Pacientul chinez

Nu doar economia chineză cunoaşte un boom (unii experţi estimând că o va ajunge pe cea americană în anul 2027), dar iată că de curând şi interesul pentru psihoterapie – şi îndeosebi pentru psihanaliză şi ideile lui Sigmund Freud. Marele vienez se bucură de o celebritate explozivă la Beijing, Shanghai şi în alte mari oraşe chineze. Interpretarea viselor se vinde ca pâinea caldă, iar blockbuster-ul american de anul trecut, Inception, inspirat de teoriile freudiene, a cunoscut şi aici un uriaş succes. Mai important, potrivit estimărilor, zeci de mii de studenţi chinezi doresc să se formeze în psihanaliză.

Contrar unor prejudecăţi, psihanaliza a pătruns în China devreme. Începând cu anii ’20, câteva dintre cărţile semnificative ale lui Freud (Interpretarea viselor, Introducere în psihanaliză ş. a.) au fost traduse în chineză – iar una chiar în eleganta chineză clasică. Mai poate fi notată la capitolul traduceri şi cartea Materialism dialectic şi psihanaliză a lui Wilhelm Reich – în 1936. Apoi, din 1949, odată cu proclamarea republicii populare, psihanaliza a fost pusă la index şi denunţată ca ştiinţă burgheză. În acel an, China avea în jur de 60 de psihiatri la o populaţie de 500 de milioane de locuitori. Politicile maoiste ale Revoluţiei Culturale şi ale Marelui Salt Înainte iniţiat în 1958 au avut ca rezultat nu doar un număr de 30-45 de milioane de victime (moarte de foame), dar şi o stagnare absolută a unor domenii ca psihanaliza (adoptându-se în schimb, după Uniunea Sovietică – pavlovismul, mai adecvat pretenţiilor ştiinţifice ale regimului comunist).

Astăzi, politica oficială s-a schimbat radical. Pornind de la tradiţionalele idei locale despre armonie, Partidul Comunist Chinez a publicat în 2006 o rezoluţie pentru „dezvoltarea armoniei psihologice a populaţiei”. Au început să apară iniţiative, răspunzând unui interes în creştere liberă. Doar un exemplu: În urmă cu câţiva ani, televiziunea chineză a lansat un program intitulat Şedinţe psihologice, la care participanţii stau la o masă în formă de inimă şi discută cu un psihoterapeut despre necazurile lor.

S-ar părea că întreprinderile de acest gen şi entuziasmul extraordinar pentru psihoterapie şi psihanaliză răspund unor nevoi foarte reale – într-o ţară în care, după unele estimări din The Lancet, aproape 1 din 5 chinezi (17,5% din populaţie) suferă de o afecţiune psihică sau alta, aşa cum sunt definite în DSM. Şi în care numărul anual al sinuciderilor este de 250 000 (la care se adaugă 2 milioane de tentative anual).

Interesul Chinei pentru psihanaliză a părut să se deştepte, încet, începând cu 1983 (la scurtă vreme după demararea în 1978 a reformei economice a lui Deng Xiaoping), când un grup de psihoterapeuţi germani a ţinut un ciclu de conferinţe. Contactele s-au înmulţit de-atunci şi s-au instituţionalizat într-o anumită măsură în anii ’90, acum luând fiinţă şi The German-Chinese Academy for Psychotherapy (GCAP). În paralel, au fost desfăşurate şi alte programe de cooperare, cel mai substanţial fiind probabil programul finanţat de guvernul norvegian, iniţiat în 2006.

Dar ceea ce a adus – cu o anume impetuozitate – în atenţia presei mondiale China psihanalitică a fost experienţa americană. Ea a început accidental în 2001, odată cu o vizită turistică în China a psihanalistei Elise Snyder, profesor asociat de psihiatrie la Yale, realizată împreună cu soţul ei. Aici a dorit să afle dacă există cineva interesat de psihanaliză şi a găsit până la urmă un grup în Chengdu. A susţinut o conferinţă publică la care au participat circa 150-200 de persoane şi a fost imediat întrebată de acestea despre terapie şi supervizare. Tot ce a putut face, în afară de a da lămuriri, a fost să-şi arate neputinţa. S-a întors apoi în fiecare an în China, iar în 2003 a fost abordată de o persoană care voia neapărat să se analizeze şi care i-a sugerat şi o soluţie salvatoare: să se analizeze prin Skype.

