Un spaţiu în timp

In adolescenta imi cautam mereu un spatiu al meu care intotdeauna insemna o distantare semnificativa de agresivitatea mamei si, implicit, de prezenta ei. Cumva mi-a folosit plecarea la liceu intr-un alt oras, atitudinea mea fiind plina de semnificatie: am pasit pe treptele lui in prima zi de scoala si m-am mai intors inapoi, pe cele ale casei parintesti, abia in ultima zi a trimestrului scolar de la acea vreme.

Unii oameni se simt in siguranta printre straini. E un inceput de raspuns, desi inversat cronologic, pentru mirarile celor care formeaza grupul normalitatii si care, firesc, nu pot pricepe acest tip de relationare si adaptare.

Mai tarziu, in mersul firesc (simt ca azi o sa folosesc des acest cuvant, cu riscul de a deranja cititorul) al lucrurilor, am fost atrasa de diverse persoane de sex opus, astfel ca vrand-nevrand am aterizat in acelasi spatiu. De la cel fizic, adesea marcat de tensiuni fundamentate pe tabieturi diferite, dac-ar fi sa privim doar la suprafata, pana la spatiul mult mai putin palpabil al afectelor. O casa a lor unde usa trantita la perete de un vizitator are consecinte foarte spectaculoase.

Nu degeaba ma atrag ca un magnet cuvintele lui Iona (Marin Sorescu)

Ar trebui sa se puna un gratar la intrarea in orice suflet, ca sa nu mai poata intra nimeni cu cutitul in el. 

E dificil sa fii asa, un om neprotejat, fara poarta la casa, fara gratare care sa filtreze, fara aparare si, ce ironie, sa fii perceput drept primitor. N-ai usa la casa, sa fii sanatos! Inseamna c-ai acceptat sa intre oricine in ea.

Cam asa cred c-ar suna cuvintele unui om foarte realist, de parca ar exista doar realitate obiectiva, cu ea ar incepe si s-ar sfarsi lumea. Fie vorba intre noi, cred ca fizicienii sunt mai aproape de constatarea ca realitatea obiectiva e ultima la care am ajuns si singura care ne mai poate da o farama de aparent echilibru. Cele subiective – sau psihice, daca ne raportam la fiinta umana – o compun pe cea obiectiva, perceptie cu perceptie. Altfel spus, principiul placerii n-o fi o tampenie, cel al realitatii n-o fi atat de sigur, dar in lipsa de altceva suntem nevoiti sa ne folosim de amandoua. Unul ca un dat, celalalt ca un creat.

Acum cand nici universurile nu mai par a fi ce au fost, cand nu mai ai siguranta unui univers al tau, nascut acum aproape 14 miliarde de ani dintr-un Big Bang pe care atatia oameni l-au tot investigat, acum totul se complica si universurile paralele isi baga coada din nou, unii comentand ca ele ne-ar “vizita” uneori. De parca nu fuseseram suficient de confuzati, iata ca ne revine o noua tema de gandire pentru anii care ne mai stau la dispozitie pentru scurta noastra vizita aici.

Cam in situatia asta ma gasesc si eu cu spatiul meu. Traind la gramada cu universurile paralele ale celorlalti, m-am lasat “electrocutata” de ei pentru ca altceva chiar nu era de facut. Din cand in cand fortam cate-o poarta galactica (atentie, n-am iesit din univers) imaginandu-mi ca evadez. Cand colo, trista constatare! Acelasi sau aceleasi universuri. There is no escape.

Mai recent si dintr-o perspectiva mai terestra, am inceput sa-mi construiesc ziduri la casa pe care se pare ca si eu, ca Iona, caut s-o intaresc in favoarea mea. El in burta balenei ce sa mai spuna? Dar pestele mic in burta pestelui cel mare?

Se incepe cu gesturi aparent minore. De pilda, invat sa spun

Ma deranjeaza acest lucru, acesta este spatiul meu. 

