Eram, cred, in a patra luna de terapie. Intrasem intr-o depresie majora de ceva vreme si abia incepusem sa o simt pe terapeuta mea ca ma ajuta. Eram in doua sedinte pe saptamana si treceam prin problemele dure ale unei relatii cu partenera mea. Eram si in faza de administare a unei boli cronice, cu interventii chirughicale la cateva luni.
Terapeuta mea, sa o numesc Ana, stia ca trebuie sa ma mut in Austin si, ca atare, sa ies din terapie [1]. Tin minte cum mi-a sugerat sa continuam pe Skype. Prima mea reactie a fost una de respingere majora. I-am replicat foarte pasionat:
Pai, mi-e de ajuns ca vorbesc cu maica-mea pe Skype. Si asa ma zbat ingrozitor cu lipsa intimitatii. Eu vin aici la tine pentru ca imi place biroul tau, masa asta cu flori, imi place sa simt respiratia ta.
Ma rog, chestia cu respiratia nu cred ca am zis-o, dar m-am gandit ca suna ma bine acum ca scriu despre ea. Ana nu a reactionat. A sugerat o idee si apoi a intrat intr-o atitudine ne-reactiva.
Am continuat sa am o respingere foarte mare la ideea de a ne vedea pe computer. Mi se parea ca ce scoatem din terapie – ideea ca sunt vazut si oglindit – o sa pierd imediat prin Skype. La acel moment, Skype-ul il asociam cu efortul de a mentine o relatie din datorie fata de parintii mei. Simteam mai degraba ca un efort, ca un „trebuie sa il fac” si mai putin ca imi place, ca pot sa descopar lucruri foarte interesante prin conversatii cu ai mei. Simteam poate ca il fac pentru Ana si mai putin pentru mine. Acum cand scriu, am o prietena buna, pictorita, care trebuie sa plece in Beijing. Si ea in in dilema, pentru ca simte ca vrea sa tina legatura cu analista ei si sa continue un proces foarte important pentru ea. Dar in acelasi timp i se pare ca e tinuta in relatie si mai putin ca ea vrea „sa se tina” intr-o relatie de mai lunga durata. Problema ei – care cred ca e majora pentru psihanaliza astazi – ea ca vrea schimbari rapide si ca nu crede ca are timp de un proces indelungat in care costurile si rezultatele sunt incerte.
Skype-ul si telefonul s-au dovedit foarte importante pentru mine. Am ajuns in Austin, relatia mea colapsa, nu aveam nici o retea de sustinere, eram singur, iar relatia cu Ana a devenit vitala. Tin minte ca eram in camera in fata computerului si catelul intra si iesea din camera si aveam senzatia ca stau de vorba mai mult cu un prieten si mai putin ca fac terapie. Ana m-a intrebat cand am plecat daca pot sa imi gasesc un loc sigur si intim sa vorbim. Eu, „inconstient,” i-am sugerat ca o sa merg prin cafenele si gasesc wireless (cofee-shop-urile in Austin sunt foarte cochete si pline de alternativi si mi se parea foarte „tare” sa fac asta). Cu greu imi trecea prin cap ca o sa am nevoie de un spatiu protector, unde sa am senzatia ca sunt vazut fara sa fiu focalizat pe alte sunete si senzatii. Cu timpul am inteles ca imi trebuie un spatiu in care atentia mea sa se focalizeze pe mine, pe persoana din fata mea si pe relatia noastra.
Tin minte ca eram in biblioteca. Spatiul normal, inchis, pe care il foloseam pentru Skype era ocupat de altcineva. Nu aveam wireless acasa si pentru ca nu aveam bani, foloseam wireless-ul de la biblioteca. Eram cu laptopul in fata, studentii fojgaiau in jurul meu si aveam senzatia ca ma concentrez greu. Atunci am realizat cu adevarat ca am nevoie de spatiu protector si ca e greu sa te focusezi pe tine in conditiile in care sistemul tau senzorial face multitasking. Sau tin minte ca eram foarte stimulat senzorial – tocmai jucasem tenis – si am sunat-o pe Ana si ne-a luat ceva vreme sa ne asezam intr-un ritm normal de contact fara supraexcitare.
