Jessica Benjamin, „Dincolo de relaţia «cel care face – cel căruia i se face»”: o perspectivă intersubiectivă asupra treimii

Am scris un rezumat explicativ în care am încercat să relatez articolul numit în titlu şi să îl lămuresc celorlalţi aşa cum l-am înţeles eu. Am pastrat textul citat acolo unde mi-au plăcut foarte mult cuvintele autoarei şi am parafrazat-o în rest, unde am considerat că aş putea exprima mai clar, mai pe înţelesul publicului, ceea ce ea spune în limbaj specific.

Jessica Benjamin defineşte intersubiectivitatea ca fiind o relaţie de recunoaştere reciprocă. Adică fiecare îl recunoaşte pe celălalt ca având o minte separată şi diferită de mintea lui. Celălalt este recunoscut ca subiect sau agent, agency – centru autonom de decizie şi acţiune.

Benjamin spune că teoria sa are ca surse filosofia lui Hegel (prin Alexandre Kojève, 1969), psihanaliza lui Donald Woods Winnicott (1971) şi teoria dezvoltării a lui Daniel Stern (1985). Ea spune că Winnicott şi Stern au în comun faptul că au vorbit despre procesul prin care devenim capabili să-l percepem pe celălalt ca având o minte separată şi, în acelaşi timp, similară cu mintea noastră.

Intersubiectiviştii Atwood (1992), Robert Stolorow (1997) şi Orange (2002) au văzut intersubiectivitatea ca fiind în primul rând un sistem de influenţă reciprocă. Benjamin spune că, spre deosebire de aceştia trei, ea se interesează în primul rând de perspectiva dezvoltării şi apoi de cea clinică:

Ca şi pe Daniel Stern (1985), pe mine m-a interesat în mod special felul în care ajungem să simţim că există şi alte minţi în afara minţii noastre. […] Spre deosebire de Stern, eu am luat în considerare, ca fiind o parte a traiectoriei dezvoltării intersubiectivităţii, toate aspectele co-create ale unei interacţiuni cu celălalt, de la schimbul timpuriu de priviri până la conflictele legate de recunoaştere.

Ea spune că intersubiectiviştii (ex.: Orange 2002) – se referă la acei intersubiectivişti care nu sunt psihanalişti relaţionali – spun că relaţionalii ar susţine că psihanalistul trebuie să-l facă pe pacient să recunoască subiectivitatea lui (a analistului) în dauna recunoaşterii subiectivităţii proprii, dar că acest lucru este fals, este înţeles eronat:

Este mai degrabă vorba despre faptul că eu văd o astfel de angajare – în recunoaşterea reciprocă a celuilalt – ca dezvoltându-se natural din trăirea experienţei de a fi recunoscut de către acesta şi drept o componentă esenţială a reacţiilor de ataşare, reacţii care necesită o reglare şi o acordare reciprocă, acest tip de angajare fiind de fapt ceva care provoacă plăcere şi nu o acţiune care trebuie făcută din obligaţie.

În continuare arată că în interacţiunea dintre subiecţi, influenţa este tot timpul reciprocă (de la mine spre tine şi de la tine spre mine şi face o comparaţie cu traficul pe străzile cu două sensuri de mers). Dar trebuie să avem în vedere că, într-un anumit moment, putem simţi că numai una dintre persoane o influenţează pe cealaltă (ca în străzile cu sens unic) şi acest lucru ne face să acţionăm ca şi cum una dintre persoane este cea care face, iar cealaltă cea căreia i se face.

Ea aduce o critică teoriei relaţiilor de obiect care descriu că o persoană este subiect iar cealaltă obiect. Este dificil – spune ea – să recunoaştem că obiectul simţirilor, nevoilor, acţiunilor şi gândurilor noastre este de fapt un alt subiect, un alt centru de existenţă echivalent cu fiecare dintre noi.

Locul celui de-al treilea
 
Fiecare participant la relaţie poate recunoaşte influenţa reciprocă numai dacă are capacitatea de a se plasa în postura celui de-al treilea (perspectivă plasată în afara celor doi participanţi la relaţie). Aceasta este o poziţie intersubiectivă şi are calitatea de treime, dar această poziţie constă în mai mult decât acest al treilea punct de observaţie. Spune că termenul de cel de-al treilea a fost conceput până acum ca fiind un lucru: profesie, comunitate, teoria cu care lucrăm, un lucru pe care îl avem în minte şi la care facem apel, idealurile Eului analistului, regulile tehnice etc.

