Ce e un cutremur? Un cutremur e… un cutremur, as fi raspuns intrigata acum cativa ani, ca si cum orice om ar fi trebuit sa vada o singura fateta a aceluiasi cuvant. O placa tectonica ce aluneca deasupra sau dedesubtul alteia. Nu tin la formulari exacte si corecte. In schimb am tinut mult, cu dintii aproape, de frica mea de cutremur pe care n-am lasat-o pana cand n-am avut ce sa pun in locul ei.

Intr-o zi am realizat ca nu mai pot dormi si nu ma mai pot trezi fara sa ma gandesc la momentul in care toata constructia de beton in care ma adaposteam urma sa se prabuseasca peste mine. Nu urma sa mor pe loc, ci sa raman prinsa acolo, intre bucatile din ea, din ceea ce mai ramasese din ea, intepenita monstruos pana cand as fi murit oricum, fara toate cele necesare vietii. Rar aveam curajul sa merg mai departe si sa ma imaginez cautand cai de salvare. De regula ma impotmoleam cand constatam ca sunt prea putine posibilitati sa ma salvez. Mai foloseam cateodata parti noi de scenariu in care, de fapt, existau locuri in care sa ma adapostesc si chiar puteam supravietui pana cand cineva urma sa ma gaseasca.

Dupa cateva luni in care am sperat la vreo asociatie care sa dezlege ceva din enigma acestei frici ivite aproape din senin – si ce mai senin! – n-am putut smulge din mine nimic mai mult decat amintirea vaga a lunii martie ’77, cand bunica a fugit cu mine in brate afara din casa. Cine poate garanta ca e amintirea mea, nu ceea ce am auzit din povestirile celor care m-au crescut? Tot zbuciumul meu dublat si de niste elemente de realitate, cum ar fi un birou intr-o cladire construita in 1930, in centrul capitalei, nu s-a lasat domolit nici macar de cuvintele analistei care o singura data l-a explicat in alti termeni, lasandu-ma sa inteleg ca nu are nimic de-a face cu un cutremur real, extern, ci cu unul interior. Dupa aceste cateva luni am clacat si am decis sa ma mut intr-o casa. La parter ca sa fiu sigura ca pot fugi. Habar n-aveam atunci ca, daca fug tot impreuna cu mine, cutremurul nici vorba sa ramana in urma.

Intamplarea, in cazul in care ea exista si nu e doar partea de alegere pe care o constientizam din atat de multele posibilitati pe care le avem in fiecare secunda traita, a facut ca in calea mea sa se iveasca o astfel de locuinta. Ma simteam cu picioarele pe pamant. Mi-am stabilit o zi de sambata pentru mutare si-am asteptat-o bucuroasa, pana cand vineri am fost anuntata ca o defectiune presupune sa aman mutarea cu cateva zile. Nu mi s-a parut nici o tragedie. Am transportat toate lucrurile si m-am intors in locul din care fugisem, unde mai aveam un pat si-un laptop la dispozitie. O ora mai tarziu, etajul cinci al blocului in care tastam s-a zguduit amenintator, scotand un fel de tanguit necunoscut mie, pentru ca nu-l mai auzisem niciodata. In secunda urmatoare geamurile au zornait ca un clopotel care ma anunta nu ca a venit recreatia, adica eliberarea, ci ca inevitabilul s-a produs. Tocmai traiam un cutremur singura, inchisa in casa din care la acea ora ar fi trebuit sa fi fost deja plecata.

Viata sau mintea aceasta atat de jucausa de nu poti tine pasul cu ea niciodata au mai lasat sa treaca putin timp pana cand sa descopar ca ma invecinam la cateva case distanta cu Societatea Romana de Psihanaliza. Nici macar atunci n-am inteles foarte multe din spaima zilnica pe care o caram cu mine pe sub teii din strada dr. Lister pana in cabinetul in care ma intindeam pe divan sperand sa ii descifrez sensul ascuns. Sa gasesc sursa aceea de tensiune care ma obliga la aparari ce ma storceau de energie. Cumva incepusem, totusi, sa inteleg ca adevaratul seism nu se petrecuse inca. Aproape in ciuda stiintei, iata ca exista cutremure care se anunta, sunt previzibile cumva, insa tot cu mainile legate esti.

