Boogie (r. Radu Muntean) e un film care m-a urmărit ceva vreme. Are o calitate de a ma bantui, care mă fascineaza si ma ingrozeste cumva. Cand dau de un “bantuit”, ma gandesc la distinctia lui Hans Loewald intre stafie (ghost) si precursor (ancestor) si vreau disperat sa transform stafia dintr-o creatura care ma vampirizeaza intr-un prieten mai in varsta cu care pot sa am o conversatie. Am vrut sa il vad de multa vreme. Cum l-am primit in Ann Arbor la biblioteca, l-am si vazut. Mi-a dat senzatia ca trebuie sa il vorbesc, sau sa il scriu, altfel el ma locuieste pe mine.
Ce ma fascineaza la filmul lui Radu Muntean este calitatea lui proiectiva. Muntean spune ca Boogie este o reflectie despre cum percepem trecutul de la distanta. Pentru Muntean, trecutul e idealizat, iar cand datorita unor circumstante extraordinare e re-trait, dezamagirea e foarte dureroasa. Cred ca vad bine cum personajul lui Muntean, Bogdan, impreuna cu prietenii de liceu, vor sa re-traiasca trecutul, vor sa il invie, si cum se izbesc de realitatea timpului si a adolescentei lor intarziate. Ca in „Doliu si Melancolie”, trecutul personajelor are o capacitate de a nu fi bine ingropat, de a nu fi bine bocit, si el se intoarce in dorintele personajelor. Intr-o lectura freudiana clasica, el se intoarce in dorintele de libido ale unor trei tineri care vor femei, sex si alcool. Totusi, ce vad eu in Boogie e mai putin o descarcare de energie si mai mult un trecut care nu e bocit cum trebuie, dorinte care nu sunt verbalizate, sentimente care nu sunt simtite si intampinate empatic. Ce vad eu este o calitate a relationarii care e nostalgic re-traita si care continua sa locuiasca traumatic cele trei personaje masculine ale lui Muntean.
Ce se intampla in film? Bogdan merge cu familia lui la mare de 2 Mai. El e implinit, are o sotie faina, Smaranda, copil, si slujba buna la care munceste serios. Se intalneste cu doi prieteni din copilarie, Penescu si Iordache, care par neimpliniti, sau neispraviti, asa cum ii vede Smaranda. Si, in buna masura, ea are dreptate. Penescu si Iordache sunt neispraviti, pentru ca vor adolescentin sa traiasca in decuplajul ratarii lor. Unul e in Suedia si sterge vase, iar celalalt lucreaza pentru o firma de turism de care e acrit. Problema nu este la stersul de vase sau la firma de turism, cat la cum cei doi se simt, ne-realizati, confuzi intr-o lume pe care nu o lamuresc bine. Ei isi gasesc un loc al dorintelor care sa ii rupa de ce sunt in retrairea amintirilor, in a agata si a avea sex cu o prostituata. Si totusi, Bogdan are si el dreptate. Cei doi sunt mai mult decat doi neispraviti. Ei sunt memoria lui afectiva, sunt parte importanta a ceea ce este el, si nu pot fi usor rupti, desprinsi cu forcepsul. Ce se intampal pe final? Bogdan se cearta cu Smaranda, Bogdan se alatura celor doi prieteni pentru distractie si Bogdan se intoarce acasa la Smaranda unde exista un inceput de reconciliere.
Senzatia mea dupa film a fost diferita de lectura lui Muntean (ca si a majoritatii criticii de film, vezi Liternet, cronicile la Boogie). Pentru mine, Bogdan si familia lui nu locuiesc intr-un trecut pe care il repeta, cat traiesc intr-un viitor care nu e inca realizat. Bogdan si Smaranda traiesc intr-un viitor posibil, unul al unei relatii autentice, acolo unde conflictele sunt identificate si procesate de un cuplu matur, care isi traieste dorintele individual si in cuplu articulat, spontan si eliberator.
E ideea asta utopica sau reprezinta un ideal de atins? Ni-i putem imagina pe Bogdan si Smaranda intr-un spatiu al cresterii emotionale? In psihanaliza relationala, Jessica Benjamin a schitat idealul unei astfel de relatii, care ar indica posibilitatea eliberarii. Pentru ea, spatiul unei creatii autentice si spontane este un spatiu al unui “al treilea analitic,” sau un spatiu creat de ambii parteneri diferit de propria lor subiectivitate. Spre deosebire de filosofii intersubiectivi (ca Robert Stolorow) care vad doar “un camp interpersonal” creat intre cei doi parteneri in psihanaliza, Benjamin crede ca un spatiu eliberator e creat cand experienta celuilalt e simtita ca fiind separata
(Tu simti asta),
dar si conectata
(Eu inteleg ca tu simti asta).
Pentru Benjamin, iesirea din dominatie se realizeaza odata cu experienta lui a fi separat si conectat in acelasi timp de partener. Experienta recunoasterii celuilalt ca obiect al sentimentelor, nevoilor, actiunilor si gandurilor noastre si recunoasterea ca celalalt este un alt subiect, cu o existenta echivalenta cu a noastra, este marea dificultate. Pentru Benjamin, experienta lui a trai in afara unei relatii creative, a cresterii, este o experienta a opresiunii sociale.
Ce inseamna a fi recunoscut ca separat?
De pilda, ca sa intelegem ce vrea Benjamin, sa ne uitam la Boogie. Smaranda il vrea pe Bogdan mai aproape de ea si mai aproape de copil. Iesirea de 1 Mai este pentru ea o ocazie de conectare cu Bogdan si cu familia. Este poate ocazia de se simti dorita, vazuta, si de a-l simti pe Bogdan ca raspunde la dorintele ei. Bogdan vrea sa scape de senzatia ca munceste ca un dobitoc si vrea altceva decat munca. Cei doi stiu vag ca vor lucruri diferite, dar care nu sunt formulate inca pentru ei. Bogdan si Samaranda traiesc intr-un cuplu al nediferentierii, unde dorintele nu sunt articulate si separarea nu este facuta. Ei traiesc omnipotent in propriile lor dorinte, pe care le exprima prin jumatati de reactie sau suparari.
Momentul-cheie al inceputului de film pentru mine e cand Bogdan o intreaba pe Smaranda:
Esti ok?
Ei sunt pe plaja si au un mic ragaz. Adi, pustiul lor, se joaca in nisip. Smaranda ii raspunde:
Cine eu?
Bogdan continua:
Pari asa suparata. De ce nu ti-ai luat de citit?
Smaranda zice:
Sunt ok. N-am nimic, pe bune.
Bogdan continua:
Ma, esti bine cu baietii tai?
Smaranda se uita la el, iar singurul moment plin, al intimitatii fericite a filmului, e derulat pentru o secunda. Bogdan si Smaranda sunt in spatiul intim al placerii de a-l descoperi pe celalalt, nou, interesant si vital. Este ceea ce amandoi vor de la vacanta, si se intampla accidental, intr-un moment.
Totusi, momentul contactului e pierdut imediat, iar cei doi se intorc din reflex la habitudini. Cei doi disociaza. Smaranda pare ca e in reverie din nou, iar Bogdan vorbeste cu cineva la munca. Cei doi au avut un moment de contact, deschis de intrebarea lui Bogdan,
Esti ok?
Totusi, intrebarea nu a venit din zona autentica, a interesului pentru celalalt ca diferit, cat mai degraba din zona autoritatii,
Ti-ai luat ceva de citit?
sau a linistirii,
Esti bine cu baetii tai?
Bogdan ii spune Smarandei:
Recunoaste-ma ca autoritate sau linisteste-ma.
Cu alte cuvinte, recunoasterea nu se realizeaza in forma lui
Te recunosc pe tine ca separat si conectat de mine
cat in forma lui
Te recunosc daca tu imi dai ce am eu nevoie.
Recunoasterea esueaza pentru ca nu are forma interesului deschis, al simtirii unui centru echivalent al vietii. Smaranda, in acelasi timp, vrea sa fie vazuta si ascultata. Ea nu risca sa se faca vazuta si, ca intr-un joc foarte traditional al relatiilor de gen, ea asteapta. El face pasul inspre ea pentru a-l rata.
Dominatia, dupa cum spune Benjamin, nu e doar experienta ratarii momentelor de fericire, dar este si experienta ratarii in functie de rolurile de gen ale celor doi parteneri. El rateaza “masculin”, pentru ca vrea linistirea mamei si o sfatuieste pe Smaranda ce ar trebui sa faca, iar ea rateaza “feminin” pentru ca asteapta sa fie descoperita, iubita fara efortul de a-si articula dorintele. Evident, in lectura mea, eu impun categorii de interpretare, iar cele de „masculin” si „feminin” sunt vazute si create de mine. Ele sunt categorii care structureaza reactiile noastre fata de realitate si e important sa fie articulate pentru a le intelege “incorporarea” lor, asa cum se intampla intre Smaranda si Bogdan. Ele pot fi in acelasi timp foarte subiective si decupate analitic pe un eveniment, fara a fi recunoscute de un cititor virtual. Ele fac parte din bagajul meu de interpretare a lumii si inevitabil fac si desfac realitatea.
Momentul initial, al ratarii crearii unui spatiu de joc, al unui la treilea analitic, are drept contrapunct scena finala a reconcilierii.
Bogdan se intoarce acasa, dupa chef si sex cu o prostituata. Usa este inchisa. Smaranda ii da drumul inauntru, Bogdan se duce sa il vada pe copil, si amandoi se uita la copil. Acolo se face contactul intre ei, prin medierea pustiului. Bogdan se indreapta spre pat, se descalta, si deschide prin
Credeam ca ati plecat la masa.