E important să nu considerăm treimea ca fiind în primul rând un lucru, ci un principiu, o funcţie sau o relaţie pentru că noi nu ne sprijinim pe cel de-al treilea, ci, în fericita exprimare a lui Ghent (1990), noi ne predăm acestuia.

Îmi vine acum în minte recomandarea clişeistică a te sprijini pe cadru atunci când pacientul încearcă să testeze limitele.

Ceea ce mă interesează pe mine nu este ce lucru anume folosim drept cel de-al treilea, ci procesul de creare a treimii – adică felul în care construim sisteme relaţionale şi cum dezvoltăm capacităţile intersubiective pentru astfel de co-creaţii. Eu concep treimea drept o calitate sau o experienţă a relaţionării intersubiective care are drept corespondent un anume tip de spaţiu mintal intern de genul celui de care vorbea Winnicott numindu-l spaţiu potenţial sau tranziţional.

Cel de-al treilea este acel ceva la care noi ne predăm.

Treimea este spaţiul mintal intersubiectiv care favorizează predarea şi rezultă din ea.

În viziunea mea, termenul de predare se referă la o oarecare renunţare de sine, implicând astfel şi capacitatea de a accepta punctul de vedere al celuilalt sau realitatea externă. Prin urmare, predarea ne trimite la recunoaşterea celuilalt – la a fi capabili să menţinem conectarea cu celălalt, acceptând în acelaşi timp calitatea lui de a fi diferit de noi, separat şi autonom. Predarea implică a nu avea nici un fel de intenţie de a controla sau de a forţa pe cineva.

Explicându-l în continuare pe Emmanuel Ghent, spune că trebuie să distingem între predare şi supunere, dar că există tendinţa de a le confunda. Predarea nu se face către cineva (a ceda în faţa cuiva), ci către relaţia cu acesta (a ne dedica cuiva, a ne lăsa sa fim cu acea persoană):

Pentru mine, aceasta înseamnă că predarea necesită un al treilea, că ne ghidăm după nişte principii sau procese care mediază între sine şi celălalt.

Ea spune că îl continuă pe Ghent astfel:

În vreme ce, în remarcabilul eseu al lui Ghent, predarea era considerată în primul rând ceva ce trebuie să facă pacientul, intenţia mea este să mă refer în primul rând la predarea analistului.

 
Ea îşi propune în continuare să discute felul în care recunoaşterea de către analist a influenţei reciproce îi permite acestuia să construiască împreună cu pacientul treimea. Spune că e posibil ca cei doi să construiască, printr-o activitate conştientă, un al treilea împărtăşit.
 
Va dezvolta în continuare diferenţa operată de Ghent între supunere şi predare prin formularea distincţiei între complementaritate (relaţie bazată pe supunere) şi treime (relaţie bazată pe un al treilea care mediază între cei doi).

Complementaritatea: cel care face – cel căruia i se face

Procesul de recunoaştere deciprocă se poate destructura pe parcursul curei din diverse cauze, dar poate fi şi refăcut. Aceste momente alternează.

Benjamin formulează un contrast între:

• dualitatea existentă în complementaritate (adică momentele de destructurare a recunoaşterii reciproce)
• spaţiul potenţial al treimii (în care recunoaşterea reciprocă funcţionează)

În structura complementară, dependenţa devine coercitivă, spune ea, şi adaugă faptul că aceasta este o situaţie de impas.

Conflictul nu poate fi procesat, observat, conţinut şi mediat, el nu este o stare cu care ne putem juca. Conflictul se dezvoltă la nivel procedural sub forma unei opoziţii de nerezolvat, uneori chiar ca o luptă de genul dinte pentru dinte, alimentată de scindările pe care le face fiecare dintre cei doi participanţi.

