Eram, cred, in a patra luna de terapie. Intrasem intr-o depresie majora de ceva vreme si abia incepusem sa o simt pe terapeuta mea ca ma ajuta. Eram in doua sedinte pe saptamana si treceam prin problemele dure ale unei relatii cu partenera mea. Eram si in faza de administare a unei boli cronice, cu interventii chirughicale la cateva luni.

Terapeuta mea, sa o numesc Ana, stia ca trebuie sa ma mut in Austin si, ca atare, sa ies din terapie [1]. Tin minte cum mi-a sugerat sa continuam pe Skype. Prima mea reactie a fost una de respingere majora. I-am replicat foarte pasionat:

Pai, mi-e de ajuns ca vorbesc cu maica-mea pe Skype. Si asa ma zbat ingrozitor cu lipsa intimitatii. Eu vin aici la tine pentru ca imi place biroul tau, masa asta cu flori, imi place sa simt respiratia ta.

Ma rog, chestia cu respiratia nu cred ca am zis-o, dar m-am gandit ca suna ma bine acum ca scriu despre ea. Ana nu a reactionat. A sugerat o idee si apoi a intrat intr-o atitudine ne-reactiva.

Am continuat sa am o respingere foarte mare la ideea de a ne vedea pe computer. Mi se parea ca ce scoatem din terapie – ideea ca sunt vazut si oglindit – o sa pierd imediat prin Skype. La acel moment, Skype-ul il asociam cu efortul de a mentine o relatie din datorie fata de parintii mei. Simteam mai degraba ca un efort, ca un „trebuie sa il fac” si mai putin ca imi place, ca pot sa descopar lucruri foarte interesante prin conversatii cu ai mei. Simteam poate ca il fac pentru Ana si mai putin pentru mine. Acum cand scriu, am o prietena buna, pictorita, care trebuie sa plece in Beijing. Si ea in in dilema, pentru ca simte ca vrea sa tina legatura cu analista ei si sa continue un proces foarte important pentru ea. Dar in acelasi timp i se pare ca e tinuta in relatie si mai putin ca ea vrea „sa se tina” intr-o relatie de mai lunga durata. Problema ei – care cred ca e majora pentru psihanaliza astazi – ea ca vrea schimbari rapide si ca nu crede ca are timp de un proces indelungat in care costurile si rezultatele sunt incerte.

Skype-ul si telefonul s-au dovedit foarte importante pentru mine. Am ajuns in Austin, relatia mea colapsa, nu aveam nici o retea de sustinere, eram singur, iar relatia cu Ana a devenit vitala. Tin minte ca eram in camera in fata computerului si catelul intra si iesea din camera si aveam senzatia ca stau de vorba mai mult cu un prieten si mai putin ca fac terapie. Ana m-a intrebat cand am plecat daca pot sa imi gasesc un loc sigur si intim sa vorbim. Eu, „inconstient,” i-am sugerat ca o sa merg prin cafenele si gasesc wireless (cofee-shop-urile in Austin sunt foarte cochete si pline de alternativi si mi se parea foarte „tare” sa fac asta). Cu greu imi trecea prin cap ca o sa am nevoie de un spatiu protector, unde sa am senzatia ca sunt vazut fara sa fiu focalizat pe alte sunete si senzatii. Cu timpul am inteles ca imi trebuie un spatiu in care atentia mea sa se focalizeze pe mine, pe persoana din fata mea si pe relatia noastra.

Tin minte ca eram in biblioteca. Spatiul normal, inchis, pe care il foloseam pentru Skype era ocupat de altcineva. Nu aveam wireless acasa si pentru ca nu aveam bani, foloseam wireless-ul de la biblioteca. Eram cu laptopul in fata, studentii fojgaiau in jurul meu si aveam senzatia ca ma concentrez greu. Atunci am realizat cu adevarat ca am nevoie de spatiu protector si ca e greu sa te focusezi pe tine in conditiile in care sistemul tau senzorial face multitasking. Sau tin minte ca eram foarte stimulat senzorial – tocmai jucasem tenis – si am sunat-o pe Ana si ne-a luat ceva vreme sa ne asezam intr-un ritm normal de contact fara supraexcitare.

