WALL·E: Robot ori nu, aici Eros

A fost odata ca niciodata o idee: si daca toti oamenii ar parasi Pamantul si ar uita sa deconecteze ultimul robot? Si, timp de 15 ani, regizorul Andrew Stanton s-a gandit la asta. Pana cand si-a spus: bine, dar robotul asta e singur, iar singurul raspuns la aceasta solitudine este dragostea. Ati ghicit deja, acel robot singur sunt eu, WALL·E. Probabil stiti deja ca A. Stanton a realizat (2008) un film de animatie cu povestea mea, film care a avut un mare success de box-office inca de la lansare si a si castigat atat Globul de Aur, cat si Oscarul pentru cel mai bun film de animatie. Acum am sa va spun povestea, aventura mea, in limbaj psihanalitic, si anume cum am reusit sa pun zid (wall) singuratatii cu ajutorul Erosului. E o poveste in trei parti (doar voi psihanalistii stiti cel mai bine ce importanta are acest trei).

Regizorul şi scenaristul Andrew Stanton

In prima parte a povestii iata-ma singur pe Pamant, Pamantul-Mama, acoperit de prea mult gunoi. Pentru ca am uitat sa va spun, oamenii au plecat cu totii dupa ce au aruncat, pardon, proiectat gunoiul, adica pulsiunile distructive, obiectele rele, asupra Pamantului, pana cand acesta n-a mai putut sustine viata, pulsiunile de viata, Erosul, au fost coplesite de pulsiunile de moarte, de Thanatos. Dar oamenii si-au spus: nu-i nimic, e destul spatiu in spatiul extraterestru. Exista, adica, suficient Eros in Univers. Insa oamenii nu puteau sa distruga Pamantul-Mama fara sa se distruga pe ei. Trebuia asadar ca cineva sa faca, in lipsa lor, curatenia pe care ei nu au reusit s-o faca.

Si asa am aparut eu, WALL·E, mai exact Waste Allocation Load Lifter Earth-Class, pe scurt, un robot care compacteaza deseuri. Am fost mai multi, dar nici nu stiu cand si cum am ramas singur, cum peste ceilalti s-a asezat linistea Thanatosului. Eu insa am ramas si compactez, compactez, compactez. Dar nu numai atat. Am reusit, prin forta Erosului, ca sensul principal al muncii mele de compactare sa fie cel de a lega. Sub imboldul Erosului integrez, leg in continuare pulsiuni de reprezentari, obiecte bune si obiecte rele si tot ce mai e de legat. Forta Erosului o simt in placerea senzuala atunci cand prietenul meu, gandacul, ma gadila, in tandretea pe care o simt cand privesc si ascult iar si iar acel cantec de dragoste. Am avut, cum ar zice Freud, experiente de satisfacere, altfel nu as rade cand ma atinge prietenul meu gandacel si nu mi-as impreuna cu tandrete mainile mele de robot, n-as ofta cand ascult cantecul de dragoste. Sau, daca ar fi dupa Klein, am un obiect intern bun, securizant. Asa cum calda, ordonata si securizanta este si casuta pe care mi-am amenajat-o, in fapt, lumea mea interna proiectata in exterior.

Imagini de la şedinţa AIPsA din 12 februarie 2011 – a prezentat Carmen Apopei

Nu am probleme cu instinctul de autoconservare, am multe piese de schimb bine ordonate, am chiar capacitatea de autoreparatie. Am adunat, in fapt am introiectat obiecte bune, doar vedeti ca am tot timpul cu mine ,,cutia’’ pentru obiecte bune. Am integrat obiectul bun si obiectul rau intr-un obiect total, uite ce repede am rezolvat problema lingurei-furculita. Si, cel mai important, nu-mi mai este frica de a fi persecutat, distrus de obiectul rau, persecutor – casuta Eului meu este suficient de solida, puternica. Am trecut, deci, in interpretarea lui Melanie Klein, de pozitia schizo-paranoida. Sau, daca preferati, am parcurs cu succes stadiile oral si anal. Sunt gata, prin urmare, pentru alegerea de obiect, pentru stadiul genital. Uite, de altfel, cum Erosul imi indreapta pasii spre ceea ce voi, oamenii, numiti sexualitate: uite ce sutien incitant , aproape ma orbeste, si ce inel de logodna frumos am gasit! Da, nu stiu inca exact ce semnificatie au, chiar arunc inelul si pastrez cutia, dar mi s-a deschis poarta spre iubire.