Spune mai departe că poziţia schizo-paranoidă din teoria kleiniană nu se referă la dinamica intersubiectivă care are loc la nivel procedural, dar că perspectiva relaţiilor complementare descrie exact aceste impasuri care apar sub forma străzilor cu sens unic de circulaţie: fiecare persoană se simte ca şi cum i se face ceva de către celălalt şi nu ca agency (centru independent de decizie şi acţiune) contribuind la formarea unei realităţi co-create. Îl aminteşte pe Racker (1968), cel care a vorbit despre contratransferul complementar (opus transferului) şi de contratransferul concordant (în acord cu transferul). În continuare, îl explică pe Thomas Ogden (1994) care a formulat noţiunea de cel de-al treilea dominant care înseamnă un fel de variantă negativă a celui de-al treilea. Benjamin zice că mai bine i-am spune al treilea negativ, deşi şi aşa i se pare cam forţat, pentru că e vorba de fapt de o anulare a celui de-al treilea care favorizează recunoaşterea reciprocă.

Complementaritatea (cel care face – cel căruia i se face) se formează în afara voinţei noastre conştiente, spune Benjamin, şi este caracterizată de simetrie de genul cine se aseamănă se adună. Ea explică faptul că simetrie se formează la nivel procedural şi este un gen de potrivire afectivă ca atunci când ambii parteneri se privesc sau ambii îşi evită privirea. Simetria are sensul de opoziţie şi caracterizează relaţiile de putere (care pe care). Îl citează pe Davies (2003) care a spus că fiecare îl simte pe celălalt ca pe un abuzator-seducător. Şi Ogden (1994) a spus că relaţiile diadice (unde nu există al treilea) implică numai două opţiuni: fie supunere, fie rezistenţă în faţa cererii celuilalt. La fel descrie şi Hoffman (2002): relaţii ireconciliabile, de genul ori sunt eu nebun, ori eşti tu.

Benjamin ne recomandă ca, atunci când ni se întâmplă asta cu pacientul şi simţim că suntem controlaţi de acesta, să nu ne culpabilizăm pentru că asta ne va slăbi şi mai mult sentimentul de agency (centru independent şi responsabil de decizie şi acţiune). Îmi vine în minte acum faptul că inclusiv intervizarile de grup ar trebui să reţină acest principiu.

Ea mai spune că, în modul de relaţionare complementar, de fapt cel distructiv, cel care face se teme foarte tare de faptul că e inevitabil a-l răni pe celălalt, se apără de culpabilitatea că provoacă durere şi dezvoltă o rezistenţă faţă de recunoaşterea propriei contribuţii în relaţie. Ea spune că renunţarea la această rezistenţă şi asumarea responsabilităţii propriei noastre participări ne ajută la a ne recupera subiectivitatea deoarece, atunci când suntem într-o poziţie de putere, când suntem cu victima noastră, sentimentul noastru de sine în calitate de subiect e de fapt anulat. Întotdeauna recunoaşterea propriei noastre participări în relaţie este modalitatea de rezolvare a impasurilor.
 
În ce constau rănile pe care analistul le provoacă pacientului? Aceste răni constau în faptul că nu putem să nu ne disociem uneori de pacienţi şi că, atunci când încercăm să le coasem rănile, nu putem să nu călcăm sau să nu lovim peste vânătăile lor şi, fireşte, în tot acest timp, să nu negăm consecvent faptul că suntem prinşi în procesele lor proiective cu aceeaşi neabătută acurateţe cu care îi agăţăm şi noi în proiecţiile noastre.

Donald Winnicott (1971) spune că recunoaşterea celuilalt permite lumii externe, unui celălalt diferit, să iasă la vedere.

Deschiderea unui spaţiu al treimii şi supravieţuirea căderilor în complementaritate şi în diade reprezintă o acţiune terapeutică crucială: De aici se naşte o formă mai avansată de treime, una bazată pe ceea ce am putea numi cel de-al treilea simbolic sau interpersonal.

 
Ideea de cel de-al treilea
 

Iniţial, ideea de cel de-al treilea a intrat în psihanaliză prin Jacques Lacan (1975), a cărui perspectivă asupra intersubiectivităţii provenea din teoria recunoaşterii anunţată de Hegel şi popularizată de către scriitorul hegelian Kojève (1969). Lacan, aşa cum se poate vedea cel mai bine în Cartea a I-a din seminariile sale, l-a văzut pe cel de-al treilea drept ceea ce apără de prăbuşire relaţia dintre două persoane. Această prăbuşire poate lua forma contopirii (unitate), prin eliminarea diferenţelor, sau pe aceea a diadei care scindează diferenţele – opoziţia polarizată din lupta pentru putere. Lacan a considerat că cel de-al treilea intersubiectiv se constituie prin recunoaşterea prin cuvânt, recunoaştere care permite o diferenţiere a punctelor de vedere şi a intereselor, salvându-ne de la lupta de tipul ucide sau vei fi ucis, luptă în care nu există decât o singură soluţie justă. În multe scrieri analitice, teoria sau interpretarea sunt văzute drept tatăl simbolic cu care mama-analist este în intercourse (Britton 1998, Feldman 1997).

