“NU sunt o masina!” Scrisoare de la un bebelus pe cale sa se nasca

O masina este hranita cu benzina, ulei si apa, este spalata, i se schimba piesele. Utilizam masina si cand nu mai avem nevoie de ea, o punem in garaj. Cand masina nu mai functioneaza, o ingrijim, o reparam la Service.

Dar eu, bebelusul?

Da, si eu sunt hranit cu lapte, sunt spalat, schimbat de pampers.

Si nu stiu, sunt utilizat? Este nevoie de mine? Leaganul meu este un garaj?

Cand sunt bolnav sunt ingrijit si daca este nevoie sunt dus la Spital.

Deci, sunt oare o masina?

NU, stiti si voi, EU PLANG si de asemenea SURAD!

Fac grimase, ma rasucesc, mananc, dar si vomit uneori, pot sa refuz sa mananc, fac pipi, caca si multe alte lucruri care toate sunt mesaje.

Eu sunt ca o carte deschisa in care puteti citi toate mesajele mele pe care le puteti descifra foarte repede.

In continuare as dori sa va dau un fel de cod cu ajutorul caruia sa ma descifrati, explicatii despre ceea se bebelusul si mama traiesc in timpul sarcinii, al nasterii si imediat dupa aceea.

Pentru inceput trebuie sa va spun ca sunt un geniu!

Da, sunt un geniu, pentru ca inca de cand sunt in pantec sunt o fiinta care se formeaza, dar care se si informeaza.

Vreti sa stiti cum ma formez? Sa va povestesc despre capacitatile mele senzoriale si motorii.

Sa le luam pe rand. Mai intai capacitatile senzoriale:

• simtul tactil – debuteaza cand am 7 saptamani, iar la 20 de saptamani simt cu tot corpul. Simt atingerea lichidului amniotic care-mi traverseaza corpul si in care ma scald.
• simtul echilibrului – debuteaza cand am 8 saptamani, iar la 20 de saptamani functioneaza complet. Am nevoie de acest simt pentru a –mi pastra echilibrul in pantecul mamei mele si sa nu ma las incolacit de cordonul ombilical.
• simtul gustului – debuteaza cand am 8 saptamani, iar la 18 de saptamani functioneaza complet. Gust lichidul amniotic, gust pe care il voi regasi si il voi recunoaste apoi in laptele mamei mele.
• simtul mirosului – debuteaza cand am 7 saptamani, iar la 25 de saptamani functioneaza complet. Celulele odorante se gasesc si sunt vehiculate prin lichidul amniotic. Asa imi voi recunoaste dupa nastere,prin parfum mama.
• simtul auzului – debuteaza cand am 8 saptamani, iar la 28 de saptamani functioneaza complet. Cel mai important, aud bataile inimii mele si pe cele ale mamei mele. De aceea, dupa nastere am nevoie sa fiu pus imediat pe pieptul mamei mele, pentru a –i reauzi inima.
• simtul vazului – cand am 20 de saptamani, pot deja inchide si deschide pleopele. Credeti ca nu vad nimic in uter? Ba da, am o vedere interioara, psihica, asa cum aveti si voi cand inchideti ochii.

Si asta nu e tot. Sa vedetii ce capacitati motorii am!

Incep sa ma misc de la 7-8 saptamani, chiar daca mami nu-mi simte miscarile decat de la 18-20 de saptamani.

Pot descrie dezvoltarea mea motorie in trei timpi : in primul trimestru, am o activitate motorie aproape constanta, in cursul celui de-al doilea trimestru activitatea mea motorie incepe sa se restranga si sa fie mai precisa, mai coordonata, iar in al treilea trimestru este aproape organizata sub forma de comportamente!

Am spus ca ma si informez. Iata cum.

In viata intrauterina, simturile doar se formeaza si sunt pregatite pentru a-si indeplini rolul specific dupa nastere ; ele functioneaza intr-un mediu particular caracterizat inainte de toate printr-o omogeneitate constanta.

Ce vreau sa spun cu asta? Ca toate simturile mele imi transmit in permanenta acelasi mesaj : nu exista nici o diferenta, totul este constant – nimic nu ma deranjeaza, orice nevoie imi este sarisfacuta imediat, orice lipsa este imediat corijata – paradisul, nu?