Skype-ul e interesant pentru mine pentru ca schimba cumva relatia terapeutica. Evident, asocierea libera pe canapea este mai greu de facut prin Skype, pentru ca relatia este una de contact vizual si auditiv in fata-in-fata. Ideea din spatele asocierii libere de pe canapea nu trebuie sa se schimbe. Freud s-a gandit la canapea pentru ca permitea o relaxare puternica, o intrare in starea de semi-trezie care se putea apropia de drumul regal al viselor. Ideea de asociere libera in spatiu de protectie poate fi continuata in schimbul de pe ecrane (terapia in fata unui Ipad asezat pe canapea mi se pare foarte posibila). Relatia de fata-in-fata s-a schimbat pentru mine, pentru ca in Skype iti vezi terapeutul / terapeuta si te vezi si pe tine in acelasi timp. Ai imagine cu celalalt si cu tine. Conditiile materiale cred ca schimba si conditiile relatiei psihologice. Ar fi interesat de cercetat daca un nou tip de narcisism este generat prin Skype. Daca in spatiul terapeutic sunt implicate mai multe persoane si mai multe voci, Skype-ul aduga la reprezentarea vizuala cel putin una in plus: vorbesc, ma simt pe mine, ma vad pe ecran si imi vad si terapeuta. Eu cred ca schimbarea asta tehnica poate sa aiba consecinte majore pentru intelegerea proceselor terapeutice. Ma tin minte pe mine cateodata trezindu-ma ca sunt prins in mintea mea intre a o urmari pe Ana, a ma urmari pe mine pe ecran sau a ma focaliza pe senzatiile pe care le am in corp.
In acelasi timp in care faceam terapie prin Skype, vorbeam si cu parintii mei despre diferitele amintiri desfacute / produse in si de terapie. Asta se intampla evident tot in spatiul virtual. Pentru ca eu eram in terapie, si parintii mei au intrat in terapie (cum se mai spune in terapia de familie: daca un membru al familei e in terapie, intra toata familia). Am trecut si trecem prin momente dificile generate de diverse forme de nesustinere emotionala, de senzatii de abandon si de violenta. E greu sa imi imaginez cum as fi putut sa am o relatie stransa cu ei si sa nu am acces la Skype. Ca mediu tehnologic, Skype-ul pentru mine este seducator pentru ca ma lasa sa am acces la intimitate si la vulnerabilitatile mele. Asta pentru ca multe din relatiile mele importante se desfasoara pe Skype. Aici sunt de acord cu Sherry Turkle, cyber-expert-cum-psihanalista. Tehnologia ofera posibilitatea de acces la intimitate si senzatia de a fi real. Mai mult, Turkle are dreptate cand spune ca prin noile media
tehnologia retraseaza granitele dintre solitudine si intimitate.
Turkle, totusi, crede ca tehnologia conduce la ce numeste ea „singuri impreuna.” Dupa mine, Skype-ul poate fi folosit si in rasparul tezei lui Turkle. Adica Skype-ul poate fi folosit sa creasca capacitatea de intimitate, sa sporeasca accesul la o lume interioara si relationala bogata. Skype-ul, cand e inteligent folosit, ca orice instrument, poate sa fi un mediu de contact si de sanatate.
Vezi aici o recenzie buna in NYT la cartea lui Turkle: http://www.nytimes.com/2011/01/23/books/review/Lehrer-t.html
[1] Cred ca scriu un pic, cum se zice pe aici, tongue-in-cheek, cu o analiza de caz, pentru ca acum eu, pacientul, fac analiza unei relatii. Eu „prezint” un studiu de caz, adica pe mine, fara sa am experienta clinica.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Foarte tare povestirea.
Si eu imi gasesc intimitatea in cafenele, uneori chiar in cluburi. Ma intrebam de ce. Cred ca sunt locuri in care ma simt cu ceilalti insa ei ma lasa in pace. Poate are legatura cu jocul copilului in prezenta mamei.
Sa fii singur intre 4 pereti e parca prea mult.
Nu cred ca tine treaba asta cu terapia prin Skype. Acum, depinde si de gradul de intimitate de care ai nevoie pentru terapie, in ideea ca unii se "deschid" mai usor, altii mai greu.
Skype-ul e mai mult decat corespondenta scrisa, dar mai putin decat discutia fata in fata intr-un mediu cumva neutru si sigur protejat.
Cat despre asociatiile libere, ar fi interesant de vazut daca sunt influentate de spatiul in care se desfasoara terapia. La modul ca "le fac mai greu", "nu le fac deloc". Hm.
Succes, sper sa lucreze Skype-ul pentru tine.
D.
