Pledoarie pentru libertate

Domnule judecator,

Ma declar vinovata pentru toate faptele pe care le-am savarsit de-a lungul anilor de viata pe care mi i-am petrecut alaturi de oameni. Am inceput prin a-i privi cu mirare, apoi cu spaima, uneori dorindu-mi indurare, insa n-a fost chip sa ii induplec. Unii si-au continuat tirada de cuvinte dureroase, palme, mai mult sau mai putin metaforice, pana cand agresivitatea lor se consuma. Altii, un pic mai ingaduitori, m-au ignorat. Indiferenta pe care mi-au oferit-o a fost atat cat sa putem sa ne petrecem zilele relativ in liniste. Eu mai varsam uneori lacrimi de tristete, dar imi facusem deja adapost sigur din depresia cu care ma imprietenisem de curand. In felul ei, a fost un partener de drum devotat. Si, cred eu, n-ati putea s-o acuzati de ceva vreodata, pentru ca ea a fost singurul chip de inger pe care l-am putut fantaza. Undeva pe-aici cred c-am simtit c-as putea face mai mult, asta numai dupa ce ma torturasera indelung furiile celorlalti. Stiti cum e sa se abata asupra unui om un stol de pasari cu ciocuri lungi, ascutite si, bietul de el, sa nu vada altceva decat o mare intunecata, neagra? Cam asa ma simteam eu cand veneau toti, cu capetele lor enorme, de staturi uriase, asupra mea. Dumneavoastra ce ati fi facut? Nu v-ati fi aparat? Si, daca da, cum? Cu ce?

Ei bine, aici am gresit. N-am putut nici sa fug, ca nu ma tineau picioarele, eram mult prea mica. Nici sa tip nu mi-a prea reusit, pentru ca deja invatasem sa tac adanc si prelung. Taceam din toate emotiile mele, numai sa se opreasca odata din nebunia lor.

Intr-o zi, nu pot sa-mi amintesc cand, am simtit multa durere. Mai multa decat de obicei. O singura data m-a vizitat si o cantitate impresionanta de furie. Dar doar atat. O singura data. Si dupa prima durere a venit urmatoarea. Nu, nu ma durea corpul. Ma durea ceva imposibil de descris in cuvinte. De fapt, cred ca durerea era acel ceva, ea in sine. Parea fi un suvoi care tasnea cam ca lava unui vulcan. Sau ca o limba de foc din gura dragonilor din povesti. Avea foarte multa forta, cateodata ma punea la pamant. Asa, culcata stand, mi-era mai usor s-o traiesc. Apoi ma linisteam. Daca ma gandesc bine, aducea cu un proces de exorcizare. La final eram stoarsa, fara vlaga, epuizata, intr-o baie de pace.

N-a mai fost posibil sa schimb ceva. De fapt, ca sa fiu sincera total, nici nu am stiut ca ar fi ceva de schimbat. Erau toate parte din viata mea, din mine, astfel ca nu-mi puteti imputa ca nu mi-am dat seama mai devreme. Cum as fi putut sa vad ca se intampla ceva rau, ca eu savarsesc aceste fapte, de vreme ce mie mi se parea ca ei ma chinuie, iar eu rabdam cuminte totul asteptand ca ei sa se linisteasca? Va rog sa ma iertati, dar mi-a lipsit aceasta intelepciune pe care, mai mult ca sigur, ati dobandit-o pentru ca n-ati crescut intr-o astfel de celula. Sau familie. Puteti sa-i spuneti oricum.

Recunosc ca undeva, prin adolescenta, incepusem sa fiu mandra de mine, crezand ca pot sa ii ajut. Ii ascultam, ii intelegeam, le vorbeam. Cum as fi putut sa nu cad prada orgoliului cand ei imi multumeau si ma rugau sa le fiu alaturi si maine, si poimaine, si-n toate momentele dificile, pentru ca doar eu stiam sa ii alin? Daca exista un om atat de modest, ma inclin in fata lui. Eu n-am reusit sa invat nici lectia aceasta. Am continuat sa merg printre ei si sa le fiu sprijin, la cererea lor. A, sa nu uit, exista si circumstante agravante. Mai tarziu am inceput sa le ofer ajutor chiar si cand nu cereau. Ma bazam doar pe intuitia si ratiunea mea. Curios, pana si acest lucru le-a folosit, spuneau ei. Nu-mi pot inchipui cum, de vreme ce ei nu-si doreau nimic mai mult decat ceea ce erau deja.

Apoi am inceput sa obosesc. Depresia imi mai soptea uneori ca incep sa am tot mai putine resurse, asa ca trebuie sa imi fac provizii noi. Singura salvare a venit din partea hiperluciditatii. Vigilenta, nu pierdeam nici o ocazie sa subliniez neregulile unei vieti mult prea sinuoase. Atunci am decis ca e vremea sa gasesc noi retete ca sa pot face mai mult pentru ei, insa neaparat de undeva de la distanta. Si-asa am plecat. De langa fiecare dintre ei si, in acelasi timp, din mijlocul tuturor.

Ce-am gasit in departare? Multa minciuna. Ma simt vinovata pentru ca nu le-am spus adevarul, insa, vedeti bine, nici eu nu-l stiam. Cine sa ma fi invatat ca nu le-am facut nici un bine, doar le-am golit nefericirea intr-o albie artificiala care, iata!, s-a umplut si ea. Cine sa ma fi protejat daca nu eu? Cui sa fi cerut intelegere daca nu erau urechi care sa auda?

Nu ma pricep sa manuiesc legile cu care lucrati, dar, domnule judecator, in numele legitimei aparari, va rog sa ma condamnati!

In final, am o ultima dorinta. Condamnati-ma la libertate! Singura nu sunt capabila s-o traiesc.