu, incercand sa ma eliberez dintr-un prizonierat pe care nu l-am banuit. Aparent fara invinsi si invingatori.
Sa iti gasesti limitele si sa iti conturezi granitele inca mi se mai pare un demers dificil, aproape un doliu pe care va trebui sa il fac dupa mine, cea care traise pentru ceilalti. Sau dupa ei, toti, cei pe care i-am purtat in mine. Sa cresc din nou intr-o lume diferita de aceasta data, una in care fiecare isi ocupa locul lui, fara sa mai tin in brate nenumarate suflete astepandu-si alinarea. Sa pot spune “nu” fara sa ma tem ca dincolo, la celalalt capat, cineva poate nu va rezista fara mine. Sa le fiu aproape, detasandu-ma, ca sa pot sa le fiu de folos cu adevarat. Un drum pe care pasesc inca intrigata, un drum total necunoscut, dar care n-are o luminita la capatul lui, ci cate una pentru fiecare pas.
Misiunea grea de a invata sa traiesc in beneficiul meu.