Si, cel mai important, munca mea nu este in zadar, reusesc sa dezgrop pulsiunile de viata dintre pulsiunile de moarte, gasesc insasi esenta, unitatea vitala care este planta verde, de la care Erosul poate lega unitati mai complexe. Erosul lucreaza in continuare si iata ca pe drumul deschis spre iubire, o intalnesc pe Eve (Evaluatorul de Viata Extraterestra). Apare ca un tsunami pulsional, o adevarata bomba atomica. Luminile navei cu care este adusa ma impresoara ca un lant rosu, lantul Erosului. Prima noastra intalnire este furtunoasa, semn sigur al alegerii de obiect, nu? Eve este la inceput rece si agresiva, as spune cu o mare anxietate persecutorie, tot ce e in jur o ameninta si prima ei reactie este sa distruga. Iata, totusi, ca nici ei Erosul nu-i este indiferent, cum rade si ea cand o gadila gandacelul! Datorita capacitatii mele de a construi iubirea si de a-mi controla atat autodistructivitatea, cat si heteroagresivitatea, reusesc s-o ajut pe Eve sa-si domoleasca, adica sa-si elaboreze distructivitatea. In acest scop, folosesc toata forta Erosului din mine, toate obiectele bune, si insasi unitatea vitala, planta verde. Dar vai, tocmai in acest moment, Eve se blocheaza! Si toate incercarile mele stangace si romantice de a o reinsufleti raman fara rezultat. Ba, mai mult, nava care a adus-o s-a intors si o ia inapoi, mi-o rapeste. Nu, n-o pot lasa sa plece! Cu toata forta Erosului ma prind de nava cu care Eve pleaca. Incepe un drum lung si dificil, dar nimic nu ma opreste, sunt sustinut permanent de Eros – uite ce stele frumoase, ce soare cald si datator de viata.

Si ajung pe Axiom, unde incepe a doua parte a calatoriei mele. Axiom, nava cu care oamenii au plecat in spatiu. De fapt, „axioma” fantasmei vietii intrauterine. Pentru ca, exact ca in viata intrauterina, oamenii nu fac nimic. Toate nevoile le sunt satisfacute imediat, nu exista diferente, totul este constant, nu exista tensiuni. Asa sa fie oare? Atunci de ce la intrarea pe Axiom am parte de o primire de tip obsesional – totul este verificat, curatat? Sa fie cum spunea Melanie Klein, ca Thanatosul, distructivitatea sunt prezente si active inca de la inceputul vietii, la nivel primar? E posibil. Dar uite ca si Freud avea dreptate cand afirma ca pulsiunile de moarte, Thanatosul, ca forta distructiva se opune continuu tendintei de legare a Erosului. Pentru ca si eu, WALL·E, cand sunt confruntat cu acest robot obsesiv-compulsiv, MO (Microbe Obliterater), il chinui, reactionez cam sadic. Si toata aceasta obsesionalitate si nemiscare de pe Axiom imi reactiveaza distructivitatea.

Dar sa o luam pe rand. Pentru inceput, reusesc sa scap de toti acesti roboti obsesionali. Introduc putina dezordine in aceasta ordine patologica, uite cum le pun piedica robotilor in drumul lor obsesional. Apoi, introduc si frustrarea in acest uter fantasmat in care descopar ca traiesc oamenii pe Axiom – s-o creada el, acest domn obez, ca o sa-i iau paharul din mana imediat ce mi-o cere, chiar daca o sa cada de pe scaun! Sunt insa suficient de bun, il ridic pentru a nu-i prelungi prea mult frustrarea. Si John, pentru ca are totusi un nume, va incepe sa deschida ochii asupra realitatii si uite, ajunge sa o cunoasca pe Mary, pe care de asemenea am supus-o frustrarii, deci realitatii. Si amandoi ajung sa fie legati de catre Eros, sa cunoasca placerea atingerii, a privirii.

