Stiusem despre mine ca nu ma pot impaca deloc cu ideea de a fi bolnava. Poate ca aceasta nevoie incredibila de control a si facut ca foarte mult timp sa am un corp sanatos. Ori poate experienta primelor injectii cu antibiotice, undeva pe la noua ani, sa ma fi convins ca boala, orice fel de boala, te pune in mainile celorlalti, aproape impotriva vointei tale. Am fugit de aceasta apropiere artificiala dintre oameni, artificiala pentru ca mai inainte de toate a fost neincrederea mea in cei din jur. Nu m-am simtit in siguranta langa ei, n-am putut sa cred in ingrijirea pe care ei mi-o ofereau, asa ca la orice minim simptom, stare febrila ori durere, plecam sa ma plimb pe strazi, crezand cu tarie ca pot invinge singura corpul acesta naravas. Am castigat de fiecare data. Sau cel putin asa crezusem atunci.
In toiul terapiei am inlocuit fobia de cutremur cu o manifestare somatica, diagnostic care mi-a adus o anxietate generalizata. Fara sa apuc sa ma dezmeticesc, am avut primele atacuri de panica. Pe de o parte lucida, pricepeam ce ar putea fi, pe de alta prabusita sub avalansa de ganduri care sunau ca niste vesti proaste cu ecou prelungit. Corpul o luase razna, iar mintea odata cu el. Alergam innebunita pe strazi, incercand sa folosesc reteta veche, aceea care nu daduse gres niciodata, insa nici vorba sa mai functioneze. Iminenta mortii era tot acolo, in continuare aveam senzatia ca picioarele nu ma mai sustin, ca ma micsorez pe zi ce trece, fizic, ca inima danseaza in ritmuri nesanatoase in timp ce eu ma sufoc.
Prima data cand m-am simtit bine a fost intr-un spital de urgente. Eram la inceputul acestei experiente demente. In casa ma simteam ca intr-un cavou, nu puteam suporta sa stau in ea. Singura in nici un caz, dar nici cu altcineva. Pe strada mi-era mai bine, pentru ca-mi imaginam ca printre oameni sunt in siguranta, chiar daca ei sunt complet straini. In Urgente Majore am inviat. Toate halatele si uniformele de acolo mi-au amintit de anii mei de liceu, de practica pe care o faceam in spitale, de alerta aceea care te face sa te simti viu, util, asa ca ma bucuram sa ma gasesc printre atatea cadre medicale, chiar daca eu zaceam pe un pat cu o perfuzie in vena.
Inca nu intelegeam tot amestecul acesta de trairi, de reactii contradictorii ori, cel putin, pe dos decat le au oamenii in general.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Au urmat luni de zile de calvar. Toate la fel. Seri in care poposeam din nou la Urgente, cu aceeasi poveste si, de fiecare data, tot mai jenata de situatia imbecila in care ma aflam. Revenisem de pe divan pe fotoliu pentru ca intre timp primul ma ingrozea. Ori gandul ca regresia ma adusese in halul acela, ori faptul ca n-o vedeam pe analista. Ori ambele. Treptat, in terapie am revazut scenele mai mult sau mai putin limpezi de acasa. Mama cea amenintatoare. Mama care nu-mi oferea decat perspectiva mortii ori a abandonului crud intr-un orfelinat. Cine s-ar lasa ingrijit de un dusman? Cine ar putea avea incredere ca l-ar putea ingriji mainile care, odinioara, amenintau ca vor ucide? Tata cel neputincios. Orice situatie de viata care a presupus boala l-a depasit. Poate e nedreapta aceasta descriere, insa ii pastrez o astfel de imagine, aceasta fiind singura care conteaza in acest context. Nedreptatea imi vine in minte poate pentru ca el a suportat coma profunda a mamei, trecerea de la boala la moarte a surorii mele, iar aceste doua evenimente imi par a fi suficient de traumatice incat sa am o mica strangere de inima atunci cand evoc felul in care eu l-am memorat afectiv.