Deschiderea lui Bogdan e ambivalenta, pentru ca lasa spatiu pentru
uite, ma bucur ca nu ati plecat fara mine,
sau la
poate e mai bine sa ma lasati singur.
Smaranda vrea reconciliere si ii spune indirect ca ar vrea ca familia sa mearga la masa. Dupa asta urmeaza intrebarea-cheie. Smaranda intreaba:
Tu te-ai distrat bine?
Dupa cearta dura dintre ei, intrebarea e inteleasa de Bogdan ca un camp de atac. Totusi, Smaranda are capacitatea de restabili contactul intre ei si spune ca ea l-a intrebat sincer pe Bogdan.
Aici se realizeaza in un moment de contact autentic. Smaranda este capabila sa il vada pe Bogdan ca separat, ca fiind o sursa echivalenta de viata. Bogdan si Smaranda se privesc, se recunosc ca fiind diferiti si atasati, si se recunosc ca fiind raniti. Cei doi privesc spre un spatiu care poate sa fie al privitorului, un spatiu pe care incep sa il construiasca creativ. Doi oameni raniti stau unul langa altul. Sau, cum ar spune Benjamin, privesc impreuna catre tertiar, catre capacitatea de a intra intr-un proces unde ambii sunt reali si creativi. Smaranda ii spune ca ii pare rau si ca gresit in ce a spus. Ar fi vrut sa spuna “stai,” dar de fapt i-a spus “pleaca.” Smaranda s-a mutat bine in spatiul pe care l-a creat cu Bogdan, al autenticitatii, al recunoasterii diferentei intre dorintele ei si actiunile ei.
Bogdan vede momentul asta al deschiderii ca un prilej sa spuna de ce a fost ranit. Cuvantul “iresponsabil” l-a ranit. Senzatia mea este ca la deschiderea tertiarului, Bogdan se inchide partial, prin invinovatirea Smarandei, si fara a-si vedea contribuitia la cearta. Smaranda reactioneza, evident, si spune ca nu l-a numit „iresponsabil”. Bogdan vrea ca sentimentele lui sa fie recunoscute mai intai, si nu cedeaza:
Ba nu, m-ai numit iresponsabil.
Smaranda isi apara propria pozitie si spune ca multe lucruri reale s-au spus in cearta. Dar ca ele au fost exagerate. Bogdan vrea recunoastere completa si spune ca el are grija de copil si ca nu e adevarat ca nu se ocupa de el. Smaranda ii spune ca ii pare rau pentru cearta. Bogdan nu spune nimic. Singurul lucru pe care il inteleg amandoi este ca discutia e buna si ca trebuie sa vorbeasca mai mult despre ce se intampla. Smaranda il asteapta pe Bogdan sa isi recunoasca rolul in cearta. Bogdan tace. Smaranda reactioneaza:
Ai fumat?
Bogdan spune:
Doua tigari. Si gata.
Bogdan si Smaranda incearca sa iasa din ce numeste Benjamin o dinamica a lui „doer and done to.” Cu alte cuvinte, Smaranda si Bogdan sunt amandoi raniti si simt ca li se intampla lucruri, ca li se fac lucruri si ca altii fie le fac, sau le exercita, si ca ei le primesc. A rani si a fi ranit e dinamica principala aici, similara cu a lui “sau eu te inebunesc, sau tu ma inebunesti.” Schimbul de sentimente este intarit in pozitii individuale, unde eu si tu suntem intr-un joc al recriminarilor, al pierderii de incredere, al pierderii spatiului de autenticitate unde lucrurile se intampla intr-un camp si nu sunt create neaparat de unul din cei doi parteneri.
A te supune (submission) si a ceda (surrender)
Unul din parintii relationalistilor americani este Emmanuel Ghent. Mie mi se pare ca incercarea Smarandei de a-l deschide pe Bogdan atunci cand ii spune
uite, ma intereseaza sincer daca te-ai distrat
trimite la ce a vrut sa spuna Ghent prin ideea de cedare. Smaranda ii spune
da, am gresit
si
ma intereseaza sincer daca tu te-ai distrat.
Distinctia lui Ghent face lumina asupra relatiilor S&M (sado-maso) in care mare parte din noi suntem prinsi in viata. Daca supunerea este o infrangere si este acompaniata, ca de un aliat rau, de resemnare, cedarea este altceva. Cedarea este transcendenta, acceptare sau, cum ar spune Benjamin, cedarea deschide un tertiar, un spatiu al creativitatii unde ranile si durerea pot fi procesate.
Ideea lui Ghent este urmatoarea. Masochismul este o corupere a cedarii, a dorintei de “a da de la tine”, de a lasa rana sa se vindece. Este tinerea apararilor noastre defensive, incrancenarea pe un eu ranit care nu se poate deschide catre tertiar. Scrie Ghent:
Supunerea, pierderea unuia in puterea celuilalt, prin a deveni sclav la un stapan, este prietenul din oglinda – in permanenta prezent – al cedarii.
Ghent face trimitere la o lucrare a lui Michael Eigen, unul dintre misticii psihanalizei, care ii interpreteaza pe Winnicott, Lacan si Bion ca vorbind despre o zona liminala, o zona a credintei.
Cedarea este astfel un moment al declansarii creativitatii (Winicott) sau al formarii simbolicului (Lacan), unde nou-nascutul traieste in sfera tranzitionala, acolo unde credinta e antecedenta realizarii sinelui sau altor diferente. Pentru Ghent, cedarea este cumva experienta regresiunii din Winnicott, acolo unde eul fals este abandonat si regresia catre altceva, catre un eu adevarat, este parte a procesului de vindecare.
Cedarea este astfel opusa rezistentelor defensive, care impiedica cresterea sau dezvoltarea. Apararile, in forma de clivaje, negare, reprimare, rationalizare, disociere, sunt aparari care apar din anxietate, din protejarea fata de rusine, furie, vina. Pentru Ghent, ideea de cedare trimite la posibilitatea ca sistemele defensive sa fie temporar suspendate, intr-un moment de gratie. Ele se suspenda cand intervine cedarea. Sistemele defensive sunt tari in dinamica S&M. Ele tin de experienta lui a invinge sau pierde, a face ceva cuiva (actiunea sadica) sau a fi facut de cineva (actiunea masochista). Cedarea indica o iesire posibila din dinamica S&M.
Cedarea nu are nevoie neparat de prezenta fizica a celui de-al doilea. Ea nu este o activitate voluntara. Ea se intampla cuiva, intr-un spatiu interpersonal, si nu poate fi provocata. Ea este acompaniata de multe tipuri de senzatie: fie de groaza, de moarte, de extaz, de claritate, de usurare. Ea vine cu sentimentul de plinatate, a locuirii propriei vieti, si nu ca cel in care ai sentimentul ca esti condus din umbra ca de o papusa de altcineva.
Judecata Smarandei asupra prietenilor lui Bogdan face sens in contextul asta. Cei doi sunt confuzi pentru ca par purtati de un papusar pentru ea, si judecata ei – “sunt neispraviti” – indica ambivalenta ei in relatia cu cedarea. Smaranda, prin judecata ei categorica, disociaza tocmai partea din ea fata de care ar trebui sa aiba compasiune, partea din ea care e “neispravita,” partea din ea care reactioneza defensiv (si pasiv-agresiv) la dorintele lui Bogdan. Dar Smaranda are acces la momentul tertiarului, al iesirii din dominatie, al cedarii. Ea, prin “imi pare rau,” se lasa deschisa de un tertiar, de posibilitatea de a intra intr-un spatiu de joc creativ.
Cedarea face pasul mai departe, dincolo de relatiile de dominatie si control. Ea este confundata de multe ori cu supunerea si este de multe ori apropiata. Totusi, ele sunt experiente esential diferite. Supunerea e lugubra, e grea. Cedarea e usoara, ca o pana, si e vesela, in senzatia de bucurie a celui care i se intampla ceva. Cedarea se intampla in tertiar, nu este activata voluntar. Cedarea, spune Ghent, este poate experienta pe care Lacan o cauta in ora lui scurta, daca intentia era sa il trezeasca pe analizand din Imaginar, din vis si sa il apropie de Real.
Analistul, maestrul Zen, sihastrul crestin sau guru-ul indian devin – din perspectiva cedarii – un pretext pentru a intalni experienta intalnirii cu un eu mai autentic, mai real. Supunerea este seducatoare, te face sclav, te suprastimuleaza in securitatea unei vasalitati grele. Experienta masochismului este cea a supunerii fata de celalalt, ingropand o parte a sineului care doreste sa fie eliberat. Masochismul este cusca de fier care constrange in chingi aspre eul real. Experienta sexuala a orgasmului cu un iubit / iubita e pentru Ghent apropiata de cedare. Orgasmul este scena unde doresti sa te transformi prin cedare. Sexul este aici doar un vehicul pentru a surprinde o iluminare.
Ghent pune o lumina noua pe frica de prabusire (breakdown) a lui Winnicott. Pentru Winnicott, frica de prabusire este frica re-experientei unui eveniment traumatic care s-a intamplat si care este uitat. Pentru Ghent, supunerea – sau masochismul – este un posibil rezultat al tendintei de a descoperi sinele real, de a procesa diferit frica de prabusire. “Frica de prabusire” este impulsul initial catre posibilitatea descoperirii sinelui real, iar cedarea si supunerea sunt cele doua procese care i se intampla unui individ. Trauma exista in “frica de prabusire” si e poate fi procesata in moduri diferite.