Problema uniunii fuzionale

Benjamin critică ideea fuziunii iniţiale între mamă şi copil. Ea este adepta ideii de existenţă a subiectivităţii materne (separată de copil). Spune că Lacan (1975) aduce o critică fascinantă teoriei relaţiilor de obiect şi ideii lui Alice Balint despre iubirea primară (Eul şi obiectul sunt tot una): Lacan a obiectat că, dacă cel de-al treilea intersubiectiv n-ar fi fost acolo de la început, dacă cuplul mama-copil ar fi fost doar o uniune fuzională, atunci mama ar fi putut să-şi îngrijească veşnic copilul, în totală identificare cu el, şi n-ar mai fi existat nimic care s-o oprească, atunci când ar fi fost în pericol să moară de foame, să inverseze rolurile şi să-şi mănânce literalmente copilul. Continuându-l, ea spune că menţinerea de către părinţi a diferenţierii între mine şi tine îl salvează pe copil de la a fi mâncat. Îşi susţine ideea citându-l şi pe Slochower (1996) care spune că analistul care este devotat unui pacient ce nu-i suportă subiectivitatea trebuie să-şi menţină propria subiectivitate chiar dacă-i provoacă durere pacientului. Şi, de asemenea, trebuie să-şi suporte în mod conştient şi propria durere legat de faptul că-i provoacă suferinţă pacientului. 

Această capacitate de a ne menţine conştienţa interioară, de a suporta tensiunea creată de diferenţa dintre nevoile mele şi nevoile tale, rămânând acordat cu tine, formează baza a ceea ce eu numesc cel de-al treilea moral sau cel de-al treilea din uniune.

Şi adaugă faptul că această capacitate a părintelui de a menţine un spaţiu simbolic al treimii (în care tensiunea provocată de diferenţe e suportabilă) poate fi detectată de către copil. El percepe această capacitate a părintelul atât sub aspect simbolic, structurant, cât şi ca factor de alinare a suferinţei şi se identifică cu acest spaţiu mintal al părintelui. La fel se întâmplă şi cu pacienţii…

Eu cred ca analistul poate să-şi aline pacientul – adică să ajute la reglarea sa – numai prin menţinerea acestei poziţii de treime.

Unitatea din treime

Spune că aici se desparte de Lacan care consideră că limbajul mamei reprezintă primul pas al diferenţierii şi construirii treimii. Ea consideră că primul pas e mai timpuriu şi e nonverbal.

De aceea am propus (Benjamin 2002) un al treilea în curs de a se naşte sau un al treilea energetic – distinct de cel din mintea mamei – prezent în cele mai timpurii schimburi de gesturi dintre mamă şi copil, în relaţia pe care am numit-o unitate. Consider aceste schimburi timpurii drept o formă de treime şi sugerez să numim principiul de rezonanţă afectivă sau uniunea care le guvernează unitatea din treime – literalmente, acea parte a celui de-al treilea care este constituită din unitatea participanţilor cărora li se recunoaşte implicit şi reciproc calitatea de subiect (agent).

Aici, perspectiva lui Benjamin are la bază studiile relaţionalilor din Grupul de Studiu al Procesului de Schimbare de la Boston. Aceştia consideră că recunoaşterea existenţei separate a celuilalt ca subiect sau agent (agency) se produce înainte de existenţa nivelului simbolic verbal – şi anume la nivel implicit-procedural.