Si-apoi, daca eu crescusem ani de zile la bunicii pe care ii numeam parinti, cum as fi putut sa ma las pe mainile unor straini – in copilarie strainii fiind, inainte de toate, parintii mei naturali? Strainii mei dictasera interdictia de imi vedea bunicii, asa ca le atasasem si o eticheta de raufacatori. Atat de rai incat nu mi-am permis nici macar o traire la vedere, de parca ele, afectele, m-ar fi putut trada, ar fi putut vorbi despre ceea ce gandeam, ceea ce simteam, ceea ce doream. De-aici poate ca si dorul de bunici il traiam tot prin corp, una din caile secrete prin care poti sa urli fara sa te auda cei ce nu ar trebui sa o faca.
Cert e ca bunica mea nu avea cum sa fie acolo, langa mine, atunci cand eram bolnava, asa ca nu puteam ramane in casa alaturi de cei doi. Eram obligata sa fiu stapana pe mine si pe trupul meu, sa regasesc o farama de control, uneori fie si visand la un act de magie. Nu stiu dac-a fost bine sau rau ca am reusit sa inving simptomele si, astfel, sa traiesc cu impresia ca ma pot vindeca singura, prin propriul efort de vointa.
Inaintand in trecut, anxietatea mea continua sa faca ravagii. Uneori aveam senzatia ca ma pierd in acest labirint alunecos care, in loc sa te scoata la liman, te afunda si mai mult intr-o istorie care si-asa iti era in mare parte necunoscuta. Intr-o zi a venit o intrebare a analistei mele –
Bunica dumneavoastra e colerica, anxioasa…?
Am inceput sa vorbesc despre ea, despre bunica. Mie mi s-a parut intotdeauna stapana pe ea. Mai degraba e o femeie puternica, controlata, usor militaroasa, uneori severa si, as spune acum, cu aspecte obsesionale pe care mi le-a servit in procesul de educare. Imaginand-o, ajung la suferinta ei legata de moartea unchiului meu, fiul ei preferat, fiul cel mic. Si-a revenit foarte greu, a plans ani in sir. Atat de mult, incat ajunsesem sa urasc acele momente de jelanie, incercam s-o opresc din ele, s-o fentez cand simteam ca sunt pe cale sa apara, mi se parea ca un fel de ritual comandat, nu mai credeam in autenticitatea lui.
Cu anxietatea sub brat si cu gandul analistei in minte –
pare ca mai e anxietatea cuiva aici…
– am pornit catre casa parintilor mei, intr-o vacanta de sarbatori. Si catre bunica, evident. Ca printr-o minune, ne-am asezat la masa toti, iar eu am pus o intrebare legata de tatal ei (despre care nu stiam nimic). Aceeasi intrebare i-o adresasem cu o luna in urma, iar ea daduse un raspuns scurt pe care nu l-am putut memora.
Tatal meu… poveste lunga. Am fost un copil din flori,
cam asa si-a inceput istorisirea femeia care m-a crescut de cand aveam trei luni. Ne-a purtat prin ungherele ascunse ale copilariei ei, acolo unde o mama si-a abandonat repetat fiica. Pe ea. Mi-a vorbit cu calm si sfasietoare tristete despre incercarile ei repetate de a se intoarce la cea care ii daduse viata, despre gandurile de suicid pe care le avea undeva pe la 10-12 ani, atunci cand nu mai credea in viata, pentru ca simtea ca nu poate face fata singura posturii de sluga in care mama ei o lasase. Un soi de troc spre binele copilului, ne povestea ea.
Mama ma daduse unei familii, sa am grija de bebelusii lor. Eu aveam zece ani. Le dadeam lapte cu biberonul si, de foame, uneori mai trageam si eu din biberonul lor. Apoi porneam pe langa sinele de cale ferata de la Grivita, tarand un carucior, sa aduc lemne stapanilor mei. Asta a fost viata mea. Mama si-a gasit un alt barbat si, de cate ori o cautam si o rugam sa ma ia inapoi, imi spunea ca n-are ce sa faca, n-o s-o ia nimeni cu copil dupa ea.