@D: cred ca daca tine sau nu terapia prin Skype poate sa fie 'evaluata' de cei doi din proces. Eu sugerez aici ca Skype-ul este un mijloc de adaptare la viata moderna, si care poate sa sustina intimitatea pe termen lung.
In conditii ideale, cu toti am face terapie de patru-cinci ori pe saptamana cu asigurarea statului si cu o persoana faimoasa si extraordinara. Dar lumea reala unde noi suntem ne face sa ne adaptam si sa invatam in conditii noi.
Comentatorul e sceptic pentru ca, poate, asocierile libere sunt facute mai greu. Poate, nu stiu daca asat s-a intamplat in cazul meu. Eu sugerez ca spatiul unei intalniri pe Skype deschide posibilitati noi, cum ar fi vazutul fetei tale si a celuilalt pe ecran.
Nu cred ca poate sa functioneze pentru toata lumea. Dar, ca instrument, Skype-ul poate fi luat in calcul.
🙂 Ai dreptate. Terapia e importanta, indoferent de forma.
Si, atata vreme cat parcursul e ascendent, nu prea mai conteaza daca iei telecabina sau ajungi cu piciorul in varful muntelui.
Asa, ca, ia in calcul Skype-ul si tine-ne la curent cand ai infipt steagul!
D.
buna ziua
imi poate spune si mie cineva de ce tine o sedinta de terapie 45 de minute FIX? uneori am senzatia ca ajung chiar intr-un punct nevralgic cand terapeutul meu zice – stop ceea ce e foarte frustrant. m-ar ajuta daca as putea sa inteleg acest mecanism. sau sugerati-mi va rog niste lecturi pe aceasta tema. multumesc.
@Anonim
Eu as incerca sa inteleg frustrarea produsa de acel "stop" tocmai acolo, impreuna cu terapeutul. In acel spatiu. O alta explicatie mai folositoare si, totodata, autentica nu cred ca exista. Oare lecturile nu ti-ar oferi doar niste explicatii foarte generale, privandu-te de cele personale?
Multumesc de raspuns. Dincolo insa de explicatiile personale pe care le-as putea obtine, cred ca nu sunt singura persoana care-si pune intrebarea – de ce 45 de minute? – de ce nu 60 sau 65 bunaoara? Eu simt ca nu-mi ajunge nici pe-o masea. (Sau poate de la Freud incoace oamenii au deveni mai vorbareti.. 🙂
Oho, pai cred ca sunt si pacienti care ti-ar spune invers. Ca ei n-au ce sa vorbeasca 45 de minute. Ca terapeutul ar trebui sa vorbeasca mai mult. Sau sa taca mai mult. Sa fie patru sedinte pe saptamana. Sau doar una. De ce doua? De ce trei? Cam asa imi imaginez eu pacientii (incluzandu-ma si pe mine cu ale mele: de ce terapeuta mea ma cheama la "fara cinci"?). De-asta acum, dupa cativa ani de terapie, mi se pare mai important sa inteleg ce simt, de ce simt s.a.m.d. Era sa spun si de de ce NU simt. 🙂
Habar n-am de unde si de cand sedinta de psihanaliza e de 45 de minute. In alte orientari terapeutice e de 50.
De dragul istoriei merita aflat raspunsul la intrebarea ta. O sa ma uit si eu prin cartile mele.
De dragul istoriei:
🙂 Se pare ca sotia lui Freud a hotarat ca are si el nevoie de o pauza la fiecare ora si le-a spus pacientilor sa vina la fix si sa termine la fara un sfert. 🙂
Imi place istoria Georgianei. Unii zic ca de fapt institutele au introdus sesiunea de 50 de minute. Freud facea analiza foarte "relationala" cu pacientii: facea vizite acasa si era legat puternic de familiile anumitor pacienti (vezi cazul Idei Bauer). Vezi linkul aici:
http://books.google.com/books?id=-Oybg_APowMC&pg=PA154&dq=psychoanalytic+hour+history+minutes&hl=en&ei=tVqmTY6XEcPX0QHD0vmFCQ&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CDwQ6AEwAzgK#v=onepage&q&f=false
Ce femeie rea! Cineva ar trebui sa indrazneasca sa o contrazica, sunt aproape 100 de ani de-atunci, nu? :-)am gasit undeva la un moment dat ca durata sedintei ar fi fost hotarata in functie de niste "caracteristici ale aparatului psihic" sau cam asa ceva si cand am pus intrebarea ma gandeam ca poate stiti despre ce este vorba mai exact. In fine, de retinut totusi ca in spatele unui barbat puternic e intotdeauna o femeie care-i face programul :-). mult succes va doresc, ma bucur tare ca v-am descoperit!
