Ce rost are sa tot revenim la ceea ce s-a intamplat? De ce imi tot repeti scena asta nenorocita? Am impresia ca de cate ori ma vezi in mintea ta apare tot ceea ce a fost mai urat in viata ta…

Acestea sunt cuvintele unui tata. Ale unuia dintre cei care au esuat in cresterea copilului lor, esecul fiind verdictul dureros pus la rascrucea dintre ceea ce ti-ai dorit sa fie progenitura ta, investind-o fantasmatic, si ceea ce pare sa fie in realitate.

As vrea sa ma cunosti asa cum sunt. Sa stii ce am simtit aici, alaturi de voi, sa auzi adevarul rostit de mine. Imi doresc sa ne asumam impreuna destinul acestei familii si sa poti fi responsabil de cresterea mea, asa cum a decurs ea. Sunteti parintii mei. Cei care m-au nascut, cei care au decis pentru mine si-atunci cand n-am putut s-o fac, infant fiind, si mai tarziu, cand v-ati impotrivit dorintelor mele. Pentru ceea ce sunt astazi suntem toti raspunzatori.

Cam asa suna cuvintele unei fiice. Ale uneia care se tot cauta pe sine, dand la o parte cu maini firave, dar cu enorm de multa vointa mormane de afecte inmormantate de generatii intregi in praful acesta familial care intre timp a devenit ciment.

Stiu ca vor fi copii ce vor ofta, asa cum vor fi si unii care se vor bucura, fiecare solidarizandu-se diferit. Ma astept sa existe parinti care sa tremure cateva secunde la gandul ca intr-o zi propriul copil le-ar putea spune aceleasi sau aproape aceleasi cuvinte. Toti vrem copii buni, toti speram la un bine general pentru cei carora le dam viata. Cu toate acestea, ei, copiii, sunt cei care adesea se declara ori neintelesi de familia lor, respinsi, abandonati, ori sufocati de prea multa iubire, cu acelasi efect, nemultumirea.

De cand sora mea, suficient de mica incat sa o pot privi prin ochii unei mame, iar eu suficient de matura incat sa nu mai pot juca doar simplul rol de sora, de cand ea a aparut in viata mea am invatat fara sa am habar cum lectia libertatii.

Sunt lectii care se scriu singure, prin penita gandurilor tale, a rezultatului dintre ceea ce percepi, ceea ce iti doresti, ceea ce simti, ceea ce poti si ceea ce nu iti reuseste, in opozitie, mai mereu, desi nu obligatoriu, cu ceea ce ti se cere.

Libertatea imaginata de mine s-a tesut din astfel de bucati, fara cap si fara coada, pe care am incercat sa le aduc una langa cealalta.

Posesivitatea. Prima mea experienta traita langa o bunica ingrozita de abandon, transformandu-si spaima intr-un control obsesiv al celorlalti, de parca astfel garantiile devin chei atarnate in mintile noastre pentru atunci cand anxietatea ne-ar putea fragmenta. Sa-l controlezi pe celalalt pana intr-acolo incat sa ii ceri unui copil de cinci ani sa isi urmareasca tatal. Sa il inveti intai definitia amantei si-abia apoi sau niciodata pe cea a sotiei. Sa ii spui suferintele tale de femeie adulta uitand ca acolo, aproape de soldurile tale, e o fetita careia i-ai luat definitiv sansa de a mai construi o imagine luminoasa a vietii.

Gelozia. Dincolo de limitele pretins sanatoase ale ei poate sta o boala infricosatoare, cu care insa empatizez intr-un fel greu de descris. Pot plange alaturi de o femeie geloasa patologic, pot simti o durere dubla ori tripla, atat cat va fi nevoie ca s-o primesc si pe a ei, durerea ei izolata, itindu-se din spatele acestui tablou de cosmar. O compasiune care ma impinge sa privesc in urma, acolo unde mama a pierdut femeia din ea. Cine stie, intr-un alt destin, nepsihanalitic, e posibil ca eu sa fi crezut ca gelozia e data de sentimentul pierderii celuilalt. Acum, pusa ca un fel de unic sablon peste chipul mamei, pentru mine gelozia ei este urletul pierderii de sine, sfasietor si repetat in nesfarsitul psihic, urletul clipei in care s-a sacrificat pentru a ramane printre noi, dar nu cu noi. Om, dar nu femeie.

Suferinta. Infatisata in fel si chip, a fost cea a tatalui meu care pare ca a trait la limita unei angoase de castrare pe care-a anihilat-o dispretuind si pretinzand, in egala masura. Ca femeie, imi pare aproape nefast sa traiesti alaturi de el. Cumva poate ca am rostit un adevar, fie el si unul de destin psihic. A mai fost cea a bunicii mele, care in fiecare seara inchidea cu cheia usa casei, compulsiv, convinsa fiind ca ar putea cineva sa intre peste noi. Acum, la batranete, scena se repeta, motivul e insa mai clar. E vorba de violatorii de batrane. Cea a surorii mele care m-a parasite pentru un rai inexistent, dar pentru care n-as fi vrut acest iad atat de prezent. O suferinta muta in cel mai propriu sens. O asteptare a mortii, fara sa stiu daca era constienta de ea, insa pe care am citit-o decriptand tristetea din ochii ei albastri, asa cum mi-a aratat-o ultima data cand am privit-o. In ora de dupa sfarsitul ei. O imagine pe care nimic n-o mai poate sterge, nici macar luciditatea aceasta atotputernica. Mereu o sa ma simt neinsemnata in fata privirii acelui copil care mi-a dat definitiile mortii si a vietii ca pe o stafeta pe care urma s-o duc mai departe.

O port si-acum, alergand bezmetica pe strazile realitatii, si astazi scriu despre ea. Am creat intre nastere, ca semn al vietii, si moarte, ca semn al disparitiei ei, un culoar numit libertate. E, poate, singurul lucru pe care l-am inteles devreme, cu adevarat, si caruia ii sap aceasta albie ca un fel de sens al vietii. Sunt oameni care construiesc vieti, adaugand putin cate putin unei fundatii. Eu ma strecor printre atatea ziduri inmarmurite istoric, ocolindu-le ori spargandu-le tenace, facand loc unor viitoare fiinte care-mi imaginez ca vor scapa de poverile transgenerationale. Dintr-o perspectiva poate parea altruism, din alta poate ca nu e decat disperare si incercare de a ma salva.

Doar dintr-una, singura, izolata, probabil ca e un biet mandat.