Ascultand-o incremenita, am avut senzatia ca anxietatile noastre s-au contopit pret de cateva secunde, anulandu-se. Am simtit o liniste la ambele capete, in ambele suflete. I-am privit pe cei din jur: mama, fiica ei, sora mea, tatal meu. Pentru toti aceasta relatare parea sa fie noua. O femeie de peste optzeci de ani isi povestea viata pentru prima data, repetand din cand in cand ca
am avut o mama rece si, cu toate astea, a murit aici, in casa mea, inmormantata de mine.
Cu timpul anxietatea mea a slabit, lasand loc unui alt simptom, despre care nu stiu inca incotro ma va duce. Mi-a fost, totusi, mai usor sa-mi explic de ce bunica mea s-a opus intotdeauna sa fiu tinuta in brate. Aproape o porunca adresata celorlalti adulti, incalcata, probabil, doar de unchiul meu, rebelul acestei familii complicate. Cel care nu a putut suporta simptomele unei boli, faptul ca ea era atat de neclara si de neinvins, totodata, asa ca a ales alcoolul drept pansament pana atunci cand l-au cucerit total si bautura, si boala.
E o descriere terapeutica perfecta, simt nevoia sa ii multumesc autoarei pentru ea. Asa as vrea sa citesc despre terapie, asa inteleg cum se fac legaturile, miscarile interioare, suferinta, insightul. Felicitari pentru cum scrii si pentru autenticitate desi e atat de greu de dus…eu ii admir cel mai mult pe oamenii care se pastreaza pe ei insisi in ciuda suferintei.
Multumesc pentru aprecieri. M-as bucura sa pot cuprinde cat mai mult din terapie in textele mele, insa pe masura ce scriu mai mult imi dau seama ca e un obiectiv dificil. Ma refer la posibilitatea de a transmite celorlalti o imagine cat mai fidela a terapiei. Un singur text, poate chiar asa cum e cel de mai sus, poarta in el lungi perioade de elaborare. Foarte lungi. Aceasta parte cred ca va ramane intotdeauna in afara oricarei relatari.
Mai am uneori impresia ca atat cititorilor "neinitiati", cat si noua, celor care avem deja experienta divanului, ne place mai mult partea aceea spectaculoasa a analizei. Totusi, ea isi are perioadele ei de stagnare ori de mici rezultate fara de care nici o reconfigurare psihica nu cred ca ar fi realizabila. Acestea sunt cel mai greu de pus in scris pentru ca nu sunt inteligibile, coerente si le lipseste senzationalul.
Da, cautam senzationalul, mura'n gura. Idealul, nu existenta noastra amarata 🙂
Eu unul mi-as face o baterie completa de investigatii pentru a exclude orice disfunctie organica. Toti vacarii si semidoctii lipsiti de gandire clinica incadreaza tot ce nu pricep la "boala psihosomatica" sau "tulburare anxioasa/atac de panica" etc. E o rusine pt profesia medicala. Am vazut tot soiul de tineri cu prezentari atipice, pasati de la o camera de garda la alta si facuti nebuni aiurea-n tramvai, care s-au dovedit in final a avea Sjogren, polineuropatii, HTAE, leucemii si cate si mai cate.
Cat despre pshihoterapie, da-mi voie sa fiu sceptic. Eh, tot e mai bine decat sa bage-n tine antidepresive.
Draga felcere,
Iluzia psihosomaticului are un mare, enorm beneficiu. Corpul se vindeca odata cu spiritul. Boala poate fi astfel controlata. Reconfortant mod de a nu fi bolnav, ce crezi?
De cand tin contii medicii din Ro de psihic? Din experientele mele habar n-au de asa ceva, totul e mecanic, parca ar trata roboti, nu oameni. Poate scapa usor cu un diagnostic psihosomatic, nu ca l-ar pune pe bune.
Ca sa pui un diagnostic psihosomatic trebuie sa te pricepi cu adevarat la asta. Am vazut paralizie isterica cu 3 operatii pe coloana, evident inutile, desi toate testele neurologice erau foarte bune si fata paralizase brusc la 1 luna dupa ce paralizase tatal ei!
@AHL: Foarte frumos textul. Sper sa ai putere sa treci prin/peste toate comentariile care vor sa te dirijeze catre o sursa a patologiei: vezi nu e mintea, e corpul de fapt.
