Ma tem sa ma atasez de oameni. Ma tem ingrozitor de moartea oamenilor dragi mie. Mai profund, intuiesc ca ma tem de iubirile care pot sa ucida. De posesivitatea celui care, in final, devoreaza iubind. Un alai de procese psihice sprijinindu-se unele pe altele, toate in slujba unei regii menite sa imi permita implinirea varstei pe care astazi o am.

Am urmat unui fiu pierdut din proprie vointa, mi s-a spus, un fiu dorit de mama. In schimb, tatal meu si-a dorit o fetita. A avut trei, dar a platit si el pretul pierderii uneia.

Ironic, fiica preferata a mamei mele. Cinic, mandatul transgenerational pe linie materna s-a implinit: mama n-a avut niciodata copilul pe care l-a visat. Bunica mamei si-a abandonat fiica, dupa ce si-a pierdut fiul. Mama mamei si-a crescut fiicele sub povara unei interdictii de a avea copii nelegitimi, dar pana si ea a pierdut un fiu. Cred cu tarie ca toate cele trei femei au fantasmat un copil-baiat, insa toate au fost condamnate de o instanta mai aspra decat cea divina sa il piarda. Sa fii fiica nascuta dupa fiul mort e insa o grea misiune. Sa devii copil de inlocuire e o poveste dureroasa, nerostita de parinti sau bunici seara la culcare, dar pe care o simti plutind in aerul incarcat de fantome al camerei tale.

Am luptat mult cu suferinta cumplita a mamei mele, sperand la o iubire care sa-mi fie adresata. M-am multumit si cu postura de intermediar pana cand intr-o zi mama n-a mai venit acasa. Si-a petrecut o luna din viata pe taramuri despre care nu ne-a vorbit niciodata. Am privit-o din usa rezervei, atunci cand ceilalti adulti ma duceau de mana sa o intalnesc. In ciuda celor sase ani pe care-i aveam am pastrat cuvinte cu o incarcatura afectiva care ar putea dobori cu usurinta chiar si un elefant. Pentru mama speranta de a mai trai se desprinsese de pamant si zburase undeva in Univers in cautarea unui loc sau poate chemata de copiii ei plecati deja ca sa-i deschida calea. Nu-mi amintesc ce simteam, ma vad in bezna, cu bunica alaturi, prin frig si ploaie, ca si cum am fi pasit catre o poarta tenebroasa, acolo unde eu urma sa raman cu capul in palme intrebandu-ma ce e in neregula cu mamele mele. Ma revendicasera cu brutalitate fiecare, iar acum parca isi disputau un singur loc pe lume. De fiecare data mana care ma tinea strans era alta, ametisem de atatea senzatii pe care trebuia sa le identific, sa le aloc unei imagini mentale. Imaginea iubirii. Pana la urma le-am pastrat pe amandoua printr-un miracol, chiar miracol, fara sa stiu daca am trimis rugaciuni catre cer sau catre nicaieri.

Mama n-a mai fost niciodata aceeasi. S-a transformat total si-am devenit dusmanul ei. N-a incetat sa ma infricoseze pana la varsta la care as fi putut deveni mama copiilor mei, cei pe care m-am inversunat sa ii fac fericiti prin ne-nastere. Ce e cert e ca niciodata nu m-am vazut in ipostaza de mama a unui baiat. Pentru mine exista doar fiice-fete ale mele. Primul semn de opozitie fata de un destin transgenerational necrutator cu care am decis sa ma confrunt? Daca mi-am pierdut mama cea iubitoare, cea care ma imbraca frumos si ma atasa surorii mele, prezentandu-ne lumii ca pe trofeele proprii, daca mama m-a investit cu rolul de dusman al existentei ei, de ce sa nu provoc la duel fantasma oribila a maternitatii si a mortii? Mama mi-o pierdusem oricum, primisem in locul ei o figura rece, ostila, criminala. Mai aveam doar ceva de castigat, eventual.

Nu exista loc pentru doi, parca asa suna un vers dintr-un cantec popular. Si asa a fost. Mama mamei a iesit castigatoare. Au trait amandoua, insa doar una a ramas mama cea buna. Drept pedeapsa, la scurt timp si-au pierdut fiecare copiii. Odata cu ele m-a lovit si pe mine, probabil ca raspuns la rezultatul duelului, care m-a avantajat. Ca si cum nu exista cale de iesire, oricum voi plati un pret consistent. Si-asa a fost. Am ramas fara cei doi frati ai mei iubiti. Copiii mamelor mele. N-am apucat sa imi vad de doliuri, sa le finalizez, sa plang dupa ei, sa ma trezesc din uimirea unei singuratati ce se casca asemeni unui hau care ma ingretosa. Am primit in dar o sora noua, mica si nevinovata, careia mi-a fost teama sa ii fiu mama, dar mi-am pus si acest afect in bat si am pornit mai departe, curajoasa, in lupta cu viata. Am stiut c-o iubesc abia cand m-am temut ca o voi pierde si pe ea. Cand am urlat de disperare ca mamei i-ar mai putea ramane un singur copil: eu. Cel pe care il ura. Stiam ca mama merita mai mult,deci m-am impotrivit cu toata forta mea unui destin tamp care parca incerca sa se scrie.

Cumva sunt bucuroasa ca astazi existam toate, fiecare in felul ei. Nu ni se mai pare nefiresc ca pastram o distanta care ne protejeaza de suferinta. Una a fost abandonata de mama ei, cealalta s-a abandonat pentru scurte momente unei lumi chinuitoare, imaginare, in care continua sa se opuna unui sir de nedreptati. Noi, cele doua fiice, ne traim apropierea prin gesturi care ne stanjenesc. Ce ne leaga pe toate patru este frica mortii celuilalt. O traim la intensitati uneori patologice, diferit, totusi, insa e singurul semn ca pana si noi (ne) iubim.

Nu pot sa ma atasez de oameni? Cred ca, mai degraba, fac tot ce pot sa ma detasez de iubirea fata de ei. Un scut fara de care lumea din familia mea s-ar narui. Un rest al gandirii magice de copil: prea multa dorinta ucide. Asa cum i-a ucis pe cei doi frati ai mei, copiii mamelor mele.

Pentru ca iubirea sa nu mai omoare gasisem o solutie: moartea iubirii.