A urmat un concediu ales din timp, pe o insula. De la aeroport spre hotel ghidul ne informeaza cu placere in glas ca suntem intr-una din zonele cele mai active seismic, dar ca ei, cei de acolo, nu se simt deloc afectati. Am privit prostita prin fereastra autocarului, intrebandu-ma daca eu construiesc terapia ori ea pe mine. Era prea tarziu sa ma mai revolt. Pasisem in mijlocul marilor indemnata de Penelopa, Ulysse si Elena din Troia dintr-un vis pe care l-am avut dupa un lant de asociatii in sedintele care l-au precedat.

Toamna m-a prins nepregatita. Intr-un extrem de scurt timp am ramas fara buna mea aparare, fobia de cutremur, si m-am ales cu o boala somatica. Pana sa ma dezmeticesc, cea din urma isi alesese locul, se intinsese peste tot prin jurul ei ca o proprietareasca aroganta, iar eu am lasat barometrul anxietatii sa urce pana unde s-a simtit el capabil. A urmat un cosmar ce cred ca va ramane varful analizei mele, cea mai intensa perioada, ceva intre fractura unei placi tectonice si eruptia unui vulcan. M-am plimbat zile si nopti pe strazi pana sa imi dau seama ca in apropiere nu aveam doar institutia-simbol al psihanalizei de la noi, ci si toate strazile cu nume de doctori. Ca un spital virtual, cu halate imaginare asezate pentru totdeauna acolo ca sa ma protejeze. O alegere inconstienta ca aparare pentru un pericol intern.

Furia mea, pentru ca despre ea fusese vorba, nu s-a vrut scoasa la iveala. A preferat sa stea tacuta, in spatele acestei scene pe care nu mai stiam cum s-o pastrez intreaga, confundandu-ma cu ea adesea, iar alteori privind-o mirata de parca nu as fi stiut de unde a aparut acolo. M-a zguduit in fel si chip, testandu-ma cu un cinism de care nici o fiinta umana, constienta de sine, nu cred ca e capabila. Sau poate sunt capabili criminalii aceia odiosi pe care preferam sa-i vedem doar in filme. Cine sa mai poata sa-si spuna in astfel de momente ca totul e spre binele lui? De unde atata forta incat sa crezi ca nu traiesti altceva decat zbuciumul mintii tale care se apara orbeste, incercand sa tina ferecate trairile tale intunecate? A fost un calvar, in cuvintele analistei mele. I-a parut rau, spunea, iar mie mi-a parut mai rau de ea decat de mine. As fi vrut sa pot ramane in continuare “copilul perfect” pe care-l afisam transferential.

In a patra zi de concediu m-am imbarcat pe un vapor care m-a dus spre o destinatie careia ii rezerv abia acum, in prezent, o semnificatie: Santorini, o insula a indragostitilor. Prinsa in apropierea a doi vulcani, din care doar unul activ, o farama de viata ramasa dintr-un urias cataclism.

Vulcanul meu nu s-a stins nici astazi, continua sa mai fumege si, uneori, sa ma arda cu o lava pe care cred c-am mai simtit-o o data pe aceeasi piele, in adolescenta mea, insa cu siguranta atunci aveam un prag de sensibilitate extrem de ridicat de vreme ce i-am rezistat. Si pentru ca explicatiile vor veni abia atunci cand voi putea tine acest puzzle intr-o singura mana, ma pregatesc sa-i inscenez cea de-a doua mare eruptie. Controlata de aceasta data.