Skype-ul e interesant pentru mine pentru ca schimba cumva relatia terapeutica. Evident, asocierea libera pe canapea este mai greu de facut prin Skype, pentru ca relatia este una de contact vizual si auditiv in fata-in-fata. Ideea din spatele asocierii libere de pe canapea nu trebuie sa se schimbe. Freud s-a gandit la canapea pentru ca permitea o relaxare puternica, o intrare in starea de semi-trezie care se putea apropia de drumul regal al viselor. Ideea de asociere libera in spatiu de protectie poate fi continuata in schimbul de pe ecrane (terapia in fata unui Ipad asezat pe canapea mi se pare foarte posibila). Relatia de fata-in-fata s-a schimbat pentru mine, pentru ca in Skype iti vezi terapeutul / terapeuta si te vezi si pe tine in acelasi timp. Ai imagine cu celalalt si cu tine. Conditiile materiale cred ca schimba si conditiile relatiei psihologice. Ar fi interesat de cercetat daca un nou tip de narcisism este generat prin Skype. Daca in spatiul terapeutic sunt implicate mai multe persoane si mai multe voci, Skype-ul aduga la reprezentarea vizuala cel putin una in plus: vorbesc, ma simt pe mine, ma vad pe ecran si imi vad si terapeuta. Eu cred ca schimbarea asta tehnica poate sa aiba consecinte majore pentru intelegerea proceselor terapeutice. Ma tin minte pe mine cateodata trezindu-ma ca sunt prins in mintea mea intre a o urmari pe Ana, a ma urmari pe mine pe ecran sau a ma focaliza pe senzatiile pe care le am in corp.

In acelasi timp in care faceam terapie prin Skype, vorbeam si cu parintii mei despre diferitele amintiri desfacute / produse in si de terapie. Asta se intampla evident tot in spatiul virtual. Pentru ca eu eram in terapie, si parintii mei au intrat in terapie (cum se mai spune in terapia de familie: daca un membru al familei e in terapie, intra toata familia). Am trecut si trecem prin momente dificile generate de diverse forme de nesustinere emotionala, de senzatii de abandon si de violenta. E greu sa imi imaginez cum as fi putut sa am o relatie stransa cu ei si sa nu am acces la Skype. Ca mediu tehnologic, Skype-ul pentru mine este seducator pentru ca ma lasa sa am acces la intimitate si la vulnerabilitatile mele. Asta pentru ca multe din relatiile mele importante se desfasoara pe Skype. Aici sunt de acord cu Sherry Turkle, cyber-expert-cum-psihanalista. Tehnologia ofera posibilitatea de acces la intimitate si senzatia de a fi real. Mai mult, Turkle are dreptate cand spune ca prin noile media

tehnologia retraseaza granitele dintre solitudine si intimitate.

Turkle, totusi, crede ca tehnologia conduce la ce numeste ea „singuri impreuna.” Dupa mine, Skype-ul poate fi folosit si in rasparul tezei lui Turkle. Adica Skype-ul poate fi folosit sa creasca capacitatea de intimitate, sa sporeasca accesul la o lume interioara si relationala bogata. Skype-ul, cand e inteligent folosit, ca orice instrument, poate sa fi un mediu de contact si de sanatate.

Vezi aici o recenzie buna in NYT la cartea lui Turkle: http://www.nytimes.com/2011/01/23/books/review/Lehrer-t.html

[1] Cred ca scriu un pic, cum se zice pe aici, tongue-in-cheek, cu o analiza de caz, pentru ca acum eu, pacientul, fac analiza unei relatii. Eu „prezint” un studiu de caz, adica pe mine, fara sa am experienta clinica.