 |
| M. C. Escher, Drawing hands |
Prima discutie a Salonului voi incerca sa o deschid cu ideile lui Stephen Mitchell despre matricea relationala si ideea de instinct* (drive) (Mitchell, S. A., Ch1. „The Relational Matrix” (#1) and Ch 2 “Drive” and the Relational Matrix (#2), in Relational Concepts. Ppl 17-62.]
Cine este Stephen Mitchell? Mitchell este considerat unul din fondatorii relationalistilor si editorul fondator al lui Psychoanalytic Dialogues. El s-a format la Institutul William Alanson White, institut lasat in afara asociatiei nationale americane de psihanaliza, pentru ca forma psihologi. Mitchell a fost unul din primii ganditori care a atacat frontal consensul din psihanaliza ca homosexualitatea este patologica si a criticat puternic autoritarianismul in gandirea psihanalitica.
Pipaim doar elefanti sau pipaim elefanti, girafe si poate crocodili?
In prefata cartii, Mitchell spune un lucru foarte interesant. El spune ca psihanaliza astazi este cumva prinsa intre doua mari tendinte. Prima tendinta este ortodoxismul, unde o singura cale este calea corecta, fie ea clasica, neoclasica sau contemporana. A doua tendinta este eclectismul, unde ideea este ca toate scolile sunt adevarate si folositoare si ca diferite teorii pot fi aplicate la diferiti pacienti in moduri diferite.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Mitchell crede ca e nevoie de o a treia abordare, pe care el o numeste integrare selectiva. El spune asa: problema ortodocsilor este ca ignora diversitatea din psihanaliza si evita fertilizarea cu alte domenii. Daca numai Freud are dreptate, de pilda, sau Klein, atunci modurile in care ei sunt contestati sunt evitate de ortodocsi. Eclecticii au o mare problema pentru ca ei gandesc ca vorbesc despre o singura realitate. Cu alte cuvinte, teoriile psihanalitice sunt ca niste orbi care vor sa pipaie un elefant. Cand vorbesc despre nevroza, teoriile au in vedere, sa spunem trompa elefantului. Dar, zice Mitchell, ideea asta ne duce pe cai gresite. Adica, orbii cand pipaie animalul pe care vor sa il descrie, nu pipaie un singur animal, ci pot sa pipaie o girafa, sau un crocodil (sa ne imaginam cum pipaim un crocodil!). Cu alte cuvinte, ce spune Mitchell este ca ideile si teoriile psihanalitice creeaza realitatea, nu numai ca o descriu. Ca atare, sa spunem, cand un psihanalist pune un diagnostic de patologie unui homosexual, el creeaza o realitate a normalitatii si sanatatii, care poate ca nu e impartasita de pacient sau de alti ganditori psihanalitici.
(Aici as fi curios sa vad daca Georgiana ar fi de acord cu ideea ca psihologii prin ideile lor teoretice creeaza o realitate, nu numai o descriu).
Integrarea selectiva se opune unui efort din psihanaliza de ecumenism. Ideea lui Mitchell este ca nu toate modelele de terapie sunt compatibile si sunt diferente mari intre modele, care cateodata sunt greu de conciliat. El crede ca exista o incompatibilitate importanta intre modelul lui Freud si modelul relational. (Aici cred ca Dorin ar reactiona puternic).
Modelul relational versus modelul instinctelor
Care este modelul teoriei instinctelor (drives)? Pentru Mitchell, gandirea geniala a lui Freud a dominat prima parte a secolului in psihanaliza. Nici o disciplina, zice Mitchell, nu a fost atat de influentata de gandirea unica a unui om. Metapsihologia lui Freud este nu numai constructie teoretica si filosofica, dar are si un impact formidabil asupra gandirii si practicii clinice.
Care este viziunea lui Freud despre om? Noi suntem un conglomerat de tensiuni asociale, fizice care sunt reprezentate in minte de dorinte sexuale si agresive care vor sa fie exprimate. Noi traim in conflictul intre aceste dorinte si normele mai superficiale, secundare ale realitatii sociale. Gandirea noastra transforma energiile bestiale, iar mintea este compusa din compromisuri complexe si elegante intre impulsuri si aparari. Analiza clasica presupune revelarea si eventuala renuntare la impulsurile instinctuale infantile.