Cearta ca loc al prabusirii
Bogdan primeste un sms de la Smaranda. In el, Smaranda spune ca se culca si ii ureaza noapte buna. Bogdan se desprinde de cei doi amici si vine spre hotel. Bogdan o intreaba:
Dormi?
Smaranda raspunde:
Vorbeste mai tare ca sa il trezesti [pe Adi]. Si tropaie mai tare. Si stinge, te rog, lumina.
Samaranda ii sugereaza lui Bogdan ca e ranita. Sugestia e pasiv-agresiva, pentru ca nu e articulata ca un loc al propriei subiectivitati. Copilul e folosit ca pretext pentru articularea sentimentelor ei. Smaranda e in stadiul de nediferentiere, unde sentimentele ei si sentimentele copilului sunt un tot. In cearta, ele sunt facute indistincte, iar copilul e folosit in jocul ranirii ei. Cand ea spune
Nu ii dai atentie lui Adi
ea spune
nu imi dai mie atentie, eu nu sunt vazuta.
Datorita indistinctiei intre granite – ea e diferita de copil, ea e diferita de Bogdan – Smaranda nu poate sa se articuleze pe sine.
Cearta se declanseaza de la un motiv mai vechi de harta. Aprinderea veiozei noaptea este un teren de lupta.
Eu vreau asta
si
tu vrei altceva
devin formele de protest, de incercare de diferentiere, de intrare in jocul lui
“suntem diferiti si avem preferinte diferite.”
Harta incepe cu
du-ti tricoul in baie (Smaranda)
si
imi trimiti sms-uri de nevasta (Bogdan).
Amandoi apeleaza inconstient la ranirea celuilalt. Eu sunt ranit, tu m-ai ranit si, prin urmare, eu te voi rani.
Cei doi interpreteaza corect reactiile celuilalt, dar pentru ca sunt in spatiul hartei, al certei, al alunecarii catre prabusire, au o capacitate scazuta sa cedeze, sa faca pasul recunoasterii dorintei celuilalt ca fiind reala si autentica. Bogdan ii spune Smarandei:
Imi trimiti sms-ul ca stai singura acasa si suferi, iar eu il inteleg si vin acasa.
Bogdan trimite la experienta lui a Smarandei. El stie ca Smaranda ii arata, prin identificare proiectiva, ca e o parte a ei care e supusa, care traieste experienta masochismului, si ca ea este foarte dureroasa. Smaranda nu vrea ca Bogdan sa interpreteze pentru ea: ea vrea ca Bogdan sa inteleaga si sa ii dea ce are ea nevoie: dorinta, vizibilitate, ajutor in cresterea copilului. Limitele interpretarii in harta sunt clar evidente in inutilitatea interpretarii in acel moment in harta.
Interpretarea lui Bogdan nu e bine primita de Smaranda. Bogdan ii ataca toate granitele: ii identifica partea dureroasa, cu un ton acuzator, lipsit de intelegere. Intra peste ea in baie si ii spune ca vrea conflict. Ii sugereaza ca in cuplu ei sunt indistincti. Iar Bogdan are puterea de a face corpurile si reactiile indistincte. Smaranda, fiind in defensiva in baie, interpretata agresiv de Bogdan, reactioneaza agresiv. Ii spune ca Bogdan nu e un tata bun si ca isi neglijeaza copilul. Ea stie ca o sa vatameze o parte sensibila, dureroasa a experientei lui Bogdan. Ea simte ca este atacata si reactioneaza ca fiind atacata.
In jocul de “du-te vino al hartei” (ca in jocul lui fort-da din Freud), e un strigat inspre recunoastere si nevoie de atasament. Benjamin numeste locul certei un loc al complementaritatii. In complementaritate, esti facut sau ti se face. Dependenta intre cei doi devine coercitiva si e o experienta a dominarii, unde exista un supus si un stapan, pentru amandoi. Este experienta a spatiului ingust, a impasului. In impas, coercitia dependenta nu face decat sa escaladeze reactivitatea unuia fata de celalalt. Bogdan si Smaranda sunt locuiti de impas, care isi aseaza umbra peste cei doi. In impas, conflictul nu poate fi jucat, simtit ca un conflict, procesat, mediat. In impas, conflictul este simtit ca fiind ca o problema de viata si de moarte, ca in lupta pentru recunoastere intre un sclav si un stapan. Spatiul jocului vazut ca joc este distrus si cei doi se percep unul pe celalalt ca fiind splitati, taiati.
Bogdan cliveaza partea de dependenta, partea in care el este dependent de Smaranda. El este independent, cel care tine casa, cel care aduce bani in casa si cel care face ce vrea cand vrea. El inoata cand vrea, sau merge la masa cu baietii, pentru ca nu este dependent de Smaranda. Smaranda este doar o nevasta care ii sugereaza ca doar ea e dependenta de el. Bogdan activeaza o structura sociala de gen, in efortul lui de clivare. El, in pozitia “masculina” a provider-ului, nu are de ce sa fie dependent de Smaranda.
Smaranda, pe de alta parte, cliveaza, rupe din ea partea de independenta. Ea trebuie sa aiba grija de copil singura, ea nu are viata in afara familei si este doar dependenta de Bogdan. Smaranda isi imagineaza independenta ca intr-un efort de a construi unitatea familei si isi rateaza imaginarea unei independente pentru ea, pentru dorintele ei. Smaranda, in pozitia “feminina” a celui care este provided for nu are de ce sa fie independenta de Bogdan.
Structura diadica a complementaritatii, a jocului lui a fi facut, a face cuiva, este activata in harta. Harta construieste o structura adanca a oglindirii si coresponentei afective care functioneaza inconstient, atunci cand partenerii se holbeaza unul la celalalt, sau se intrerup in permanenta. In astfel de interactiuni, exista o simetrie care arata aparenta opozitie a relatiilor de putere: fiecare se simte incapabil sa aiba recunoasterea celuilalt, si fiecare simte ca se afla in puterea celuilalt. Fiecare simte ca celalalt este seducatorul-tortionarul: fiecare il simte pe celalalt ca “ii face celuilalt”. Existenta relatiilor de putere este ca exista doar doua alegeri: fie supunere, fie rezistenta fata de celalalt. In complementaritate, fiecare partener simte ca doar el are dreptate si ca celalalt greseste.
Benjamin sugereaza ca iesirea din complementaritate se face doar daca propria participare in harta, in impas, este recunoscuta. Recunoasterea vine cu cedarea rezistentei, cu cedarea rezistentei care vine la reactivitatea noastra fata de a fi vinovat, de a fi blamat. Mai mult, sugereaza Benjamin, cand psihanalistii rezista la inevitabilitatea lui “a-l rani pe celalalt,” atunci cand ei disociaza intrarea in ranile pacientilor, cand ei neaga inchiderea in procesele proiective ale pacientilor pentru a se inchide in propriile lor procese proiective, atunci ei sunt in pericol sa intre in structuri de complementaritate.
Cu alte cuvinte, intrarea in harta, intrarea in cearta, intrarea in complementaritate este inevitabila. Daca ea este inevitabila, daca cearta cade inevitabil peste noi, atunci experinta participarii se poate simti mai putin neajutorata. Daca analista(ul) cedeaza principiului influentei reciproce, atunci actiunea responsabila este facuta posibila si spatiul tertiar poate incepe. In acel moment, in momentul prabusirii, in momentul spargerii, al fragmentarii, al disolutiei, atunci poate fi negociata experienta separarii si a dependentei. Supravietuirea prabusirii in complementaritate este cruciala in experienta terapeutica. Prabusirea devine atunci un loc privilegiat al intelegerii. Doar prin prabusire experientele traumatice trecute pot fi metabolizate si construite cu o noua forma.
Cearta din baie dintre Bogdan si Smaranda nu duce determinist la momentul cedarii, al reconcilierii, sau al deschiderii tertiarului. Dar cearta, si prabusirea, il fac posibil. Il fac posibil pentru ca deschid posibilitatea unei re-structurari, unei re-configurari a unei structuri traumatice. Daca clivajele intre cei doi sunt deja in actiune, daca proasta administrare a independentei si dependentei in cuplu sunt nu doar forme individuale de experienta traumatica, dar si forme sociale, politice, de incorporare a traumei, atunci ele sunt inevitabile. Jocul structural al clivarii prin locuirea unui gen, fie barbat, fie femeie, duce inevitabil la cearta si experiente ale prabusirii. Ele, asa cum arata Ghent si Benjamin, ni se intampla. Si pentru ca ni se intampla, avem nevoie de resurse sa le navigam bine.
In baie, in fata oglinzii, in fata oglinzii care suntem si noi, spectatorii, Bogdan si Samaranda ne arata cum prabusirea contine un sambure de viata noua. In sfarsit, cei doi isi formuleaza agresiv reprosurile. Bogdan ii spune ca nu ii place lipsa ei de independenta, iar Smaranda ca nu ii place lipsa lui de dependenta. Amandoi sunt orbi la cum isi pot ingriji partile disociate, care de altfel sunt formulate clar si tare prin propriile voci. Bogdan se zbate cu propria lui independenta, iar Smaranda cu propria ei dependenta. Amandoi sunt intr-un efort de vindecare, de vindecare a propriei lor voci. Bogdan alege sa plece, alege sa obtina recunoastere „masculina”.
Cum ne disociem masculin dependenta?
Bogdan si cei doi prieteni, Penescu si Iordache, incearca sa ia contact pe parcursul zilei. Ei incearca sa fie intimi, sa poata sa isi recreeze spatiul creativ al prieteniei. Insa exista o ratare, un blocaj in incercarile lor de intimitate. Dupa cearta, Bogdan pleaca unde si-a lasat prietenii. Bogdan e acum singur la bowling. E singur si e abandonat si de Smaranda, si de colegii de liceu. Telefonul suna si un nou Bogdan, iesit din starea de abandon, intra in prietenia de liceu.