Există la Benjamin două concepte:

• uniunea în trei: formă primară de treime, au loc experienţe de uniune şi acomodare între mamă şi copil
• cel de-al treilea din uniune: formă de treime ce se dezvoltă mai târziu, are loc diferenţierea copilului de mamă, treime de tip simbolic şi moral

Pentru ca cel de-al treilea simbolic să apară şi să se construiască, este necesar ca forma primară de treime să funcţioneze pe baza unei rezonanţe afective. Sander (2002) o numeşte ritmicitate. Adultul trebuie să recunoască copilul ca subiect şi să se predea ritmului acestuia. Va rezulta un ritm comun, deoarece şi copilul răspunde simetric. Benjamin susţine că tendinţa noastră înnăscută de a răspunde în mod simetric se datorează neuronilor-oglindă de care vorbesc neuroştiinţele. Îl citează pe Sander care a studiat bebeluşi şi a vorbit despre principiul acomodării reciproce. Diada mamă-bebe începe să funcţioneze după legea zilei şi nopţii, iar Benjamin adaugă:  

Prin folosirea acestei noţiuni de legitate încerc să surprind, cel puţin metaforic, armonia sau dimensiunea muzicală a celui de-al treilea sub forma sa transpersonală sau energetică. (Knoublauch 2000). Acest aspect al legalităţii a fost omis din teoria oedipiană care promovează legea în calitate de limită, prohibiţie şi separare, ignorând astfel frecvent elementul de simetrie sau armonie din legalitate. O astfel de teoretizare ratează înţelegerea originii celui de-al treilea în experienţa generatoare, primordială, care a fost numită unitate, uniune, rezonanţă. Am mai putea numi acest din urmă concept drept cel de-al treilea energetic (acţional şi nu reprezentaţional).

Ea concluzionează că adultul este cel care trebuie să se predea primul, iar răspunsul simetric al copilului va fi de a învăţa şi el să se predea ritmului celuilalt.

Cel de-al treilea împărtăşit

Conceptul intersubiectiv de cel de-al treilea diferă mult de sensurile tradiţionale: capacităţile de observare ale analistului şi relaţia analistului cu teoria (kleinienii). Benjamin spune că acest lucru implică viziuni foarte diferite asupra proceselor clinice. De exemplu, Britton (1998) spune că cel de-al treilea e teoria din mintea analistului, iar pacientul se simte exclus exact ca un copil care asistă la relaţia părinţilor (Stop that fucking thinking!). Benjamin comentează că această relaţie nu facilitează apariţia unui al treilea simbolic, ci este trăită mai primitiv, ca uniunea din treime.

Dacă analistul îl consideră pe cel de-al treilea nu ca ţinând doar de analist (pentru pacient fiind astfel inaccesibil), ci ca pe o co-creaţie, el oferă astfel relaţiei analitice posibilitatea de a ieşi din complementaritatea lui cel care cunoaşte – cel care e cunoscut sau cel care dă – cel care primeşte.

E de acord cu Britton doar în ideea că pacientul resimte relaţia analistului cu altcineva ca pe o ameninţare din cauză că nu a avut un conţinător matern destul de bun.

…scopul psihanalizei constă în a ajuta pacientul să creeze (sau să repare) un sistem de împărtăşire şi reciprocitate, în care tu iei o bucăţică, dar şi eu iau tot acum o bucăţică, ca atunci când mănânci un biscuit cu copilul tău de 1-2 ani. Copilului ar putea să-i placă să insiste din când în când pe totul e al meu, dar încântarea de a o lăsa şi pe mămica să ia o bucăţică, sau de a o lăsa să se prefacă că face aceasta, punând în joacă biscuitul de-o parte, reprezintă adesea o plăcere şi mai mare.

Benjamin spune că este normal ca analistul să aibă nevoie să îşi menţină o gândire independentă de pacient (adică propria lui subiectivitate), dar acest lucru trebuie să se întâmple natural, ca un al treilea din uniune (simbolic) care funcţionează normal şi sănătos. Însă, dacă analistul are un slab sentiment de sine ca agency, el începe să se apere de eventuala pierdere a gândirii proprii, iar menţinerea acesteia începe să fie resimţită ca obligativitate. În acel moment, pacientul se va simţi exclus şi dat la o parte în favoarea acelei fucking thinking a analistului, iar relaţia va funcţiona aşa cum am descris mai sus complementaritatea (care pe care).

Soluţia, în opinia lui Benjamin, constă în cel de-al treilea împărtăşit care nu mai trebuie văzut ca în teoria clasică drept interpretare sau achiziţionarea de cunoaştere de sine sau insight ci, aşa cum este conceput în psihanaliza relaţională, ca fiind dialogul. Atunci când al treilea împărtăşit este dialogul, se creează spaţiul mintal pentru formarea unei gândiri sub forma conversaţiei interne cu celălalt.