Ia te uita! Tocmai ce am inchis mesajul anterior si din intamplare am dat peste urmatoarea informatie:
http://edituratrei.wordpress.com/2011/04/14/orfanii-psihoterapiei/
Intreaba si ti se va raspunde! 🙂
"De ce? am putea să ne întrebăm. Lămurirea pe care o dă chiar un practician al acestei activităţi terapeutice este cât se poate de banală şi de rezonabilă: după orice şedinţă, cel pregătit să-şi ajute pacienţii are nevoie de un mic răgaz să-şi pună în ordine notiţele, să îşi verifice mesajele telefonice, să respire de câteva ori în aşteptarea următorului client"
Haha! Raspunsul asta e pt orfani? E doar un mod hipernaiv de a eluda intrebarea.
E interesanta intrebarea si s-ar putea sa nu existe un raspuns savant, sa fie doar o cutuma fara alt sens. Poate e cineva care stie mai multe?
Am aflat un raspuns – a ramas asa de la Freud care a facut sedinta de 45 ca sa poata lua cat mai multi pacienti.
Deci sedinta e stabilita la 45 de minute pentru a servi interesului psihoterapeutului? Hm…
In interesul pacientului e timpul constant, acelasi de fiecare data. In rest ma gandesc si eu ca pt un om ar fi mai bine 1 ora, pt altul jumatate…nu inteleg de ce este atat de rigid cadrul.
Ma gandesc ca, dincolo de explicatiile istorice, e firesc sa existe o durata fixa a sedintei. 45 sau 50 sau 60, mie mi se pare acelasi lucru. Pentru unii tot prea putin, pentru altii tot prea mult. Aceleasi trairi se vor manifesta, indiferent ca avem 5 sau 10 minute in plus ori ba. Evident, cu conditia ca sedinta cu o durata mai lunga sa fi fost o regula de la inceputul terapiei. Altfel, minutele acordate in plus pe parcursul terapiei cred ca genereaza deja alte trairi si pot fi supuse interpretarii.
Ma gandesc insa si la atentie. Flotanta sau nu. In afara terapiei, cat timp putem fi atenti la un alt om, constant? Terapeutul cat timp poate sa permita trecerea prin el insusi a continuturilor celuilalt, fara sa il suprasolicite? Fara sa afecteze relatia terapeutica?
Analistul nu e, totusi, doar o ureche si atat. Si, cum spuneam mai sus, si cand esti doar o ureche ascultatoare te afli in dificultate dupa un timp …
Eu inca mai cred ca si terapeutii sunt oameni. 🙂 Si ca, pe langa interesele lor, ei se gandesc si la ale noastre. Cateodata mai mult sau mai bine sau mai eficient decat o facem noi.
Sigur ca pare mai important sa vorbim noi cat avem nevoie, dar cred ca e cel putin la fel de important ca omul din spatele divanului sau cel din fata, de pe celalalt fotoliu, sa poata fi acolo. Impreuna cu noi.
Imi amintesc ca dupa ceva timp – ani de terapie, cand ma apropiam de finalul celor 45 de minute constatam ca nu mai am mare lucru de spus. Alteori ma opream exact cand se incheia sedinta. Asa cum, uneori, tocmai cand mai am cateva minute incep sa navaleasca asociatiile.
Nu port niciodata ceas.
Fair enough, dear hawkening lady! 🙂
P.s. nici eu nu port ceas; dar o sa incep sa port la sedintele de terapie.
ma gandesc la psihoterapia de grup.
poate cineva sa-mi dea un sfat?un nume de doctor care se ocupa cu asa ceva in bucuresti?
Colegul nostru Claudiu Ganciu ar putea sa va raspunda (am sa il rog si eu).
Buna la toata lumea. Nu am inteles solicitarea – un sfat?. Eu indeplinesc conditiile mentionate de ”Anonim” si care au facut-o pe Georgiana sa ma propuna – ma ocup de grupuri. Cred ca cel mai bine ar fi sa vorbim la un telefon pentru a avea o imagine despre situatie daca nu face obiectul unei discutii publice.
Ne putem gandi la o explicatie simpla… S-a observat ca dupa 45 – 50 minute analistul oboseste… Asadar, este ceva legat de fiziologia atentiei…