Contactul cu prietenii se face prin forme de agresivitate usoare. Ele sunt parte a codului de recunoastere masculin. “Boul”, “uite curva”, “hazliule”, “tampitule” sunt parte a unui limbaj de integrare, a introducerii in lumea “masculina”. El indica o absenta si o lipsa de contact reala, dar si o cale catre o posibila intimitate. Penescu si Bogdan stau la o shaorma. Penescu intelege ca Bogdan s-a certat cu Smaranda. Il intreaba:
Ce s-a intamplat?
Bogdan nu spune nimic. Ca Bogdan pe plaja cu Smaranda, Penescu se grabeste sa il asigure pe Bogdan. Ii spune ca sunt potriviti. El nu cauta un raspuns real, pentru ca e speriat sa il primeasca in acel moment. Momentul s-a pierdut, momentul unei posible cedari, unui posibil spatiu tertiar, al integrarii. Tensiunea intimitatii e rupta de Bogdan care muta discutia la shaorma. Intimitatea posibila, intrezarita, este taiata din zbor.
Codul masculin al autoritatii e partea dura, incasabila, a conversatiei cu Penescu. El este in permanenta fisurat de durere, de singuratate, de nevoie de intimitate, care sunt disociatul in conversatia intre ei. Dar conform codului masculin, discutia este despre profesie, despre sex, despre “baia la cocosel” care sunt substitute pentru nevoia de intimitate plina. “Labagii” sunt cei care nu se tin de cuvant si care ii dau “in gura” lui Bogdan, atunci cand nu sunt onesti. Valorile sunt clare: suntem barbati plini cand facem altora ceva, nu cand ni se face noua sau, si mai rau, cand “noua ne facem noua ceva” (citeste “a te masturba”). Codul lui “a rani – a fi ranit”, “a castiga – a fi invins” structureaza relatiile de intimitate intre cei doi prieteni. Dominatia este vizibila, plina, in colapsarea intimitatii intre cei doi, prin recursul la semnele de confirmare masculina.
“A o trage” devine modalitatea celor trei de a face contact. Corpul unei prostituate este oferit pentru cei trei pentru a se conecta, pentru a se deschide intim unul fata de celalalt. E un ritual al imposibilitatii si e trist. Sugestia de homoerotism din impartirea Ramonei e tinuta la distanta, ca ceva care ameninta sa colapseze fundamental structura relationala a interactiunii intre cei trei barbati.
Ramona e tinuta in permanenta la distanta de cei trei, ca un corp strain, care e dorit doar pentru a realiza contactul intre ei. Functia Ramonei este foarte precisa, este de legatura, pentru ca legatura intre barbati este care care lipseste aici (Bion vorbea de attacks on linking ca fiind o structura defensiva primara). Penescu, Ramona si Bogdan stau pe pat in camera de hotel. Ramona isi defineste statul ca musafir in camera, Bogdan raspunde ironic:
Si eu sunt musafir.
Bogdan semnaleaza de la inceput ca el are un statut special, el este parte a unei relatii mai complicate, mai intime, iar Ramona este doar un musafir. Bogdan are dreptate, el este parte a intimitati distincte, al unei intimitatati unde o prostituata este exclusa. Ramona este tinuta in afara, ca un corp care face doar legatura intre barbati.
Competitia dintre cei trei e sugerata de cine “se culca” cu Ramona prima data.
Te-ai blegit
este reactia de blam, de competitie, fata de Bogdan, care are sentimente amestecate. “A o avea sculata” este jocul masculin al confirmarii. Vinul si corpul Ramonei sunt substitutele pe care cei trei le produc pentru a fi intimi unul cu celalalt.
Pana in momentul balconului, Iordache era aproape incapabil de contact direct, iar contactul in prietenie era realizat prin codul masculin al limbajului erectil. Iordache, dupa actul sexual, pe balcon cu Bogdan, poate sa vorbeasca despre frica de moarte. Ei impart o sticla de vin. Ei “bocesc” un prieten mort, il aduc in amintire.
Deodata, Bogdan, reamintindu-si prietenul mort, spune:
Era baiat.
E o formulare extraordinara, prin forma ei scurta, care condenseaza admiratie, tristete si nostalgie. Spatiul e deschis din nou pentru intimitate. Durerea impartasita face posibila o noua interactiune. Iordache il saruta pe Bogdan si ii spune ca e prietenul lui cel mai bun.
Dar si cel mai bulangiu.
Iordache este capabil sa deschida spatiul tertiar. El devine direct si ii spune lui Bogdan ca nu ii place in Suedia. Iordache vrea contact plin si Bogdan reactioneaza si ii spune ca nu vrea sa mai fie sarutat. Iordache impinge discutia la un nivel de intimitate pe care Bogdan il gaseste inconfortabil. Iordache ii spune ca se casatoreste. Experienta rusinii, de a fi imigrant in tara straina, e articulata.
Daca Penescu ii ofera bani lui Bogdan pentru a o plati pe Ramona, o face si cu gandul ca ar putea sa lucreze cu Bogdan. Ofera financiara, de a folosi corpul Ramonei ca legatura, e facuta pentru posibilitatea de a fi mai aproape de Bogdan. Iordache, in spatiul deschis de balcon, cauta o alta intimitate cu Bogdan si ii spune de rusine, nunta si singuratate. Cei trei sunt in cautarea articularii dorintei de a fi impreuna, de a fi intimi, de a deschide un spatiu tertiar.
Cand o platesc pe Ramona, Penescu ii spune:
Sarut mana pentru masa.
E ca si cum cei trei au fost invitati la o masa buna de o mama hranitoare si au primit iubirea / hrana de care au avut nevoie. Ea le arata cum se deschide o sticla de vin. E ca si cum le spune ca ea stie cum sa faca deschiderea catre placere, intimitate, viata.
Cateva ganduri de final
Aici am incercat sa il citesc pe Boogie dintr-un unghi critic relational. Pentru mine, personajele lui Muntean sunt in cautarea unei intimitati mai pline, a unui spatiu creativ unde se pot juca, a unui spatiu tertiar care ar inagura o dinamica in afara solutiei S&M facuta norma sociala. Ei sunt in cautarea unei structuri noi si isi repeta inadecvarea, disocierile si dorintele visand la deschiderea unui spatiu diferit de doua subiectivitati individuale. Ideea de cedare trimite catre posibilitatea permanenta de a gasi spatiul dorit, in structura lui aici-si-acum. Cedarea ofera o noua posibilitate, dincolo de performarea mecanica a structurilor de supunere si dominare pe care le invatam din copilarie.
Ce e important in Boogie este ca ne sugereaza ca structurile de dominatie sociale nu sunt numai in noi, cat sunt activate interpersonal in campurile noastre intrapsihice. Relatia lui Bogdan cu mama lui este o replica in miniatura a fricii de intimitate pe care el o are cu Smaranda. Totusi, dinamica intra-psihica se activeaza in campuri interpersonale, unde blocajele si apararile apar, se nasc in situatii anume. Ele, cum sunt cearta, capata forma tocmai pentru a indica posibilitatea unui nou inceput, al unei prabusiri care duce la reparare. Cearta si repararea fac parte dintr-un proces complex mai larg din care, dupa cum spune Stephen Mitchell,
a deveni parte a problemei inseamna a deveni parte a solutiei.
Ce e important pentru Bogdan si prietenii lui este ca ranile pe care le poarta – ii putem imagina ca pe niste rani portante – sunt in ei, dar si parte a unui proces social al dominarii unde relatiile de putere sunt transmise si internalizate. Ei sunt purtatorii ranilor sociale si le manifesta in interactiunile dintre ei. Cedarea sugereaza ca noi (si analistii, in principal) nu ne putem extrage din campurile sociale pe care le ocupam. Ele sunt parte din noi. Sexismul soft a lui Bogdan si al prietenilor lui – si mai ales tentativa de a avea intimitate prin cumpararea unui corp – este o lectie pentru cum “masculin” suntem speriati de dependenta. Sexismul soft masculin este parte a unei dinamici sociale mai largi, unde el este creat in intersectia cu dorinta de intimitate si independenta pe care Smaranda le disociaza.
Cedarea ne indica cum putem sa avem o acceptare deplina a necesitatii de a fi parte din impas, din cearta, din enactment, pentru ca atunci o noua versiune de interactiune este facuta posibila. Baza cedarii este tocmai confruntarea cu propria anxietate, rusine, inadecvare si vina. Este tolerarea structurile de complementaritate inevitabile in care suntem plasati si ne plasam, fara a renunta la speranta unei cedari, a unei capacitati de a fi conectati la negativul nostru uman.
Benjamin spune ca psihanalistii trebuie sa se orienteze in principal catre analiza propriilor disocieri, ca un inceput in clarificarea unui impas. Smaranda face prima pasul spre Bogdan si isi marturiseste disocierea. Dupa cum spune si Benjamin, tocmai prin surprinderea unor astfel de momente, ale propriilor disocieri, analiza unui impas, a unei certe, poate sa fie in mod productiv deconstruita. Pentru Benjamin, lectia umilintei este ca analista(ul) trebuie sa se schimbe, si asta arata un alt proces de regulare al afectivitatii, unde propria vulnerabilitate e acceptata si, cred eu, vazuta ca o poarta regala catre inconstientul interactional. Iesirea din starea de neajutorare se face numai prin comunicarea propriilor neintelegeri, negativitati, frici.