Foucault zicea asa: ideea este ca luptele de eliberare din anii '70 au de a face nu atat cu atacul fata de o institutie sau grup sau elita (adica barbatii rai care nu inteleg femeile, sau heterosexualli rai care nu ne inteleg pe noi gay-ii, boierii mintii care sunt mai rai decat noi ), cat cu critica unei tehnici, a unei forme de putere.
Forma asta de putere se refera la categorizarea individului ("ai o problema psihosomatica," "ai o problema cu corpul," "ai o problema cu mintea"), ii marcheaza individualitatea, il ataseaza de o identitate (esti bolnav ca opus lui normal), ii impune o lege a adevarului pe care el trebuie sa o recunoasca impreuna cu altii. Asta e o forma de putere care ne constituie pe noi ca subiecti.
A fi descris rational si obiectiv de altii, cu ideea ca ei te descriu mai bine pe tine, cu o finalitatea in care e greu sa ai un cuvant in producerea a ceea ce esti, e o forma de teroare. Sper sa rezisti la atacurile care vor sa te descrie rational si obiectiv, sa iti spuna care e problema ta de fapt.
Autoarei ii doresc sa aiba inteligenta sa recunoasca o recomandare sincera si rationala, si sa puna logica si bunul simt inaintea ideologiei, misticismului si discursurilor incarcate de jargon. Incercarea relativistilor postmodernisti de a face tandari extraordinarele realizari ale iluminismului, revolutiei stiintifice si – prin extensie – ale medicinei moderne, nu pot fi luate in serios de nicio persoana care gandeste critic. Sa pui cuiva un diagnostic si sa-i recomanzi un tratament nu e o forma de teroare (asa cum ar putea crede un hipster rasfatat care nu s-a confruntat in viata lui cu teroarea reala – nazista, comunista, islamista etc), ci este ceea ce ne permite sa avem o viata mai buna decat inaintasii nostri sau decat cei care traiesc si in zilele noastre in premodernitate, siliti sa accepte ca afectiunile misterioase ce-i macina sunt opera spiritelor rele sau ale transgresiunilor parintilor.
A se observa ca nu i-am recomandat altceva autoarei decat o evaluare mai atenta, suspiciunea mea fiind ca anumite conditii sunt subdiagnosticate de cand cu tentatia unora de a pune orice manifestare atipica pe seama anxietatii sau a bolilor psihosomatice. Nu am indraznit sa ma hazardez cu un diagnostic (ceea ce Lyo-Tardul de mai sus ar numi "sa-i atasez o identitate" ?!?!?), nici macar cu unul de suspiciune, limitandu-ma la a-i recomanda o evaluare riguroasa efectuata in ambulatoriu (nu la camera de garda, unde urgentele absolute au prioritate). In schimb, expertul in "critical theory" de mai sus, se lanseaza intr-o diatriba penibila, incarcata de cele mai rasuflate clisee ale criticii postmoderniste a stiintei.
Din pacate, mesajul de mai sus confirma suspiciunea pe care o am de ceva vreme, ca ramurile non-experimentale ale psihologiei in momentul de fata se afla, in cel mai fericit caz, la limita stiintificului si sunt grav impregnate de ideologie si dogmatism, in loc sa fie preocupate de stabilirea faptelor si substantierea propriilor asertiuni.
Si pe mine ma enerveaza psihanalistii care sustin ca toti suntem bolnavi…Dar macar sunt democrati: si ei sunt ca noi…
Multumesc pentru incurajari, Bogdan. De fapt, am raspuns comentariului "felcerului serghei" inca de ieri, dar constat ca s-au pierdut cuvintele mele.
Acum, in prezent, dupa ce perioada de care scriam s-a sfarsit, nu ma sperie si nici nu ma mira felul personal al fiecaruia de a se raporta la un simptom.
In cazul meu simptomele din text au aparut exclusiv in terapie, fara sa le mai fi trait anterior si sa fi fost constienta de existenta lor. Sublinierea vine din posibilitatea ca unele manifestari sa nu fi fost "noi", ci retraite pe fondul regresiei. Altele probabil c-au fost defensele pe care le-am avut la indemana fata in fata cu combinatia dintre terapie si realitatea din viata mea de la acel moment.