Integrarea: cel de-al treilea din unitate sau cel de-al treilea moral

Am construit ideea unui cel de-al treilea împărtăşit, intersubiectiv, prin combinarea a două experienţe / trăiri de treime: cel de-al treilea din unitate (cel mai evoluat) şi unitatea din treime (mai primitiv). Acum aş vrea să sugerez pe scurt felul în care putem înţelege aceasta din perspectiva observaţiilor care s-au făcut în studiile de dezvoltare asupra relaţiei părinte-copil. Pentru aceasta, trebuie să distingem între cel de-al treilea ritmic (din unitate), principiul acomodării şi cel de-al treilea din mintea mamei care reprezintă principiul diferenţierii.

Mama se identifică cu nevoia copilului pentru a regla ritmul de hrănire. Nevoia naturală a mamei de a avea şi o existenţă separată face ca relaţia să se decompenseze în diadă (complementaritate: care pe care). Benjamin spune:  

cam ca în teoria lui Lacan pentru momentele când se pune problema de a ucide sau de a fi ucis.

Principiul acomodării asimetrice constă în cedarea mamei în faţa necesităţii, acesta opunându-se ideii de supunere la o cerere resimţită ca tiranică.

Funcţia celui de-al treilea împărtăşit (co-creeat) ne ajută să ne ridicăm deasupra diadei atunci când înţelegem că o mare parte din stresul copilului este natural şi trecător.

Îl citează pe Peter Fonagy (2002) care spune că mama îşi alină copilul prin faptul că exprimă în felul său propriu emoţia negativă a copilului, exprimare care e diferită de cea a copilului. Aceasta înseamnă că emoţia trăită de mamă prin oglindire nu este identică cu cea a copilului.
Benjamin spune că aceste interacţiuni reprezintă o comunicare protosimbolică care constituie o bază importantă pentru dezvoltarea ulterioară a capacităţilor simbolice ale copilului (al treilea simbolic).

Pentru mine pare clar faptul că, în acest caz, cel de-al treilea intern al părintelui, care se manifestă sub forma unei reflectări interne a acestuia asupra a ceea ce se va crea prin conectarea la o relaţie de acest tip, permite predarea şi transformarea. Această intenţie de a ne conecta şi autoobservarea care rezultă de aici creează ceea ce aş numi treimea morală, conectarea la un principiu mai larg al necesităţii, al dreptăţii sau al binelui.

Urmează recomandări clinice din perspectivă relaţională. Analistul trebuie să-şi depăşască propria frică de a fi rău şi distrugător. Altfel, se va supune unui ideal de empatie şi abnegaţie epuizant (analiştii aflaţi în astfel de situaţii încep să se plângă de faptul că simt că nu mai funcţionează al treilea observator). Analiştii tradiţionali, aflaţi în astfel de impasuri, interpretează (Teicholz 2001, Orange 2002) faptul că relaţionalii propun ca soluţie cererea către pacient ca acesta să recunoască subiectivitatea analistului. Este o interpretare eronată, aflată tot în paradigma care pe care. Nu poţi să-i ceri pacientului să-ţi restabilească sentimentul de agency, ci analistul trebuie să nu se mai teamă că subiectivitatea sa îl face rău şi distrugător. Soluţia relaţionalilor este acceptarea asimetriei necesare:

Această asimetrie necesară nu implică conceperea relaţiei maternale drept o interacţiune în care are loc o circulaţie numai într-un singur sens, cel al recunoaşterii subiectivităţii copilului de către părinte. O astfel de perspectivă este incompatibilă cu o teorie intersubiectivă din perspectiva teoriei dezvoltării, teorie care ia în considerare bucuria şi necesitatea reciprocă de a ajunge la o înţelegere cu un celălalt.

Fara acordarea emotionala initiala, primara (din uniunea in trei), formele mai elaborate de autoobservare bazate pe al treilea din unitate devin doar un simulacru de cel de-al treilea.