Stephen Mitchell are un expemplu extraordinar despre experienta cedarii. Distinctia fundamentala intre supunere si cedare deschide un spatiu al eliberarii, un spatiu in care ne putem simti reali si umani:
Cand fiica mea mai mica era in jur de doi ani, imi amintesc ca am fost foarte incantat de ideea unui plimbari cu ea, date fiind abilitatile mele de miscare si interesul ei intens in a fi in afara casei. Totusi, am aflat repede ca plimbarile mergeau teribil de incet. Ideea mea de plimbare era o miscare rapida pe un drum sau o carare. Ideea ei era foarte diferita. Consecintele acestei diferente m-au lovit intr-o zi cand am intalnit un copac cazut pe marginea unui drum… Restul plimbarii a fost petrecut in explorarea fungusului si a insectelor, sub si in jurul copacului. Am realizat ca plimbarea nu ar mai fi distractiva pentru mine si ar fi o datorie parinteasca daca as tine la ideea mea de plimbare. Dar cum am fost capabil sa renunt si sa cedez la ritmurile si interesul fiicei mele, o experienta diferita s-a deschis pentru mine… Daca mi-as fi restrans sinele din datorie, as fi experimentat plimbarea ca o constrangere. Dar am fost capabil sa devin versiunea fiicei mele de bun camarad de drum si sa gasesc un alt mod pentru mine de a fi care a capatat o importanta speciala pentru mine.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Foarte interesanta ideea de "cedare" – si in sine, si prin delimitare de "supunere" si masochism. Mi-ar placea de asemenea sa aprofundezi candva, aici, conceptul de "disociere".
Foarte bun articol! E limpede si inteligent, clarifica. Mi-au ramas multe idei din el.
Ma bucur mult de tot sa citesc lucrarea ta, Bogdan, de psihanaliza aplicata din perspectiva teoriei relationale! Extraordinar de mult mi-a placut abordarea! Atat cat ma pricep, termenul tau de "cedare" mi se pare o buna traducere a lui "surrender". In seminarii, noi folosim "predare" care subliniaza parca mai bine distinctia fata de "supunere" adica, in relatia lui A cu B, nu este vorba despre cedarea lui A in favoarea lui B sau invers ci, predarea ambilor, A si B, in favoarea lui A-B (relatia in sine devine cel de-al treilea fara sa fie anulati primii doi, adica A si B). Cred ca mai poate fi spus "incredintare" sau "dedicare"… Sigur ca psihanalistii relationali vorbesc desre relatia in cuplul analitic in care, evident, recomandarea "predarii" este adresata analistului.
In teoria relationala, conceptul de "disociere" se refera la rupturile/esecurile relatiei intersubiective. Aceste momente sunt considerate la fel de "normale" ca si cele de acordare deoarece ambele descriu traseul unic al fiecarei diade terapeutice.
In zonele (intrapsihice si intersubiective) de disociere, apar enacmenturile – de aceea acestea nu sunt considerate "greseli" ale analistului, in sens clasic.
Situatiile de impas analitic reprezinta imposiblitatea trecerii firsti de la disociere la reparatie.
Jessica Benjamin spune ca, atunci cand ne apropiem de zonele de trauma, adica acolo unde pacientul functioneaza in parti disociate ale sinelui, este imposibil sa nu "esuam" in a ne conecta cu anumite parti ale sinelui pacientului (in mod "normal", parti ale sinelui analistului si pacientului formeaza perechi diadice/conectate – spune ea). Munca analistului este de a intelege in ce fel el s-a disociat impreuna cu pacientul sau. In momentele de disociere intersubiectiva, cele doua niveluri ale "celui de-al treilea" (adica ale relatiei) si anume: "al treilea promordial" (relatia materna, primara) si "al treilea simbolic" (relatie mai evoluata) functioneaza disociat, nu mai sunt in legatura (ex: interpretarile analistului nu pot fi luate de catre pacient decat ca pe rationalizari/intelectualizari si nu ca pe experiente proprii/insight-uri).
@Georgiana: Ma bucur ca ti-au placut notele mele. Un prieten tocmai mi-a scris pe Facebook ca pierd cititorii cu "romanul" meu. Poate ca e prea lung, dar ma bucur ca ti-a placut tie.
Imi place mult traducerea cu "predare." Indica, cred, dupa cum remarci un abandon fata de o situatie mai degraba, si nu fata de o persoana. Singura mea rezistenta e ca asociez predarea cu un limbaj militar. Predarea imi sugereaza un prizonier care se preda, sau cineva care devine prizonier prin predare. Si pentru ca ce invat invat de la oamenii pe care ii iubesc, de multe am auzit ca "am cedat," ca "ea a cedat si a facut pasul mai departe". Si cred ca am invatat cumva sa cedez si la asta ma gandesc cand fac un pas inapoi, la cedare.
Sunt curios sa vad ce faceti voi in seminariile despre relationalisti. As fi curios sa aud si reactia ta fata de relationalisti in genere.
Foarte adevarata ideea de cedare, predare, sau cum vreti s-o numiti. E vorba despre a renunta constient la o parte din propriul sine pentru a face loc unei parti din sinele celuilalt. Forma matura de iubire pe care unii nu o afla niciodata, o deschidere catre celalalt care creeaza premisele unei relatii indelungate.
De multe ori relatia cu copiii ne invata ce inseamna cedarea. Ei sunt mai determinati sa produca "evenimentul" in parinte decat un partener simbiotic. Dupa parerea mea, o mama buna presupune o mama predispusa la cedare, iar asta se inatampla mai cu seama cand mama are o clara imagine a separarii sale fata de copil. Cedarea presupune, asadar, constiinta separarii, ea e o consecinta a acestei separari, niciodata invers.
@Bogdan: Cred ca e prima lucrare pe care o citesc de psihanaliza aplicata in abordarea relationala. Mi se pare foarte buna pentru ca e detaliata foarte mult, ca atunci cand se discuta prezentarea unei sedinte de terapie (de aceea este lunga lucrarea). Nu stiu daca te-a invatat cineva acest mod de lucru 🙂 sau te-ai gandit singur. 🙂 Oricum, felicitari! Si inca ceva: faptul ca ai inteles atat de bine – in cazul in care imi permit cu de la mine putere sa dau note :)) – conceptele relationistilor!
Pai da, "predare" atunci cand exista o lupta (in pozitia schizo-paranoida pe care o avem cu totii in noi, intotdeauna exista…); "predare" = "renuntarea la lupta". Dupa cultura mea militara, 🙂 prizonier ajungi daca esti capturat. Daca te predai, lupa se termina; daca esti prizonier, lupta nu se termina, nu? 🙂 Iar "predare" are si sensul de "a te livra" nu atat celuilalt cat relatiei cu el. Exista predare – primire. 🙂
In fine, nu exista inca o traducere oficiala ci aceasta a fost incetatenita la SRP.
Nu avem un seminar despre psihanaliza relationala. In cadrul seminarului clinic tinut de domnul Papadima, abordarea dansului este aceasta. De asemenea, discutam articolele publicate de relationisti si incercam sa intelegem conceptele lor. Si imi place ca prin prezentarile clinice ne invata sa ne predam. 🙂
Sunt foarte entuziasmata de relationisti (deci, aceasta este reactia mea) 🙂 pentru ca ii simt cel mai aproape de modul meu de gandire.
@anonim: Nu cred ca e vorba despre o renuntare constienta. Ei spun ca la nivel implicit procedural (asta inseamna preponderent inconstient) ne predam sau nu, indiferent daca ne propunem sau nu constient/voluntar lucrul acesta.
Da, este forma cea mai matura de iubire/relatie si se poate vorbi mult despre asta.
Sunt foarte incantata de observatia dvs. ca relatia cu copiii ne invata cel mai mult ce inseamna predarea si am sa revin sa explic de ce cred asta.
@Georgiana: Multumesc de cuvinte bune.
"Mi se pare foarte buna pentru ca e detaliata foarte mult, ca atunci cand se discuta prezentarea unei sedinte de terapie (de aceea este lunga lucrarea). Nu stiu daca te-a invatat cineva acest mod de lucru 🙂 sau te-ai gandit singur. :)"
Pai cred ca imi vine de la cititul de lucrari clinice. Din cate am inteles, ce vor jurnalele din psihanaliza in ultima vreme e un singur caz, foarte detaliat. Problema cu Gradiva este ca un caz prea detaliat poate sa piarda eventualii cititori. Cred ca am pierdut unu – doi prieteni prin lungimea "cazului," dar aveam nevoie de spatiu de explicare. Poate sa il editez alta data mai feroce…
Ma bucur sa aud de seminarul domnului Papadima. Daca vrei o carte foarte in voga pentru relationalisti care se numeste Partners in Thought (Donnel Stern), spune-mi si ti-o trimit ca e-book.
"@anonim: Nu cred ca e vorba despre o renuntare constienta. Ei spun ca la nivel implicit procedural (asta inseamna preponderent inconstient) ne predam sau nu, indiferent daca ne propunem sau nu constient/voluntar lucrul acesta."
Georgiana are dreptate ca ideea este de predare e fata de o situatie, si nu e actiune voluntara. Totusi, as zice sa nuantam un pic distinctia asta voluntar/involuntar de la Ghent si sa lasam loc si pentru actiunea voluntara. Mi se pare ca e prea schematica, ca intr-un abandon fata de o actiune cu plan in minte. Poate predarea are si componenta volitionala, desi partea interesanta este cand relatia este traiata ca fiind un "al treilea", si nu ca un produs voit al unui partener.
"Sunt foarte incantata de observatia dvs. ca relatia cu copiii ne invata cel mai mult ce inseamna predarea si am sa revin sa explic de ce cred asta."