Nu va asteptati sa fiu prea priceputa in explicatii psihanalitice teoretice, pentru ca n-am ajuns inca atat de departe. 🙂
Ii mai spuneam felcerului serghei in comentariul disparut ca gratie sindromului hipocondriac mi-am facut chiar toate investigatiile posibile. Iar ceea ce am gasit ca fiind de natura somatica a intarit ideea de complezenta somatica si de cauza de origine psihica. Fabulos pentru mine a fost sa descopar ca niciodata, dar absolut niciodata nu mi-am imaginat ca o emotie se poate exprima in corp. Nu mai stiu daca am pus in vreun text momentul de mai jos, dar o fac acum cu riscul de a repeta povestea.
Atacurile de panica si anxietatea generalizata m-au adus pe fotoliu, deci fata in fata, ca masura terapeutica acceptata de analista la cererea mea.
Ma ingrozea ce simteam, fiecare zi era un fel de pariu dintre mine si aceasta anxietate. Eu ma incapatanam sa pierd, ea tinea cu dintii de un potential castig. Au trecut cateva luni, timp incare ue tindeam sa vorbesc la nesfarsit despre simptom, analista ma tot orienta catre asociatii, vise, materialul atat de necesar pentru ca simptomul sa dispara singur intr-o buna zi. Desi avusesem impreuna "discutii" despre emotii si prelungirea lor somatica, am fost tare sceptica. Intr-o zi, invatand pentru un examen, descopar ca furia, bucuria s.a.m.d. se simt fizic (cu tot alaiul pe care il stiti). Mirata, ajung la una din sedinte si-i zic analistei asa:
"Deci la facultate ati invatat ca o emotie se manifesta fizic, ca iti poate creste pulsul, poti sa respiri mai greu … Acum inteleg de unde stiati toate astea."
Terapeuta, cred ca si pentru a ma pune pe o pista, dar si un pic mirata, mi-a raspuns: " Deci nu pentru ca as fi putut sa le simt…".
Am ras si i-am spus cumva rusinata ca da, recunosc, nu mi-am imaginat ca ar fi putut sa le si traiasca.
In concluzie (cu toate ca as putea scrie mult pe aceasta tema), intalnirea mea cu emotiile a fost dificila. Intregirea, de fapt. Minte-corp.
Am trecut de etapa anxietatii in forma aceea devastatoare, reusind sa vad foarte mult din tot tabloul care s-a jucat la acel varf al terapiei mele. Si tot atunci am mai zis: "Daca as fi stiut ca mi se pot intampla toate acestea, nu cred ca as fi avut curaj sa incep aceasta terapie".
@Al, am avut parte de foarte multi medici (de diverse specializari) care au luat in calcul natura psihogena a simptomelor mele. Insa cand tu te simti in cusca si te lupti cu ei "nu, nu cred ca e psihic, am ceva in corp, el e in neregula" sau "nu va pasa de mine, ma lasati sa mor", e in firescul povestii tale sa acuzi medici sau sa nu ai incredere in ei.
Accept ca exista si medici mai putin pregatiti, ca in toate profesiile, dar, cu tot subiectivismul, eu inteleg si dificultatea acestei profesii. Cred ca in acest moment e suficient daca pot sa observe ca tabloul simptomatic nu duce spre nici o boala organica (cu suficiente investigatii, eventual) si te trimit catre psihoterapeut. Mai departe e alegerea ta ca pacient, iar realitatea e ca oamenii nu cred inca prea mult in eficienta psihoterapiei.
Apoi, cand omul (ca mine) vrea sute de investigatii, iar tu, medicul, stii ca nu sunt necesare, ce ar trebui sa faci? Daca il trimiti acasa, uneori cu asprime (sper sa nu citeasca si medicii de la Floerasca comentariul meu), nu esti competent, nu esti om. Daca il trimiti la RMN de 10 ori, ca asa vrea el, se cheama ca ai cazut in cursa intinsa de pacient si nu mai poti fi medicul lui.
Asa vad eu lucrurile, dar numai dupa ce m-am tavalit prin praful acestei istorii.
AHL e foarte tare ca descrii ce s-a intamplat ca sa nu mai fie locuri largi de proiectie pentru luptele personale ale fiecaruia.
(Pt comentarii eu apas intai previzualizare apoi postare, altfel se pierd)
Mie mi se pare foarte decent comentariul felcerului, e ok sa ne folosim de stiinta si sa nu cadem in superstitii de ev mediu. Eu am avut experiente destul de nasoale cu medicii de asta e firesc sa nu fiu tocmai neutra. Cred ca medicina in romania e de un materialism putin inapoiat, de abia acum incepe sa se introduca si psihicul in poveste si multi medici il asociaza cu un soi de misticism. E adevarat ca si psihologia e inapoiata in romania, si pentru multi e doar un prilej de a fugi de gandirea critica, de stiinta si un fel de semi intoarcere la paranormal. De fapt e si firesc sa se intample asta cand ce e legat de psihic e atat de subiectiv, nu poate fi obiectivat atat de strict ca o boala organica.
Eu una am suferit din exces de spirit stiintific si rational, psihicul zici ca nici nu exista in familia mea, o obiectivitate care incerca sa suprime personalul, emotiile, de aici si idiosincraziile.
@Ioana
Bonavi-sanatosi it's just a way of saying, un limbaj, nu conteaza atat de mult. Nu e o lupta pe care e mai smecher. Decat daca ai nevoie sa te defineasca ceva din afara…
Inca ceva apropos de stigmatizare, bolnav-sanatos etc. Cand suntem revoltati pe etichetele puse "de sus" uitam ca nu doar institutiile si autoritatile incarcereaza, o fac si oamenii intre ei. De la gradinita incepem cu care-i mai tare, care-i fraier, care e in gasca mea, care e in gasca alora, care-i fata care-i baiat…de aceea eu cred ca daca vrem sa depasim etichetele nu e suficient sa ne revoltam impotriva autoritatilor, trebuie sa ajungem cumva la o libertate interioara in care sa nu depindem atat de tare de ce ne spun altii ca suntem. Subiectivare se cheama sau maturizare cica.
Daca un terapeut isi foloseste stiinta ca forma de putere si stigmatizare, ca un pustan de la psihologie care se da mare, ala cu siguranta nu e terapeut.
@Al: Bogdan tocmai despre lupta dintre categorii opuse (antagonizate in felul asta prin care unii isi aroga dreptul de a le spune celorlalti ca nu sunt ok, spre deosebire de ei) vorbea. Psihanalistii sunt mai generosi, asta-i tot.
Eu nu cred ca suntem toti bolnavi, dar asta nu e un motiv de superioritate, ci de recunostinta pentru norocul de a fi avut sansa sa fim cat de cat sanatosi.
Pai daca te enerveaza ca psihanalistii spun ca suntem toti bolnavi inseamna ca te intereseaza categoriile astea, pui pret pe ele. Pentru mine sunt mai degraba niste termeni de breasla, fiecare domeniu isi cere limbajul lui. Cui ii pasa de categoriile psihologilor, oamenii se apuca de o terapie fiindca nu se descurca cu problemele emotionale sau ii intereseaza propriul psihic.
Abia acum am observat ca am sarit un comentariu.
E interesant cum unii credem ca nu se da suficienta importanta bolilor somatice, in sensul diagnosticari si tratarii lor, iar altii avem opinia contrara, cum ca medicii ignora contributia psihica la aparitia acestor simptome (si chiar boli). Conflictul acesta, in sine, cred ca lumineaza cel mai bine punctul in care ne aflam si, desi mult prea la suprafata ca sa o putem discuta, angoasa fiecaruia.