Decompensarea si reparatia: Este inevitabil ca uneori treimea sa colapseze in diada (recunoasterea celuilalt din relatie se decompenseaza). Predarea analistului consta in acceptarea profunda a necesitatii de a fi implicat in enactement-uri si impasuri. Relationalii spun ca decompensarea celui de-al treilea din unitate intr-o diada complementara face posibila aparitia enactement-urilor. Acestea nu mai sunt privite ca greseli, ci ca fiind o comunicare nonverbala, actionala, fireasca, cu sursa in nivelul procedural (actional) care e preverbal.

Analistii relationali au testat diverse variante de colaborare cu pacientul prin explorarea reciproca a punctelor de vedere. Spre exemplu, pentru a deschide spatiul treimii, in loc sa-si prezinte interpretarea sa asupra a ceea ce se intampla si ce anume nu merge bine, analistul ar putea sa-i ceara ajutor pacientului (Ehrenberg 1992). Aceasta pentru ca, daca ar fi propus interpretarea sa, faptul ar fi putut aparea drept o insistenta defensiva asupra propriei gandiri ca fiind unica versiune posibila asupra realitatii.

Benjamin admite totusi ca sentimentul analistului de care pe care poate oglindi experientele relationale timpurii de genul acesta ale pacientului. In momentele de criza, cel de-al treilea simbolic – interpretarea – apare doar ca un efort al analistului de a fi el cel sanatos. Ea spune ca in supervizare trebuie sa se depisteze momentele in care analistul se disociaza si el. Restaurarea celui de-al treilea din unitate este posibila numai daca analistul se schimba pe sine, fapt ce-l va ajuta si pe pacient sa gandeasca ca schimbarea este posibila. Sa acceptam pierderea, ratarea, esecul, greselile si framantarile si sa ne recunoastem vulnerabilitatea! Aceasta este recomandarea clinica relationista.

Aceasta actiune ameliorativa poate fi conceputa drept o practica care il intareste pe cel de-al treilea din unitate: nu e vorba doar de simpla rezonanta afectiva a unitatii din treime [adaug eu: relatia primitiva], ci si de cel de-al treilea matern din unitate, cel prin care parintele poate contine sentimente catastrofice pentru ca stie ca mai exista si altceva in afara de ele. Eu mai vad aceasta si ca pe cel de-al treilea moral – la care se poate ajunge numai prin asumarea responsabilitatii de a suporta durerea si rusinea.

Pentru criticile la adresa comunicarii contratransferului catre pacient, ea raspunde astfel:   

Dar pe ce se bazeaza oare presupunerea ca pacientul va deveni anxios sau ca va percepe confesiunea analistului drept o slabiciune si nu o dovada de forta? (Renik 1998) De ce n-ar putea fi o usurare pentru pacient sa stie ca analistul sau este capabil sa-si contina cunoasterea propriilor slabiciuni? Ca este destul de puternic ca sa-si ceara iertare si sa-si recunoasca responsabilitatea pentru ca l-a facut pe pacient sa sufere? Mie mi se pare ca comunitatea psihanalitica este cea care trebuie sa-si schimbe atitudinea prin acceptarea faptului ca analistul participa inevitabil in astfel de enactement-uri, asa cum pare s-o faca Steiner, participare care cere insa si solutii participative.

Acomodarea, co-creatia si reparatia

Aici ne povesteste o situatie clinica foarte interesanta pe care o putem retine ca fiind tipica pentru momentele de criza. O pacienta cu o istorie agresiva si-a manifestat la adresa analistei trairile disociate legate de atacurile ucigase ale parintilor sub forma unor amenintari cu moartea. Autenticitatea cu care analista a reusit sa-i puna limite a evidentiat nevoia pacientei – recunoscuta apoi explicit de catre aceasta – de a primi nu un raspuns teoretic, ci unul atat de personal pe cat ti-l poate declansa un asemenea contact.

Si concluzioneaza:

Activitatea analitica desfasurata din perspectiva intersubiectiva a doua subiectivitati participatoare necesita o disciplina bazata pe orientarea spre conditiile structurale ale treimii. Eu sper ca aceasta perspectiva asupra unei treimi intersubiective co-create – construita din viziune clinica si din cea a teoriei dezvoltarii – ne poate ajuta sa ne orientam spre responsabilitate si spre o gandire mai riguroasa, chiar in conditiile in care practica noastra psihanalitica devine mai autentica sub aspect emotional, mai spontana si mai inventiva, mai plina de compasiune si mai eliberatoare, atat pentru pacientii nostri, cat si pentru noi.