La inceputul lui Boogie, Bogdan nu are rabdare sa se joace cu baiatul lui, dupa ritmul pe care baiatul lui il vrea. El nu se prea preda in relatia asta… Problema este ca nu se prea preda fata de partile lui tari, ne-procesate, din sine. Dar sa nu fiu prea aspru cu saracu Bogdan, ca nu mai stiu de care Bogdan vorbesc acum.
Din ce-am inteles renuntarea inconstienta e mai degraba supunere si tine de controlul pe care il permiti (desi termenul tine din nou de o alegere, ceea ce nu e cazul aici) celuilalt pentru ca habar nu ai cum ai putea fi altfel in relatie.
Probabil ca cedarea e de cele mai multe ori preconstienta, insa cred ca cedarea analistului este preponderent constienta, sau sper ca asa se intampla de obicei in cura.
E destul de stranie alegerea de termen "predare", are pe undeva si o conotatie de rusine narcisica, de aceea cred ca cedarea e mai aproape de sensul procesului.
Chiar daca se da in subiect o lupta intre propria dorinta si dorinta celuilalt nu cred ca intensitatea acesteia poate ravasi subiectul, daca s-ar afla intr-un asemenea pericol in mod sigur ar incerca sa controleze intr-una din modalitatile posibile: sado sau maso. De unde putem ajunge si la o oarecare concluzie, si anume ca o persoana anxioasa va avea mari dificultati in a ceda, pericolul pierderii controlului avand un potential de destructurare pe care un subiect fragil nu si-l poate asuma, fie si inconstient.
E nevoie de multa incredere in celalalt pentru cedare, de aceea poate, copiii sunt cei mai in masura sa produca declicul asta in parinti.
Draga Bogdan, multumesc anticipat pentru carte; 🙂 adresa mea este georgiana_branisteanu@yahoo.com
Si cedarea masochista si cea nemasochista cred ca pot avea parti inconstiente, preconstiente si constiente. Ceea ce vroiam sa spun este ca nu ne putem baza foarte mult pe faptul ca "a fi cu celalalt" intr-un mod matur poate fi prea mult invatat la nivel rational pentru ca nu e o chestiune comportamentalista in sensul de "asta se face" – "asta nu se face". Psihanaliza clasica spune ca tine de maturizarea emotionala… Dar relationalii spun ceva mai mult; spun ca potrivirea cu celalalt tine de nivelul procedural adica, ei nu mai vorbesc de varste de dezvoltare emotionala ci, de o zona mult mai primitiva, cu radacini in biologic. Acesta este un nivel psiho-etologic si este implicit oricarei relatii; este "procedural" in sensul ca reprezinta actionalul invizibil din noi; este enactementul cu origini extrem de primitive. Psihanaliza relationala e interesata de schimbarea produsa la acest nivel.
Ca sa te angajezi/dedici relatiei cu celalalt, nu in el trebuie sa ai incredere ca nu-ti va face rau ci in tine ca nu ti se poate face rau. M-am gandit la copii pentru ca sunt mai aproape de acest nivel procedural, primitiv, pe care toti il avem in noi iar acest nivel intra in contact cu cel al adultului si ajung (sau nu) sa aibe un ritm comun. Imi vine in minte ca un exemplu extrem de vizibil depresia postpartum care este o stare naturala prin care mama (fara sa-si propuna) se acordeaza cu disocierea pe care bebelusul o traieste dupa ce i-a fost distrusa viata intrauterina.
Apropo de traducerea lui "surrender" cu "cedare" ori "predare". N-ar fi potrivit oare, asa incat sa existe si sensul de predare in favoarea relatiei, si o atenuare, totodata, a sensului de "rusine narcisica" presupus de al doilea termen – n-ar fi oare potrivit de tradus cu "concedare"? Prefixul "con" indica tocmai atitudinea pro-relatie si o anume coniventa sau asteptare, desi actiunea e a unuia dintre cei doi, A sau B.
Propunerea lui Dorin e o formula de compromis buna, dupa opinia mea. Concedezi in favoarea relatiei, adica ingadui celuilalt sa existe ca fiinta separata, in relatie cu tine.
Daca ne referim la nivelul procedural al relatiei dintre doua persoane inseamna ca ne miscam intr-o cu totul alta paradigma decat cea psihanalitica, si nu ma refer la comportamentalisti, desi, lucrurile par mai aproape de pattern cand vorbim de nivelul procedural.
Daca a fi cu celalalt nu se invata neaparat in mod matur prin evolutie emotionala, atunci acest fel de a fi s-ar capata intr-o relatie fireasca, naturala, asa cum ar fi ideal sa avem majoritatea dintre noi. Dar este,oare, terapia acel ceva care sa semene cat de cat cu o relatie naturala? Mai degraba prietenia corespunde modelului procedural.
Insa acesta e un ideal. Si mai stim ca copilul nu se naste neaparat cu aceasta predispozitie spre a fi bun in mod natural, el este nu de putine ori la fel de incercat ca si adultul in relatie, fie de propriile angoase, fie de intoleranta la frustrare, fie de invidie. Asa ca nu ne putem baza pe el ca sa invatam sa fim binevoitori in mod natural.
Mi se pare foarte interesant ca domnul Papadima merge pe aceasta directie, cred ca are o semnificatie particulara alegerea directiei relationale. Dar a ramane la nivelul actional in relatie e o modalitate de a evita separarea, cu tot ceea ce implica ea. Fara intelegere manifesta, concedarea nu poate avea loc. E doar supunere.
Si o semnez anonima, ca sa stiti cu cine aveti o disputa,
Ioana Marculescu
Da, si mie mi se pare cea mai buna varianta termenul propus de Dorin. Am sa-l propun la seminar. 🙂 Dar e corect "concedare" si nu "concedere" de la "a concede"?
Conotatia de "rusine narcisica" nu o sesizez la "predare", nu-mi dau seama…
"ingadui celuilalt sa existe ca fiinta separata, in relatie cu tine"
Cred ca asta exprima exact ce spun ei prin "recunoastere reciproca". Am sa caut un citat sa va trimit.
"Daca ne referim la nivelul procedural al relatiei dintre doua persoane inseamna ca ne miscam intr-o cu totul alta paradigma decat cea psihanalitica, si nu ma refer la comportamentalisti, desi, lucrurile par mai aproape de pattern cand vorbim de nivelul procedural."
Vrei sa spui alta paradigma decat cea psihanalitica clasica…
Sigur ca e vorba de pattern dar atitudinea fata de pattern si schimbarea lui e diferita fata de comportamentalisti. Acestia din urma vorbesc de comportamentul manifest iar relationalii despre faptul ca putem imparti comportamentul manifest in microactiuni. La comportamentalisti, schimbarea comportamentului manifest e posibila aplicand scheme/pasi… etc. iar la relationali, schimbrea la nivel profund, de microproces, e posibila prin actiuni spontane. Chiar asa si scriu cand discuta studii de caz ca "miscarile" celor doi (pacient si analist) sunt imprevizibile si spontane.
Schimbarea (adica "invatarea" cum sa fii cu celalalt) trebuie sa fie o evolutie emotionala… E bine spus. Ca sa fie o evolutie emotionala, analiza trebuie sa fie mai fireasca si mai naturala decat o prietenie si de obicei este, cred. Poate ai vrut sa spui ca o prietenie e mai fireasca in sensul de context/tip de relatie mai frecvent sau comun…
Sigur, copilul nu se naste invatat sa se predea (sa conceada). La nivel procedural functionam "care pe care" / dominator – dominat / doer – donne. Animalul nu concede, el e schizo-paranoid… De aceea schimbarile la nivel procedural duc la cresterea capacitatii de predare, ca un compromis sanatos intre cei doi poli: doer – donne.
"Dar a ramane la nivelul actional in relatie e o modalitate de a evita separarea, cu tot ceea ce implica ea."
Nu inteleg ce vrei sa spui aici.
"Fara intelegere manifesta, concedarea nu poate avea loc. E doar supunere."
Cam asta vine si spune Peter Fonagy care vorbeste despre mentalizare si spune ca aceasta nu poate fi obtinuta implicit…, de la procedural la procedural… 🙂 El seamana intr-adevar mai mult cu comportamentalistii, ca veni vorba, dar lucreaza cu borderii…
Referitor la relatia adult – copil, sigur ca de la adult trebuie sa ne asteptam sa se predea relatiei cu copilul, asa cum povesteste Stephen Mitchell. Cand intr-un mod fericit se intampla asta, "invata" si copilul acest lucru in a fi cu celalalt. Dar ce se intampla cu adultul? In relatia cu copilul, el e nevoit sa acceseze in el propriile zone pe care varsta copilului i le solicita. Nu e usor dar este o ocazie pentru un refresh psihic personal.
Ai dreptate, Georgiana, corect e "concedere". Acum, nici cuvantul asta nu exista in limba romana, la drept vorbind (decat, cred, in vocabularul juridic). Dar poate fi inventat sau extins (pentru ca termenul de "concesie", care i-ar corespunde – a concede = a face o concesie, pierde deja esentialul, mi se pare). "Concedere" mai pastreaza inca sensul cedarii – al cedarii de bunavoie, cum arata, printre alte sensuri de asemenea bune, Dexonline http://dexonline.ro/definitie/concede.
Imi placea concedare pentru ca presupune cedare de o parte a relatiei, ceea ce creeaza premisa cedarii si din partea cealalta. Pana la urma o cedare care nu se soldeaza cu o introiectie din partea celuilalt nu schimba semnificativ relatia. Nu se poate inventa un cuvant nou?