Iata, deci ca toate simturile mele care functioneaza la capacitate maxima de la 4-5 luni ma fac sa traiesc o viata omogena – coerenta, regulata, uniforma.

Si ce credeti ca fac eu cu toate acestea? Le inregistrez, inregistrez tot ce-mi transmit simturile mele. Cum? Unde? Sunteti curiosi? Iata raspunsul : in teritoriile corticale libere.

Oamenii sunt singurele mamifere placentare care sunt dotate cu numeroase zone (teritorii) corticale libere in timpul dezvoltarii fetale. Adica cel putin 30% din zonele corticale ale fetusului nu sunt programate genetic, nu se cunoaste de la inceput ce rol, ce destinatie au.

Desi se cunostea existenta lor de la mijlocul secolului al XIX-lea, maternologia s-a gandit pentru prima data la importanta lor pentru fetus. Si a emis ipoteza ca, in aceste teritorii corticale libere se inregistreaza pentru totdeauna omogeneitatea vietii intrauterine, ce se constituie ca o baza biologica pentru dezvoltarea apoi a unei structuri psihice originale cu capacitatea de a resimti totalitatea.

Totalitatea, adica sentimentul de bunastare, de paradis pe care fetusul o traieste in uter ca urmare a omogenitatii mediului intrauterin. Omogenitatea conditiilor intrauterine este dublata de omogeneitatea simturilor.

Este prea complicat pentru voi, pentru tine, mama?

Ceea ce vreau sa spun ca atunci cand vin pe lume nu uit fericirea pe care am trait-o in pantecele mamei si pe care am inregistrat-o in creierul meu, in ceea ce se numeste, asa cum am spus, teritoriile corticale libere. Si ca ma astept sa regasesc aceleasi conditii de omogeneitate, aceeasi fericire chiar din momentul nasterii mele. Si pentru asta, am absoluta nevoie de tine, mama.

Ma intreb, o masina are nevoie de tot ce am spus pana acum?

Pana acum m-am pregatit, acum sosesc! Adica ma nasc!

Foarte important: nasterea mea fizica nu este si nasterea mea psihica.

Nasterea mea fizica este numai nasterea corpului meu, iesirea mea din corpul mamei mele.

Nasterea mea psihica: asa cum corpul meu trebuie sa se adapteze la toate conditiile fizice ale noului mediu, psihicul meu are nevoie sa se adapteze la tot ce inseamna emotie umana. Este adevaratul inceput al vietii mele independente.

Ma intreb, o masina se naste tot asa?

M-am nascut, acum sa vorbim despre mine, nou-nascutul. Ce fac eu mai intai? Toata lumea stie! Strig! Apoi dechid ochii si privesc!

Primul meu strigat este o manifestare energica fata de suferinta pe care o resimt fata de intrarea mediu total diferit de mediul intrauterin din care vin. De ce sufar? Pentru ca nimic nu mai e la fel si simt ca ma sfasii in bucati si bombardat de atatea lucruri noi: lumina, cald sau frig, zgomote, presiunea atmosferica, multe atingeri, si simt tot cei jurul meu simt : bucurie, tristete, frica, calm, furie. Iata, simt cu tot corpul meu, cu toate simturile mele care functioneaza si cu tot sufletul meu.

Strigatului meu i se poate raspunde explicandu-mi tot ce se intampla. Am nevoie de cuvinte care sa-mi explice viata. De exemplu, sa mi se spuna: e cald… e frig… ti-e foame… nu stiu de ce plangi, poate iti este frica…

Prima mea privire este o privire patrunzatoare, foarte intensa si grava. Este expresia stupefactiei, uluirii mele profunde, pentru ca eu nu inteleg nimic din brutala intrerupere din ceea ce am trait inainte. Este expresia unei asteptari. Este o cerere de viata catre parintii mei.

Cand, dupa nastere, ridic prima data ochii spre tine, mama, este inceputul intalnirii, a unui dialog intre noi doi.

Ma intreb o masina priveste, striga?

M-am nascut, am strigat, am privit. Ce urmeaza? Sa fiu alaptat!