Cred ca e intr-adevar dificil sa te dai pe mana cauzelor de origine psihica. Simti ca nu ai control, exact cum Al spunea mai sus. E foarte probabil, cum simt ca e si cazul meu, sa fii deja un individ rational, hiperlucid, adeptul argumentelor stiintifice care te fac sa crezi ca esti stapan pe situatie. Tocmai de-asta in comentariile mele de mai sus am incercat sa aduc cateva elemente in plus din povestea mea. Mi-a fost foarte greu sa vad ca se sustine argumentul naturii psihogene a simptomelor. M-am infuriat pentru ca aveam si minime probleme somatice care ma incurcau si mai tare. "O fi de la hernia hiatala? Sau de la furia pe care o tin bine ascunsa sub pres?"
Am vrut sa rezolv rational situatia, sperand ca manifestarile mele dispar daca aflu care e cauza lor, evident una somatica. N-a fost asa. Tot indemanul analistei s-a dovedit a fi valabil. Nu ma simt nici pierduta in idealizare pentru ca toata terapia am fost mai degraba pe urmele analistei, care trebuia verificata de mine, repetand transferential neincrederea in cei din familia mea. Totusi, in mod obiectiv am stiut ca ma pot baza pe ea. Cred ca asta m-a ajutat.
Ma intorc acum la "rezolvarile" rationale. Mi-a fost mai usor sa reconstruiesc increderea pornind de la aspecte obiective. Aparatul digestiv e strans legat de emotii, e un bun "canal" de exprimare a lor, iar nervul vag e un bun prieten. Daca hernia hiatala s-a ivit odata cu nasterea mea, nu stie nimeni. Spre exemplu, trebuia sa fiu supraponderala ca sa se justifice existenta ei. Sunt la polul opus. Mai am si o mica degenerescenta discala cervicala. Dar iminenta pericolului genereaza si contractura musculara paravertebrala. Fac o paranteza ca sa amintesc un kinetoterapeut talentat si simpatic. Eu plangeam, eu imi zicea asa: "Fato, stii cum li se zbarleste parul de pe ceafa si spate la animale cand se simt in pericol sau se infurie? Ei, cam asa e si la om, numai ca noua ne-a cazut parul. Ia xanax ca sa te mai linistesti!". M-am dus acasa, m-am gandit la ce zicea el, i-am dat dreptate, am crezut in cuvintele lui si n-am luat Xanax, m-am dus la terapeuta mea mai departe, dispusa sa cercetez.
Ce incerc sa spun e ca m-am sprijinit pe explicatii rationale, cu suport in medicina. In felul acesta am prins curaj si am pasit incet, incet din nou pe drumul catre cealalta particica a mea, cea psihica. Inclin sa cred ca rezolvarea sau disparitia simptomelor a venit numai din investigarea acestei din urma piste. Somatic n-am facut mai nimic, n-aveam ce sa tratez, nu sunt vindecabile medicamentos nici unele, iar chirugical ar fi fost o prostie sa intervin, pana si medicii au spus asta.
@AHL: Foarte interesante observatiile despre legatura intre corp si minte. Eu sunt destul de impartit in ce priveste cum lucram cu durerea: am prieteni pentru care medicamentele sunt de baza, si am altii care nu se ating de medicamente si folosesc terapia. Eu nu zic ca terapia e forma mai buna sau mai pura de lucrat durerea: pana la urma trebuie sa platesti un terapeut, asa acum platesti pentru medicamente. Din experienta mea, insa, se poate capata mai mult prin contactul cu un terapeut bun, care poate dezgheta si alte procese.
Felcerul S: Mi-a placut raspunsul tau/dvs si mi se pare ca o voce mai 'iluminista' poate lipseste Gradivei. Senzatia mea este ca aveti contact cu literatura postmoderna si ca sunt poate lucruri care v-ar interesa intr-o psihologie mai deschisa catre 'post-uri.' Astept cu interes si alte comentarii.