Nu e cine stie ce exemplu, dar habar n-aveti ca mie mi-a luat ceva mai mult de treizeci si cinci de ani ca sa pot spune aceste cuvinte. Bucurie mare, nu era vorba de spatiul fizic, material, ci de un spatiu al dorintelor, trairilor, gandurilor mele. Acolo unde eu pot sa fiu cine vreau sa fiu fara sa raman intr-o fantasma periculoasa, ci chiar cu prelungire in realitate. Hai, radeti! In cea obiectiva. Pai nu v-am zis eu mai devreme cine pe cine construieste?

Apoi, intr-o intamplare banala cu cativa oameni nepasatori sau rauvoitori, furia mea incepe sa bolboroseasca neinteligibil. Pret de cateva secunde am ascultat-o, am dat semne ca inteleg ce vrea si, in sfarsit, am putut s-o exprim. Eu pe ea, pentru ca invers, singura, lasata de capul ei ar provoca daune. Mi-a reusit! Am sarbatorit band un ceai – al doilea, pentru ca primul fusese cauza aparitiei furiei – si ar fi bine sa ma credeti pe cuvant ca abia asa ceva merita sarbatorit. As putea sa imi aleg, de aceasta data, ziua de nastere, pornind de la astfel de evenimente care ma renasc. Si tot ca-n Iona (nu ma pot dezlipi de piesa asta),

Mama, mai naste-ma o data! Prima viata nu mi-a prea iesit, 

mi-am devenit mama. De fapt, asta vine tot din nevoia mea de control. In(tr-o) realitate analista mi-a fost mama, dar mi-am fost si eu. Ne-am asistat reciproc la aceasta nastere mult asteptata, dupa un travaliu monstruos.

O asa-zisa confirmare venita in vis ma face sa ma simt pe drumul cel bun.

Mama mea reala alesese sa ne mutam intr-un alt apartament decat cel parintesc. Am intrat in el si-am descoperit un spatiu extrem de stramt, intortocheat, cu tavanul mult mai jos decat inaltimea mea, cu incaperi foarte mici (bucataria, holul) prin care trebuia sa trec ca sa inaintez.

Ciudat, abia acum, scriind, in plus fata de asociatiile de pe divan, ma gandesc la nastere, la vagin, la calatoria copilului catre lumea exterioara, dar si invers, catre uterul primitor si confortabil, spatiul ce fusese numai al lui.

Din bucatarie retin un aragaz care imi parea extrem de familiar in vis, fara sa il pot asocia ulterior decat unui eveniment traumatic din copilaria mea sau, deformat, unui cuptor al bunicii mele alaturi de care m-am simtit adesea la adapost. La caldura.

Mai departe un dormitor enorm, al parintilor mei. Ii invidiez si imi spun ca si-au ales o incapere aerisita, cu un pat mare, un egoism pe care cumva il uram.

Ajung in camera mea. O incapere lunga. Dreptunghiulara. Cu multe ferestre, foarte luminoasa, placuta la vedere. Caut din priviri sa vad daca am un birou. Il am. Ma incanta, pare sa fie ceva de care am nevoie. Vad o canapea. Apoi disting o incapere patrata, micuta, fara usa, cu o treapta mai sus decat cealalta. Nu are decat o alta canapea minuscula in mijloc, singurul spatiu disponibil, de fapt. Privesc intrigata, ma intreb ce sa fac cu atatea canapele, apoi imi trece prin minte ca ar putea folosi musafirilor mei. Dupa alte cateva secunde imi spun ca voi pune un loc un pat de dormitor. Un pat matrimonial, chiar daca intreaga camaruta avea exact dimensiunile lui. Un pat si nimic mai mult.

Ma intorc catre camera cea mare, aflata in prelungirea celei usor inaltate, ma bucur din nou ca e plina de lumina cand, brusc, vad ca am o usa de sticla care duce in afara apartamentului. Momentul de maxima bucurie in care imi dau seama ca am propriul acces, propria intrare si iesire. Ca nu mai e nevoie sa trec prin casa parintilor mei, nici ei prin a mea.

De-acum am spatiul meu. Nu mai trebuie sa-mi construiesc o

bancuta de lemn in mijlocul marii (…) un locas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului.