Poate fi psihodinamica „învăţată”?

Mai exact: se poate alcătui un „ghid de orientare” pentru deprinderea acestui domeniu atât de complex, de mobil, de versatil, de dialectic?

Iată miza cărţii Psihoterapie şi consiliere psihodinamică de Susan Howard, apărută la Editura Herald – şi foarte sincronă cu originalul englezesc, care a fost publicat în acelaşi an, 2010. În original, cartea poartă un titlu ce include cuvântul “skills”, aşadar “calificare”, “deprinderi”, “pricepere”, “abilităţi”, “îndemânare”).

O carte foarte temeinic, chiar didactic structurată, care pe parcursul a 300 de pagini abordează aspecte esenţiale ale abordării psihodinamice, cu atenţie la explicaţiile clare, într-o bună tradiţie anglo-saxonă.

Activitatea de consiliere şi psihoterapie se sprijină pe o premisă fundamentală şi anume că o persoană, prin intermediul procesului de a se afla în relaţie şi a discuta cu o altă persoană, îşi poate rezolva problemele psihologice.

Am citat chiar primele rânduri ale cărţii; tonul de deschidere e unul al clarităţii în exprimare şi elucidării unor realităţi în fapt foarte sensibile, dar şi complicate, în idei şi exemple lămurite – acest ton se va păstra pe parcursul întregului op.

Este util nu doar pentru specialişti, pentru candidaţii la statutul de psihoterapeut psihodinamic (deşi pentru ei este această carte, în primul rând, desigur), dar şi pentru publicul profan să citească despre procesele, abordările, situaţiile şi conceptele de bază ale psihodinamicii – precum, structurând cartea de faţă: cadrul terapeutic, alianţa terapeutică, inconştientul, transferul şi contratransferul, interpretarea, defensele eului, rezistenţele, procesul terapeutic etc. Nu e însă vorba doar despre simple concepte; aşa cum am amintit deja, e vorba mai ales despre o punere în situaţie. Cartea e presărată cu vignete clinice şi, ceea ce e cu adevărat remarcabil, sunt cazuri care converg. Iar aceasta pentru că – foarte inspirat! – autoarea Susan Howard alege ca exemplu privilegiat să urmărească traseul unei foste paciente, care pacientă a intrat apoi în formare şi a devenit psihoterapeut la rândul ei şi a avut proprii pacienţi: cum a fost analizată, prin urmare – şi cum a analizat la rându-i (trecând prin etapele procesului de formare, inclusiv prin supervizare). Autoarea Susan Howard discută, foarte analitic şi aplicat, diferitele etape ale terapiei, de la evaluarea de supervizorul psihoterapeutului începător a pacientului ce-i va fi destinat, apoi interviul pacientului cu terapeutul, intrarea propriu-zisă în terapie şi aşa mai departe. În spatele acestui traseu-poveste stă eşafodajul teoretic despre care aminteam, aşa încât acesta e explicat prin exemple, iar exemplele se structurează şi se clasifică în funcţie de acesta. Autoarea îşi permite de asemenea să chestioneze unele teorii, idei, practici şi tehnici ale psihodinamicii: având o mare experienţă psihoterapeutică ea însăşi, poate compara cu – ori sugera soluţii personale, inspirate de practica clinică.

Nu sunt multe de povestit despre această carte. Cartea se povesteşte singură. Deşi traversată de o intenţie didactică, de fapt chiar vertebrată de aceasta, se citeşte cu interes şi cu fluenţa pe care o dau povestirile-exemple din terapii. Este o carte de citit – nu doar în sens iniţiatic, ci şi de nuanţare a unor lucruri şi tehnici psihodinamice poate pentru unii deja cunoscute.