Ce inseamna a alapta? A hrani sau a da de mancare? Ceea ce pot sa spun este ca atunci cand mama ma alapteaza, eu am nevoie de mai mult decat de lapte. Stiti ca alaptatul meu are trei faze? Iata –le:

• Absorbtie – in bratele mamei, mai intai imi calmez doar foamea inghitind laptele. E “treaba” mea sa ma hranesc si ma concentrez, sunt absorbit numai de mancare.
• Dialog – in bratele mamei, dialogul privirii intre tine si mama (caut privirea, ochii mamei inca de la nasterea mea). Foamea mea s-a calmat, ma opresc si caut privirea mamei. Privirea, gura ei imi surad si eu de asemenea intind bratele spre mama si surad. Eu ma simt in siguranta, mama imi da bucurie si eu ii dau bucurie.
• Reverie – in bratele mamei, hranit fizic, dar si psihic, ma simt protejat, securizat si pot ma intorc si ma deschid cu incredere spre lumea inca atat de necunoscuta pentru mine si care ma sperie.

Iata deci ca atunci cand ma alaptez, indiferent daca sunt alaptat la san sau cu biberonul, mi se da lapte, dar si caldura, suras, parfum, privire, cuvinte, intr-un cuvant fericirea, iar eu la randul meu dau fericirea mea. Si acesta este ciclul daruirii, care este baza pe care se construieste increderea, dragostea pentru viata.

Ma intreb, asa se intampla lucrurile si cu o masina?

Dar tu, tu ai probleme, mama?

Poate cand m-ai vazut ai fost deceptionata, poate ca nu ai simtit ca ma iubesti.

Poate te intrebi daca nu esti nebuna ca nu simti acel instinct matern despre care toata lumea spune ca exista.

Poate ca ai suferit mult cand m-ai adus pe lume.

Poate ca sunt altceva decat ai visat cand erai fetita si te gandeai cum va fi copilul tau.

Poate ti-ai spus, cand ai ramas singura cu mine : „dar ce-i asta?”, „ce ma fac eu cu asta?”.

Poate ca doresti sa ma iubesti dar simti ca ceva te impiedica sa-mi arati iubirea. Poate nu poti sa intelegi de ce plang, plansul meu devine insuportabil pentru tine.

Poate ai simtit teama ca ai putea sa-mi faci rau.angoasa pe care eu o traiesc din cauza acestei neputinte.

Poate ca ai vazut neputinta mea si asta te-a speriat.

Poate ai simtit multe alte lucruri.

Toate aceste lucruri exprima, reprezinta suferinta ta, mama. O suferinta, care, asa cum stii tu cel mai bine, este muta. Si poate te rusinezi, iti este frica de faptul ca vei fi judecata daca spui altora suferinta ta.

Dar, te intreb, mama, ce crezi tu ca se va intampla cu toata suferinta ta pe care nu o spui?

De aceea, te rog, daca suferi, vorbeste, pentru ca eu nu pot vorbi pentru a-mi exprima suferinta.

Ma intreb, o masina sufera?

Dupa tot ce v-am povestit mai credeti ca sunt o masina?

Mama, voi toti, sunt sigur ca ati gasit explicatii care sa va ajute sa ma cititi.

Si de asemenea sper ca ati inteles, mai ales voi, mama si tata, ca este vorba de a fi cu mine, inca de la inceput, nu numai de a face un copil.

Si ca eu am nevoie nu numai sa fiu ingrijit fizic, ci si de atentia si caldura voastra, a mamei in special.

Pentru ca ratarea intalnirii mama-bebelus in primele luni de viata face foarte greu si uneori chiar imposibil de recuperat aceasta intalnire si poate insemna chiar pierderea pariului cu viata in cel mai concret mod posibil : singuratatea, incapacitatea de a trai, simti bucuria vietii, de a iubi si de a avea incredere in oameni. Din fericire asta nu se intampla prea des.

A fi impreuna asa cum am spus pana acum, mama si bebelus, din primele momente, primele luni de viata, este relatia pe care se va cladi dragostea si increderea pe care apoi copilul va putea sa le manifeste si fata de ceilalti oameni, fata de viata.

Si asa, eu, mama si tata vom putea trai fericiti impreuna cu ceilalti, sa ne bucuram de lume, de viata pana la adanci batraneti. Si asta in viata adevarata, nu in povesti.