Dar eu am venit aici dupa Eve! Urmarind-o, ajung la capitanul navei, adica mai in adancul fantasmei vietii intrauterine si a omnipotentei. El, capitanul, bate din palme si totul i se ofera, ba chiar se crede stapanul timpului, face din seara dimineata! Si mai e secondat si de Auto (A 113), acest robot autodistructiv, acest obiect intern rau. Atat de rau, de distructiv, incat a furat planta verde, care ar fi facut Erosul sa renasca! Si astfel, Eve, neavand planta, este considerata defecta deoarece a dat o alarma falsa. Toate astea incep sa fie prea mult chiar si pentru mine, WALL·E! Si ajung sa am o reactie paranoida. Atunci cand Eva este supusa controlului mi se pare ca de fapt vor sa-i faca rau! Si ies din locul unde eram inchis ca robot defect, eliberez ceilalti roboti defecti (obsesiv-compulsivi, auto si heterodistructivi) si in loc sa o ajut pe Eve, ii smulg un brat! Cata distructivitate pot sa proiectez in exterior! Ba chiar, atunci cand suparata, Eve vrea sa ma trimita singur inapoi pe Pamant, declansez comanda de zece secunde pana la autodistrugere, imi activez cu alte cuvinte si pulsiunile autodistructive. Erosul meu se vede permanent provocat la lupta de catre pulsiunile mortii, de Thanatos. Dar reparatia la care am muncit atata timp, elaborarea si integrarea pulsiunilor, ma ajuta sa-mi stapanesc distructivitatea, sa suport tensiunile fara sa-mi doresc linistea de mormant a Thanatosului. Reusesc sa-mi tolerez si sentimentul de vinovatie, uite ce bine reactionez cand Eve ma pedepseste in urma reactiei mele paranoide! Si iata ca si mecanismele obsesionale se dovedesc a fi in slujba Erosului, ma ajuta sa supravietuiesc – uite-l pe obsesiv-compulsivul MO cum, fara sa vrea, in mod inconstient cum s-ar zice, imi lasa poarta deschisa si ma ajuta sa nu fiu aruncat in neantul spatiului extraterestru. Toate acestea ma ajuta sa fiu increzator, optimist si sa nu consider totul pierdut. Si sa-mi asum responsabilitatea, sa am grija de obiectul pe care l-am ales. Dar mai ales sa nu uit ca prin pastrarea Pamantului, a Pamantului-Mama, asigur supravietuirea mea si continuitatea vietii, a Erosului. De aceea nu o las pe Eve sa renunte la a salva Pamantul. Voi ajunge chiar pana aproape de autosacrificiu, voi fi aproape zdrobit, ucis de Auto, atunci cand ajutam planta verde, adica unitatea vitala, sa ajunga in locul din care Erosul isi putea incepe functia de legare a vietii. Dar nu am fost singur in aceasta lupta, pana la urma toti, oameni si roboti, au raspuns la chemarea Erosului. Sa nu-l uit pe capitan. Un adevarat capitan, care dupa ce a simtit atingerea Erosului, a realizat ca a face nimic, linistea, inseamna a muri in cele din urma, si ca a supravietui nu este suficient. Doar planta verde, unitatea vitala a reusit cumva, si a facut atata drum. Si nu are nevoie decat de putina apa, de putina grija, de iubire. Si pentru a ajuta Pamantul sa renasca, va invata chiar sa si mearga. Il va invinge pe Auto. Va trece, impreuna cu toti ceilalti, printr-un adevarat travaliul al nasterii. Priviti cum toti oamenii ies din scaunele, in fapt uterele lor, cum coboara si se lovesc de peretii navei, atunci cand fac saltul in hirerspatiu…a, ba nu, cand sunt expulzati spre Pamant.

Iata-ma deci, in partea a treia si ultima a povestii mele, din nou pe Pamant. Eu par infrant de pulsiunile de moarte. Dar iubirea nu moare niciodata, Erosul nu dispare. Uite-l, in prietenul meu gandacel, care ma asteapta. Si dupa ce am dat atata iubire, atata Eros celor din jur, acestia isi vor onora si ei datoria de viata. Eve ma va repara cu iubire. Iar oamenii, renascuti fizic, dar si psihic, vor incepe sa iubeasca si sa munceasca. Vor reda Pamantul-Mama Erosului, intr-o cronologie de evenimente care rescriu etapele istorice ale umanitatii asa cum se vede si din genericul de final al filmului despre povestea mea. Povestea mea in grai psihanalitic se opreste aici. Apropo de povesti, stiu, ar mai fi loc de multe altele – despre umanitate si roboti, ce inseamna sa fii uman, despre consumerism, despre ecologie… Ei, n-aveti decat sa asociati liber!