Aşa a început fenomenul transpacific al formării de psihoterapeuţi chinezi de către analişti americani – prin Skype, profitând şi de diferenţa avantajoasă de fus orar. Iniţial, propunerile în acest sens ale lui Elise Snyder au fost privite ca extravagante. Dar ea nu s-a descurajat şi în 2003 a înfiinţat The China American Psychoanalytic Association (CAPA). Astăzi, CAPA are 50 de studenţi chinezi şi peste 200 de psihanalişti şi psihoterapeuţi de orientare psihanalitică, în majoritatea lor americani, dar şi australieni, canadieni, sud-americani, europeni şi israelieni. Prima promoţie a programului intensiv de doi ani de formare în psihoterapie, desfăşurat prin Skype în 12 oraşe chinezeşti, a absolvit anul trecut în octombrie.

Terapiile se desfăşoară, bineînţeles, în limba engleză, doar 5 dintre analiştii CAPA vorbind chineza. Acest lucru prezintă, bineînţeles, unele inconveniente, mai ales pentru analizanzii mai în vârstă, cei mai tineri descurcându-se mai bine ori chiar fluent în engleză. Adesea, analiştii trebuie să articuleze cuvintele rar, pentru a se face înţeleşi.

Nu sunt singurele inconveniente. Multe sunt legate chiar de Skype. Dacă e adevărat că tehnica a înlesnit această experienţă inedită de psihoterapie, tot atât de adevărat este că îşi are slăbiciunile sale. Există dificultăţi de transmisie, ţinând de legăturile nu de puţine ori slabe de internet. Totodată, confidenţialitatea şedinţelor este pusă sub semnul întrebării de posibile atacuri ale hackerilor. Alte critici ale metodei ţin de rigorile psihanalitice însele. S-a observat astfel că există o schimbare majoră de cadru faţă de cel clasic, freudian, analistul şi analizandul ne mai aflându-se împreună în aceeaşi cameră. Astfel mesajul este distorsionat ori exagerat (tot din cauza condiţiilor tehnice, analizandul trebuie uneori să repete şi să-şi întărească spusele), contactul ochi în ochi nu există (prin natura mijlocului de comunicare), iar spontaneitatea este în general redusă. Micro-semnele, foarte importante în psihanaliză, precum un oftat, o ezitare, limbajul corporal etc. se pierd inevitabil.

Dar, aşa cum spun cei care s-au aventurat  la o asemenea întreprindere, tot e mai bine decât nimic.

Alte dificultăţi vin din chiar filosofia tradiţională a chinezilor, ca şi de la condiţiile politice ale Chinei. Mulţi se întreabă dacă psihanaliza poate funcţiona totuşi în condiţiile unui stat autoritarist. Este luat apoi în discuţie celebrul poncif despre cultura chineză ca fiind o „cultură bazată pe ruşine”, introvertă, în care conceptul de „a-şi pierde faţa” are o carieră milenară. Aici impresiile sunt împărţite – unii analişti observă dificultăţi concrete în terapie, alţii în schimb acuză un clişeu grosier (aidoma celui după care ai spune, generalizator, că americanii sunt prietenoşi: e vorba mai mult despre o imagine de sine). Se observă adesea că noţiunea tradiţional inculcată a respectului pentru cei în vârstă îi determină pe analizanzii chinezi să-şi investească analiştii cu un supra-respect deosebit, numindu-i „profesori” sau „învăţători” (chiar dacă nu sunt), neîntrerupându-i niciodată, nepunându-le la îndoială vorbele şi nesolicitând lămuriri suplimentare atunci când n-au înţeles ceva ori când pur şi simplu n-au auzit. Din acest motiv, unii analişti şi-au format reflexul suplimentar de a întreba după fiecare intervenţie dacă totul e clar. De asemenea, există mulţi pacienţi care par să nu vorbească niciodată, nici măcar aluziv, despre sexualitate, făcându-şi analiştii să se întrebe dacă înţeleg într-adevăr cultura şi comportamentul chinez (în anii ’50, Ernst Kris refuza să-i trateze pe pacienţii asiatici, motivând că nu e familiarizat cu eul lor). Dar, cum aminteam, părerile sunt şi aici împărţite. Elise Snyder, de exemplu, contrazice ferm această opinie, argumentând că mulţi pacienţi ai ei o inundă pur şi simplu cu descrieri şi detalii sexuale.