Pentru Mitchell, noi traim in era post-freudiana. Pentru ganditorii relationalisti, se schimba fundamental portretul a ceea ce suntem noi. Noi nu suntem o conglomerat de dorinte cu baza fiziologica, cat suntem formati si inevitabil localizati intr-o matrice de relatii cu alti oameni, in efortul de a ne tine legaturile cu ei si a ne diferentia de ei. In aceasta teorie, unitatea de baza a analizei nu mai e individul ca existenta separata cu dorinte care se izbesc de realitatea externa, cat un camp interactional unde un individ apare si vrea sa faca contact si sa se articuleze pe sine. Dorinta asadar nu e individuala, cat e simtita intotdeauna in context relational si in acest context isi defineste intelesul. Mintea e compusa din configuratii relationale. Persoana e inteleasa numai in contextul unei tapiserii de relatii, trecute si prezente. Cercetarea analitica cere participarea si observarea revelarii si transformarii acestor relatii si a reprezentarilor interne.
Cu alte cuvinte, persoana face intotdeauna parte din matrice, iar firele matricei (prin identificari si introectii) sunt intotdeauna in persoana.
(Aici ma intreb cat mai ramane din persoana daca relatia este cea fundamentala pentru definire. Este persoana o iluzie, cum ar spune Sullivan? Ce facem cu individul daca el este in primul rand o relatie?)
Pentru Mitchell, mintea este la Freud fundamental monadica, pentru ca exista ceva inerent, prestructurat, ce impinge dinauntru. Mintea pentru Freud ia nastere in forma unor procese endogene. Modelul relational vede mintea ca fiind in principal diadica si interactiva, pentru ca mintea cauta contact, angajament cu alte minti.
Modelul relational si cel a lui Freud nu sunt dihotomice, pentru ca ele au multe puncte comune. Teoriile monadice nu sunt naiv solipsiste, pentru ca ele vad legatura dintre instincte si mediul social. Teoriile relationale nu insista doar pe formarea mediului, pentru ca individul aduce foarte mult in interactiune si relatie. Ambele teorii contin ideea de interdependenta intre individu si mediu, sau contin ideea ca indivizii sunt formati atat de biologie, cat si de mediu.
Diferenta dintre teorii este urmatoarea: in modelul instinctelor, anatomia e destin; factorii sociali sunt formati de presiunea instinctelor care e inerenta. In modelul relational, procesele biologice si cele interpersonale se constituie reciproc intr-un proces de influenta.
Pentru a reprezenta cum vede Mitchell noul lui model, el spune ca grafica din Drawing Hands a lui Escher poate sa dea o reprezentarea ideii. Pentru Mitchel, cea mai importanta descriere a realitatii psihice pleaca de la ideea ca o matrice relationala include atat terenuri intrapsihice, cat si interpersonale.
Precursorii modelului relational
Pentru Mitchell, schimbarea epistemologica decisiva – paradigmatica á la Kuhn – este legata de redefinirea mintii. Mintea nu mai este un set determinat de structuri care emerg dintr-un corp individual, cat structuri interne si modele tranzactionale care deriva dintr-un camp interactiv, interpersonal. Teoria interpersonala si teoria relatiilor de obiect fac parte dintr-o miscare mai larga de teorii care insista asupra naturii sociale a omului.
Teoria atasamentului a lui Bowlby ne arata ca Freud a construit bebelusul prea ingust. Supravietuirea nu se datoreaza numai conditiilor externe de tipul „hrana” sau „reglarea temperaturii”. Pentru ca bebelusul sa supravietuiasca, mama trebuie sa fie in apropiere si disponibila – nevoia de mama este o preconditie pentru satisfacerea celorlalte instincte. Mama, simplu fie spus, trebuie sa fie acolo – si nu trebuie sa gratifice dorintele bebelusului. Atasamentul este primar – si nu un rezultat al gratificarii unor nevoi fizice.
Contrar imaginilor unui bebelus care incepe viata autist, studiile mai noi arata ca bebelusul este orientat inspre altii de la inceput si ca fata umana reprezinta cel mai important stimul vizual pentru bebelus (eu as adauga: poate nu numai pentru bebelus).