Vreau sa mai adaug ca mi se pare interesanta perspectiva relationala intrucat formuleaza conceptul de relatie ca pe o creatie comuna, pusa undeva in afara lumii interne a participantilor. Ceea ce seamana intrucatva cu jocul, cu spatiul tranzitional, nu sunt insa convinsa ca functionam asa de "izolat".
Ioana M.
Imi amintesc de o teorie pe care o aveam pe la 20 de ani. Ca intre doi oameni care incearca sa comunice sunt 3 "praguri". Primul e ce simti si vrei sa redai insa nu se poate intocmai, ajunge in afara distorsionat. Apoi mediul distorsioneaza inca o data incat la celalat mesajul e deja modificat de doua ori. Celalalt preia mesajul si il modifica inca o data dupa perceptiile lui…imi imaginam asta ca un sistem de raze care isi schimba unghiul de refractie o data dinaintru in afara, apoi din afara in afara si din nou din afara inauntru. Probabil eram inca sub influenta fizicii din liceu 🙂
@Dorin: Da, si eu ma gandisem ca "a face o concesie" pierde sensul fata de "concedare" (dupa cum l-ai explicat tu care l-ai creat) dar nu imi formulasem explicit.
@Ioana: Da, Winnicott este un predecesor important al relationistilor.
Iata un citat foarte frumos despre interactiunea/comunicarea la nivel procedural: 🙂
"The parsing of intentions is a critical issue facing any two interactants. The relation between the observed action and the inferred intention is loose. The parsing of action into intentions or meaning often requires reiteration and redundancy in interactive sequences so that potential alternative ‘readings’ can be evaluated and ruled out. This inference and evaluation process is occurring all the time at an implicit level. The ongoing indefiniteness in the process of inferring intention or goal-directedness in the other's activity contributes inevitable sloppiness to the interactive process. This sloppiness in inferring intention from action is a source of corresponding sloppiness in the interactive process itself. Sloppiness is inherent in the nature of human subjectivity. Each partner is not only putting forth actions and inferring intentions, but also having an effect on shaping the actions and intentions of the other as they emerge. Over time, out of a continued effort towards achieving more fitted activity, the intentions of each may become increasingly implicitly recognised and responded to by the other with more specifically fitted corresponding moves. This is why a relational move is an aspect of intersubjective process and cannot be predefined as a particular type or duration of action.
As intentions become more aligned, new, previously unforeseen joint activities can emerge. Each will be continually gauging, based on exploratory moves, ‘Are we together?’ and ‘Is it where I want us to be?’ The process of exploration and gauging fit is ongoing. In our view, fittedness is continually sensed through awareness of fit of the other's complementary actions in response to one's own initiative. This recognition need not be explicit, however; it does not require awareness at a conscious level. When achieved, fittedness produces a feeling of vitalisation, or increased well-being, because there is increased coherence of the dyadic system as a whole. Fittedness of relational moves thus catalyses changes in analyst—patient interaction, as it does in parent—infant interaction. Fittedness of relational moves, the emergence of more spontaneous, coherent and collaborative forms of interaction will lead to changes in the moving-along process. Each time there is a fit, even if minute, the dyad will be in a slightly different place. Recall that Laura and the analyst moved from ‘No one can get into the room’ to ‘There is only one way to enter’. This is the slightly different place. From the perspective of the implicit, local level, their working together shifted to a new context from which to proceed. The joint attentional intersubjective space they created moved the system to a more complex coherence. What has been created belongs to both, becoming part of the implicit relational knowing of each."
Inteleg din textul asta ca se incearca o formulare a unei relatii ideale intre doi actanti aproape fara aparari. Adica intre doi sanatosi. (Cat e ea aplicabila la o relatie terapeutica am indoieli, stiindu-se ca in terapie nici analistul nici pacientul nu se simt prea bine…)
Numai ca probabilitatea ca doi sanatosi sa coexiste intr-o relatie de lunga durata e, din pacate, minima. Din experienta mea pot infera ca de obicei sanatosii nu aleg relatii cu sanatosi, ci cu nevrotici. MAI EXACT SE LASA ALESI DE NEVROTICI, fata de care au o compasiune pe care restul nevroticilor nu o au, acestia din urma fiind prea preocupati de propria nefericire. Sanatosii sunt mai deschisi catre lume si, deci, catre relatie, ca radicalii liberi, de care se lipesc cei cu deficiente de crestere emotionala "ca marca de scrisoare".
Teoria asta incearca sa repuna in drepturi sanatatea relationala, ca o reactie la supra-investirea gandirii analitice.
De ce am incerca sa amestecam mere cu pere?
Inteleg nelinistea domnului Papadima si il compatimesc pentru conflictul in care se afla: doreste relatii firesti, sanatoase si are parte de parteneri profund afectati. Oricat ar incerca sa-i "educe" in sensul sanatatii relationale, va ramane un vesnic dezamagit. Pana la urma el este cel care a fundamentat actuala societate, sunt copiii lui formatorii de azi, cum ar mai putea intoarce lucrurile inapoi?
Suna abrupt ce-am spus, si asa si este, uneori pacatuiesc prin sinceritate, mea culpa.
Ioana M.
@Georgiana: Sunt foarte sceptic cu reformularea ta a scolii relationalistilor. Eu nu stiu nici unul care sa vorbeasca de un nivel procedural, psiho-etologic, cu radacini in biologic. M-ar interesa sa vad la cine te gandesti tu.
@L Interesanta imaginea cu razele. Acum cum te gandesti diferit la comunicare?
@Ioana/anonim: Cred ca ai dreptate, exista o formulare de ideal terapeutic in textul meu. El vine pe sursa relationalistilor mei, care vor sa gandeasca interpersonal si intrapsihic aparararile. Eu aduc o parte importanta de social la ideile lor.
Acum, eu cred ca relatiile mai bune se construiesc in relatii intime. Din experienta mea, eu nu cred ca sanatosii cauta nevroticii, si viceversa, pentru ca eu cred ca mai toti avem deficite (in limbajul tau). Eu vad deficitele astea ca fiind garantia cresterii, si nu ca sursa patologiei din noi. Ne cautam unii pe altii tocmai pentru ca vrem sa ne retraim "deficitele" diferit.
Adica, ca sa ma gandesc la formularea ta cu "actuala societate," eu cred ca cei care sunt mai sanatosi (in limbajul tau) sunt tocmai cei care cauta sa fie educati in sensul sanatatii relationale. Si sper ca cei care predau psihanaliza stiu ca si ei isi cauata sanatatea prin "predare" ( ori concedere sau cedare sau oricum vrei tu sa citesti actul lui surrender).
Uite, Bogdan:
"Interaction is inevitable and biologically grounded
As living organisms, we are destined to interact/exchange with our environment. It is how we sustain life, self-regulate and expand ourselves (Tronick,1989a). We view this process of exchange as a biologically grounded process that can be considered and observed ethologically (cf. Tinbergen, N., preface, xv-xix, in Schiller, 1957). If two animals are put in the same space, a complicated process of regulating the physical distance, of moving towards and away from one another, will occur. Postures and movements will shift to establish the nature of the engagement. These are the ‘kinesics’ of the interaction. With humans, this process is largely mentalised, meaning that the exploration, regulation and establishing of proper contours, boundaries and temporal structures to the interaction will occur mainly in the intersubjective rather than in the physical space. But it occurs nonetheless.
It is a process of trying to get closer, or further away, or to avoid something happening, or to get something to happen, or to increase or decrease the state of arousal, or to shift the affective state, in relation to the other. These might be called ‘mentalised kinesics’. It is on the basis of such back and forth movement that we arrive at the feeling of being ‘in sync’ with another or are left with the feeling that the other is a million miles away. We know when we like or dislike someone, when we want to be liked or feel indifferent, when we yearn to be closer or wish to withdraw, when we want something to happen or to put a hold on the level of activation. This negotiation occurs in the implicit domain of interaction, even though in the analytic situation it would be mediated through verbal exchange. There is almost always a myriad of other messages behind the explicit content of the verbal exchange, many of them not brought to the level of reflective consciousness, and this subtext constitutes the implicit domain."
E un citat dintr-un articol colectiv, "Explicating the Implicit", publicat de Grupul de Studiu de la Boston.
Interesant, nu stiam de Grupul de Studiu al Proceselor Schimbarii de la Boston. Multumesc, ii adaug la relationalistii pe care ii cunosc.
Acum, grupul asta care il are pe Daniel Stern in echipa (cel cu lumea interpersonala a copilului) vine din zona cercetarilor neuropsihiatriei si cercetarilor empirice. Inteleg de ce se gandesc la o baza biologica, cu accent pe urmarirea miscarilor fine din interactiune. Zona asta de teorii ale dezvoltarii, ale atasamentului, si cu observatiii statistice nu prea o cunosc.
Relationalistii pe care ii cunosc eu vin din alta zona. Ei vin din filosofie, din post-structuralism in special, si de aici rezerva mea fata de o baza biologica in teoriile relationale. Eu ii pun in actiune in textul meu pe Jessica Benjamin si Lynne Layton, care sunt feministe din zona teoriei critice. Ele ar fi foarte reticente sa descrie o structura procedurala a interactiunii, cu baza biologica.
Dar mi-am dat seama ca interesul meu pentru micro-actiuni din Boogie are de a face si cu ce zic cei din grupul de la Boston.
Hm, acum nu prea ma mai gandesc :). Cred ca a devenit mai frusta, acum mai mult simt starile celuilalt si sunt atenta la mizele mele interioare.