Toate aceste aspecte, adesea amestecate, arată o desfăşurare aflată încă foarte la început. Ceea ce nu se poate contesta este enormul interes chinez pentru psihanaliză. Un pansament, se pare, binevenit pentru psihanaliştii americani, destul de demoralizaţi de ideile – predominante azi – despre declinul psihanalizei. În 1997, în Statele Unite 9 milioane de americani se aflau în psihoterapie, însă doar mai puţin de un milion într-o analiză de lungă durată, după canonul freudian. Mai mult, aşa cum s-a remarcat în 2010, o treime a membrilor din American Psychoanalytic Association (APsaA) au vârsta de 70 de ani şi peste – o proporţie care spune ceva. Însăşi Elise Snyder are 76 de ani. După ce în 1999 a candidat – fără succes – la preşedinţia APsaA, în 2001, doi ani mai târziu deci, s-a reorientat către noi teritorii de cucerit – şi încă enorme: China! Entuziasmul chinez pentru psihanaliză i se pare acum extrem de stimulativ şi îi aminteşte de cel new yorkez din anii ’60 pentru aceeaşi disciplină.

Există însă cauze concrete, specifice ale acestui entuziasm. În primul rând, s-a redescoperit faptul că psihanaliza în China are o tradiţie, precum arătam şi mai înainte. În 1921, Sigmund Freud i-a scris o scrisoare cărturarului Zhang Shizhao, ministru al educaţiei şi traducător el însuşi al vienezului – prin care arăta că ar fi deosebit de încântat dacă ministrul ar putea pava, prin toate mijloacele, calea psihanalizei în China. De altfel, prin anii ’30 Freud se inserase destul de bine în cultura populară din această ţară – anecdotica spune că unele sticluţe cu sirop de tuse aveau ca etichetă poza lui. Mai e şi faptul că de curând chinezii au început să traducă – mult mai organizat decât înainte. Se adaugă, bineînţeles, şi condiţiile economice în plină schimbare, faptul că pătura consumatorilor e în creştere. Precum şi faptul că noua clasă de consumatori importă modelele şi brandurile occidentale, dorindu-şi un stil de viaţă asemănător. Şi, deloc în ultimul rând, trebuie avute în vedere traumele foarte adânci, multiple, lăsate de Revoluţia Culturală, care sunt tot mai mult comparate, chiar local, cu cele ale Holocaustului. Acestor traume cu efecte intergeneraţionale li se suprapune, spune Snyder, cea generată de mutaţiile economice şi culturale actuale, care sunt uluitor de rapide.

Cu toate schimbările mesmerizante şi din psihanaliză, înregistrate în doar puţini ani, sarcinile formării de psihanalişti chinezi rămân uriaşe. În China există actualmente doar 108 supervizori în psihoterapie psihodinamică, dar nu psihanalişti (spre comparaţie – mutatis mutandis – în Statele Unite există 3 500 de analişti). Dar unii paşi concreţi au fost deja făcuţi. În anul 2004 a luat fiinţă Asociaţia Psihanalitică din China, cu 33 de membri fondatori. În 2008 această asociaţie a avut primul contact formal cu Asociaţia Internaţională de Psihanaliză (IPA), reieşind de aici The IPA Allied Centre of China. În 2010, aniversându-şi centenarul şi urmând crezul lui Freud despre răspândirea psihanalizei, IPA şi-a organizat conferinţa bienală la Beijing (pentru prima dată în Asia), peste 600 de specialişti din cele două Americi, Europa, Australia şi Asia participând, timp de 4 zile, la 140 de panel-uri şi workshop-uri.

Care este viitorul psihanalizei în China, în următorii 15-20 de ani? Psihanaliza se va dezvolta exploziv, ca şi până acum, spun cei mai optimişti. Dar nimic nu e foarte sigur. Deocamdată, cu privire la China, se aud tot mai des sintagme precum „Sigmund Freud, superstar”, „o foame uriaşă de psihanaliză”, „exportul de psihanaliză” ori „China pe canapea”.