AHL: Eu lucrez acum pe emotii- cum ar fi furia sau rusinea- si ma intereseaza mult ce simti si gandesti tu. Sunt curios sa aud mai mult despre ele.
revin cu un cometariu care nu mi-a aparut aici, fiind cenzurat 🙂
sigur, nu am cum sa il scriu identic: ideea e ca HL fantasmeaza si o face sub umbrela unui text asa-zis literar – pe de o parte, pe de alta – a unui reality-show de analiza personala romantioasa
(am inceput sa cometez dupa ce am citit numeroase articole, am avut rabdare, m-am confundat cu obsesia etc – etc)
totul e plin de siropuri, iar cei care ii raspund pe acelasi ton o incurajeaza de-a dreptul "pervers" – oare de ce?!!
m-as multumi cu un raspuns la "oare de ce" 🙂 mersi!
bo
O opinie cu adevarat interesanta. Nu mi-a trecut nicicand prin minte ca propria istorie de viata ar putea "semana" cu o fantasma. E, totusi, realitate. Legaturile rezultate din analiza personala pot parea asa cum deja le-ati etichetat.
Singurul lucru la care imi ramane sa ma gandesc, respectand directia, este destinul acestei fantasme.
@Bo: Siropuri, show… amuzant! Poate dezvoltati acea paranteza care incepuse ceva – cu o impresie mai detaliata, mai personala despre povestirile din terapie ale AHL (excelente, zic eu)? Ce anume v-a contrariat? 🙂 Si de ce "pervers"?
Ce tare-i asta cu fantasmatul. E drept ca sunt romantate textele insa continutul nu e tocmai sirop. Se poate urmari si firul (psiho)logic, un delir suna altfel.
Dar de ce credeti ca fantasmeaza? Suna ca o parere profesionala.
Si…tot ce scrie e o fantasma?
bo zice:
db> ok, o sa fac asta cand o sa am timp si impuls (la imperative nu prea vibrez) – am facut o observatie, nu vad de ce ar trebui sa o detaliez, doar nu e greu de inteles ce am spus (daca le simti excelente, aici nu am ce comenta in plus); uite, totusi, un indiciu pt de ce "pervers": siropelul adoarme putinul de obiectivitate care a mai ramas dupa extazul in fatza unei postari pe care ne-am dorit-o aici – o marturie autentica a unei analize sau – varianta doi- siropelul care ne implineste fantasma de a fi in analiza, cu analistul nostru personal 🙂 cind am face si nu am face.. cu cuiere, hainute si altele din propriile noastre povesti.. de nespus asa cu una cu doua pe internet 🙂
ahl> multumesc ca opinia mea iti pare interesanta (idem pt Al)& mi se pare normal sa spui ca "seamana" atit timp cit esti in plina desfasurare (si a spune daca un continut e doar partial fantasmatic e ca si cum ai spune ca avem cer partial noros sau partial senin 🙂 deci e ceva sau nu e ceva si totul e interpretabil – asa ca interpretezi de la ei daca nu ai altceva mai bun de la tine)
tot astept acel raspuns la "oare de ce"
daca se poate.. 🙂
@bo zice: Sincer, ma interesa o discutie reala, dar n-am impresia deocamdata ca o puteti purta. Nu imi pareti catusi de putin clar(a), ca sa va raspund. Iar vorbirea aluziva, pe la colturi e nesatisfacatoare aici, mai ales cea despre texte cu experiente de viata foarte sincere, asumate si dure. Dovediti-mi ca ma insel si spuneti ceva pe sleau. Daca puteti. Astept impulsul. Faceti-va timp.
PS: Chiar stiti ce e o analiza? Sau fantasmati?
Pai vad ca deja e dat raspunsul la "oare de ce". Ne identificam cu personajul si fantasmam la o analiza de poveste fiindca nu facem una reala…de nespus cu una cu doua pe internet. Right?
E foarte greu sa deslusesc ce vreti sa spuneti, mi se pare mult mai "fantasmatic" comentariul decat povestile AHL.
Poate trebuie facuta o distinctie care credeam ca se subintelege – asta nu e documentarul unei analize, e o poveste despre analiza, eu una asa o citesc cu toate stilizarile si indulcelile necesare ca sa se lege bine.
Tot n-am inteles care e problema de fapt. Ca ne facem iluzii? Si ce ar trebui sa facem in schimb?
( E funny ironic sa zici ca altcineva fantasmeaza cand iti incepi comentariul cu fantasma ca ai fost cenzurat :))). Nu cenzureaza nimeni, pur si simplu se pierd de multe ori comentariile daca apesi doar butonul de postare)