Nu cred ca un "sanatos" se lasa ales intr-o relatie, cel putin nu pe termen lung. Asta inseamna multa pasivitate si un interes activ in relatia aia. Daca e vorba de compasiune poate e fantasma vindecatorului, vrea sa-l ingrijeasca pe celalalt, sa fie salvatorul. Dar asta e clar nevoia "nevrotica" a "sanatosului".
Habar n-aveam ca sunt mai multe "modele" de relationalisti, dar citind citatele de la Georgiana imi dau seama ca ideile voastre difera mult. "Aripa Bogdan" alege ratiunea ca mijloc de reglare a relatiei, pe cand "aripa Gerorgiana" insista pe fazele preverbale ale interactiunii. Pana la urma fiecare alege ce i se potriveste.
Eu as alege varianta Bogdan pentru ca imi e mai la indemana, cealalta optiune mi se pare ( e foarte posibil sa ma insel) usor regresiva, apelul la teoria atasamentului poate convinge, dar marturisesc ca mie mi s-a parut, in masura in care am reusit sa pricep ce vrea sa spuna aceasta teorie, ca notiunea de atasament e o chestiune foarte fluida si imprevizibila, ceea ce o face oarecum inutila intr-un construct stiintific.
Sper ca nu v-am enervat prea tare cu parerile mele transante despre sanatosi si nevrotici, ele trezesc in general refuz si iritare, si sunt greu de manageriat psihic. Cred ca a cauta o solutie la problemele care ne incearca e o solutie mult mai sanatoasa decat a nu cauta o cale de mai bine. Asa ca societatea si restul edificiilor psihanalitice de la noi sunt o garantie a cautarii sanatatii. Dar asa cum e ea formulata de "aripa Georgiana", e putin probabil de gasit in aceste minunate locuri. Asta pare sa fie si problema domnului Papadima, pentru care am mare respect, simpatie si compasiune, tocmai pentru ca e foarte constient de ce face. Poate ca domnia-sa ar fi interesat si de varianta lui Bogdan, ar fi un bun compromis intre ce-si doreste si ce poate. Nu sunt insa convinsa ca vrea sa-si schimbe directia.
Oare de ce ma preocupa atat starea de bine a "maestrului"?
Toate cele bune,
Ioana M.
Eu speram sa spui mai multe despre relatiile dintre "nevrotici" si "sanatosi", sa discutam, asta e miza, nu enervarile.
Nu stiam ca dnul Papadima e un maestru sau parinte de turma. Credeam ca in psihanaliza e fiecare cu treaba lui, independent in gandire, in fond o analiza duce la autonomie.
Draga Bogdan,
Este normal ca nu ai auzit de psihanalistii din Boston pentru ca probabil nu te-ai apucat (inca) de clinica, nu-i asa? In tot ceea ce scrie Jesica Benjamin (ex.: conceptul de "relatie = cel de-al treilea"), ea se bazeaza pe teoria dezvoltarii (ex.: Daniel Stern din The Boston Change Process Study Group) dupa cum ea insasi marturiseste. De aceea, dupa ce ti-am spus de Boston, ai realizat ca exista legaturi intre lucrarea ta si teoria lor – prin Jessica 🙂 – cu privire la lucrul asupra detaliului interactiunii.
Imi pare rau ca nu m-am prins mai devreme ca exista o neclaritate ca sa nu se creeze confuzia! Sunt multe de spus si mie imi place foarte mult subiectul! 🙂 Vreti sa citim texte si sa le discutam? 🙂
Bine, un grup de studiu virtual al relationalistilor suna fabulos. Ii zicem The Transatlantic Relational Study Group, poate. Fabulous, indeed!
Nu stiam ca Benjamin se bazeaza pe Stern in ce zice. Cred ca pot invata multe de la tine.
Pai sa-l rugam pe Dorin sa ne faca spatiu si putem sa facem asa. Citim un text, il rezumam un pic pentru cititori, ca sa stie omul ce vede in Salonul nostru (sau sa ii zicem Salonul Relational al Cafenelei Gradiva, sau Cafeneua Relationala a Gradivei (!)), apoi postam comentarii la ce nu intelegem sau asociem liber. Daca vezi alta structura, zii. Apoi putem sa circulam un text pentru cei care vor sa fac parte din grup. Si bagam la relationalisti, ca eu citesc la ei pentru cercetarea mea. Ce spui?
Ii invitam si pe Ioana si pe L la Salon. Ioana o sa fie aripa Ioana pe langa aripa Bogdan si aripa Georgiana. Aripele astea poate vor zbura odata. Iar L o sa poata sa exploreze mai bine starile interioare, pentru ca relationalistii asta fac de rup.
Buna! 🙂 Pai sunt chiar acum on line: cand ai trimis comentariul, l-am si moderat. 😀
Nemaipomenit spui! 😀 Auzi, dar tu nu vii in tara deloc? Puteam face si un grup real… la AIPsA 🙂
Zburam, daca vreti voi…Cine se ofera sa fie carma?
Suna foarte interesant Salonul Relational! Sigur, ma gandesc deja la o structura tehnica 🙂
Sa discutam articole teoretice? Pai atunci eu vreau sa fiu contrapunctul 🙂
Ok. Salonul Relational al Cafenelei Gradiva. 🙂 Ne gandim cum (adica Dorin) si ne lansam voiosi cat de curand. 🙂
Stiam ca am uitat ceva… 🙂 Ioana a remarcat foarte bine ca, intr-unul din citatele de mai sus date de mine (dintr-o lucrare a celor de la Boston), se vorbeste despre nivelul procedural al unei relatii analitice ideale. E situatia cand exista un acordaj… (ii spun pe scurt asa). Cand nu exista, iata ce spune Jessica Benjamin ca se intampla la nivel procedural: "Considering the causes and remedies for the breakdown of recognition (Benjamin 1988), and the way in which breakdown and renewal alternate in the psychoanalytic process (Benjamin 1988), led me to formulate the contrast between the twoness of complementarity and the potential space of thirdness. In the complementary structure, dependency becomes coercive; and indeed, coercive dependence that draws each into the orbit of the other's escalating reactivity is a salient characteristic of the impasse (Mendelsohn, unpublished). Conflict cannot be processed, observed, held, mediated, or played with. Instead, it emerges at the procedural level as an unresolved opposition between us, even tit for tat, based on each partner's use of splitting."
@Georgiana: nu mie clar ce vrei sa spui tu prin nivelul asta procedural si nici ce zice Benjamin despre asta. Inteleg ca in Benjamin exista o structura (procedurala) care este structura lui a face/ a fi facut (tit for tat), si care apare cand nu te poti misca de la complementaritate la "tertiar."
De unde ai cititatul asta? Din ce text? Ce inseamna ca structura de complementaritate e diferita de "procedural"? De ce ii spune fazei asteia nivel procedural?
Acum de la Benjamin la tine. Cum vezi tu legata structura asta procedurala de biologic? sau de ce zice grupul de la Boston?
Iata multe intrebari care pot fi lamurite acum, sau lasate pentru Salon.
Eu vreau sa ma intorc poate la vara in Romania, dar e de vazut. As vrea sa vin sa va vad pe toti.
L@ Daca mai esti pe aici, cum te vezi ca un contrapunct? O inclinatie mai clinica, ca opusa celei teoretice?
Mi-e teama ca intr-o relatie prea "acordata" nu mai exista spatiu pentru diferenta, ura si separare. Si fara a-ti descoperi toate, sau macar unele dintre aceste fatete, la ce mai e buna o analiza? Asta spune mi se pare si textul Georgianei. Asa ca un acordaj temperat, ca in muzica, e cel care va crea potentialul de crestere, diferentiere si separare.
Din punctul meu de vedere relationalismul asa cum l-am inteles de la Georgiana se afla in impasul in care-si doreste rezolvarea problematicilor pacientului in afara cuvantului, desi apelul la semnificare e de neocolit, in analiza vorbim si desfacem firul in patru, modalitate de relatie neimportanta in fuctionarea procedurala.
Sau altfel spus, a despica firul in patru nu are nimic in comun cu functionarea sanatoasa, asa cum o formuleaza Papadima si Grupul de la Boston.
Pe de alta parte in analiza, ca si in viata, "a vorbi" ca actiune este adeseori superioara si preferabila lui "a face"(mai ales in contexte agresive, desigur), cuvantul e o cale de a prescurta drumul catre configurarea unei probleme si gasirea solutiei.
Desigur, fara un acordaj intre cei doi, relatia se consuma disonant, trist si neproductiv. Depinde mai degraba de analist sa se lase "invadat" de lumea pacientului sau, acesta e primul pas catre un acordaj. Abia mai tarziu pacientul invata sa se lase invadat de lumea celuilalt.
Usor de spus, greu de facut.
@Bogdan: Excelente intrebari! Cred ca fiecare dintre ele poate face obiectul unei lucrari in care sa explicam cu cuvintele noastre asa cum facem in comentarii aici mai ales ca exista bogata bibliografie care raspunde deja la ele.
Trebuie sa vorbim neaparat pe mail sa deschidem acel salon virtual… 🙂 iar cand vii in tara sa organizam si un grup (1-2 intalniri cat stai tu in Bucuresti) in care sa discutam cei interesati.
@Ioana: Mi se pare ca ai inteles foarte bine tot ceea ce ai spus acum si sunt de acord intru totul, inclusiv cu obiectiile… 🙂 Lucrurile trebuiesc nuantate mult…
Mi-a placut metafora cu muzica si am sa o tin minte pentru ca o sa ne mai trebuiasca.
Pana cand deschidem salonul, 🙂 intrati pe http://www.changeprocess.org si cititi tot ce gasiti acolo!