Exista o cale – cea mai sigura, as spune – sa ies din bezna care inevitabil ma inconjoara din timp in timp. Probabil ca e valabila pentru fiecare suflet care adesea sau rareori se simte singur, un soi de intalnire careia nu ii poti scapa intr-o viata de om. Suntem invatati ca unica certitudine este moartea, insa adaug singuratatea ca preludiu exersat aici si acum pentru acea eternitate care va sa vie. La limita dintre realitate si iluzie, rational si imaginar ar putea sta aceasta intuitie, poate voit dezvaluita, a unei inteligente superioare noua, insa nici macar ea omniscienta: sa traiesti singuratatea aici pentru ca nu vei afla niciodata daca exista si acolo. Un acolo nedefinit, aproape gata irosit.
Acestei intalniri cu singuratatea i-am opus intotdeauna iubirea. O iubire la fel de imposibil de cuprins. Un vis, un crampei de senzatie care fuge asemeni unui iepure alb pe care l-am visat noaptea trecuta. Dintr-o saritura a disparut complet din campul meu vizual, lasand in urma curiozitatea si neputinta de a tine pasul cu puritatea, de fiecare data mai agila decat mine. Apoi un papagal alb cu doua pene colorate in rosu si albastru, strident, un tipat de viata: ma vezi? Exist! Apoi alte si alte animale micute, toate albe, ca intr-un cor si-un dans ale inceputurilor, ale fragezimii, bucuriei si, de ce nu?, ale iubirii.
Imi imaginez uneori ca in reveriile pe tema iubirii, pe care le-am considerat intotdeauna un fel de blind-date-uri, sta de fapt un sentiment prea bine cunoscut, deja trait. El asteapta doar sa iti faci unica tema de casa primita la nastere: refacerea acestui puzzle a carui imagine ti-a fost prezentata o infima fractiune de secunda din timpul universal. Sigur ca ai crede ca nu te-ai intalnit niciodata cu ea. Timpul tau e inca si mai nemasurabil in comparatie cu cel cosmic, astfel ca nu-ti poti aminti cu nici un chip tabloul primordial. Si totusi ceva din tine stie… Stie, cauta si chiar gaseste.
Cand trag draperia intunecata a amaraciunilor, depresiilor sau chiar pe cea mai limpede a nemultumirilor gasesc in spatele ei aceasta copilita inocenta, sfioasa, gata sa te imbratiseze cu voluptate in timp ce isi misca buzele cu repeziciune fara sa apuci sa descifrezi ce-ti spune. Si totusi stii. Si cine e, si ce vrea, si ce iti poate oferi. Ajunsa la aceasta raspantie, de fiecare data deschid ochii larg si sterg cu un fragment de realitate teama de a da piept cu adevarul cel mai de pret. E ca o cursa intre viata si moarte. Daca refac acest puzzle, din care poate imi mai lipseste atat de putin, e ca si cum viata si-a predat tema si odata cu ea eu mi-am primit nota de trecere spre nicaieri. Nu reusesc sa nu ma tem de frumusetea finalului, asa ca aleg de fiecare data sa fug. Un semn al egalitatii pe care nu stiu cine l-a asezat cu un cinism inimaginabil intre iubirea si moartea din viata mea.
Mi-e greu chiar si sa citesc aceasta alaturare a celor trei cuvinte: iubire, viata, moarte. Parca se exclud si se absorb, totodata, fara sa le pese de trairile ample pe care le declanseaza fiecare. Oare daca n-ar fi existat cuvintele, ele ar fi fost doar o stare unica? A dezmembrat-o doar acest film alcatuit cadru cu cadru, carora noi le-am atasat denumiri? Poate ca-n lupta mea disperata de a le tine separate am intors spatele unui adevar infricosator, cel al unicei radacini.