Atasamentul nu este pentru Mitchell similar cu un instinct, pentru ca de la inceput atasamentul este o relatie. El este similar cu ideea lui Fairbairn ca
libido-ul nu cauta placere, cat cauta obiecte.
Fairbairn a deschis drumuri noi in psihanaliza pentru ca s-a intrebat de ce copii abuzati dezvolta loialitati fata de parintii care i-au abuzat. Pentru teoria clasica, copiii cauta de fapt placere si vor sa minimizeze durerea (teoria clasica este de fapt determinata de un utilitarism clasic). Fairbarn a vazut ca anumiti copii abuzati erau in relatii foarte dureroase, iar cand li se oferea o alternativa mai placuta, copii o refuzau. Problema e mai larga in psihoterapie. Daca noi cautam doar placere, de ce conflictele initiale si traumele nu sunt abandonate, cat mai degraba restructurate si retraite pe toata perioada vietii? Mitchell crede, pe urmele lui Fairbairn, ca nevoile copilului nu sunt pentru placere, cat inspre o relatie cu o alta persoana. Placerea devine doar un vehicul pentru cautarea interactiunii cu ceilalti. Sentimentele dureroase, relatiile autodistructive si situatiile de autosabotare sunt recreate pe parcursul vietii ca vehicule pentru perpetuarea unor legaturi timpurii cu parintii sau ingrijitorii. Prin faptul ca devine ca parintele depresiv, masochist sau sadic, copilul isi pastreaza o relatie puternica cu parintele. De aceea nucleul tare al reprimatului nu mai este o memorie, sau un impuls, cat este o relatie – o parte a sinelui se identifica puternic cu un ingrijitor – care nu poate fi continuta in constiinta si in continuitate cu alte experinte ale sinelui.
Abandonarea unor astfel de legaturi este simtita ca pierderea sinelui, ca taierea contactului uman in sine, si pare o optiune imposibila. A trai diferit, chiar daca asta inseamna deschiderea catre intimitate si bucurie cu altii, inseamna pierderea unor legaturi cu obiecte interne care au oferit un sens al apartenentei si conectarii, desi ele erau mediate prin nefericire si durere.
Ce este sinele relational?
Constiinta umana este un flux de ganduri, sentimente, senzatii si dorinte. Calitatea asta de schimbare permanenta a fost o problema importanta a umanitatii. Exista de aceea o nevoie de a stabili cateva puncte de referinta fixe, pentru a avea capacitatea de a ordona experienta. Sinele este, de aceea, un succes al dezvoltarii, pentru ca avem nevoie de reprezentari durabile si integrate, de constanta obiectului si de reglarea increderii de sine care sa fie rezilienta. Cum sunt atinse obiectivele astea de dezvoltare? Teoreticienii relationali cred ca ele sunt atinse prin relatiile cu ceilalti.
Winnicott si Kohut au dezvoltat mai clar ideea asta de sine ca succes al dezvoltarii.
Pentru Winnicott, anumiti pacienti par persoane, dar ei nu au experienta lui a te simti real, ca existand de fapt in timp. Bebelusul lui Winnicott este impartit intre experienta lui in a-si implini dorinta si frustare. Bebelusul, cand mama este indeajuns de buna, are senzatia ca dorintele lui produc obiectul, sanul sau paturica de care are nevoie. Momentul iluziei este momentul in care bebelusul are experienta omnipotentei, iar ea este fundamentala pentru dezvoltarea unui sine sanatos. Rolul mamei, mai tarziu, este sa oglindeasca inapoi pe bebelus, sa ii confirme existenta si dorintele. Prima sarcina a traiectoriei de dezvoltare pentru Winnicott este sa creeze un simt al sinelui.
Kohut gandeste in linii similare, pentru ca intrebarea lui fundamentala este: cum se creeaza un simt al sinelui coerent, stabil si coeziv? Sinele se dezvolta din relatii-cheie, pe care el le numeste relatii obiectale de sine (self-object). Exista doua functiuni importante pentru crearea sinelui, „oglindirea” si „idealizarea.” Simtul sinelui se dezvolta din cele doua experiente narcisice fundamentale (oglindirea si idealizarea), unde copilul este vazut ca perfect de parinte si admirat. Un simt al sinelui fragmentat sau fragil este alterat prin stabilirea de relatii cu altii care sunt fie obiecte ale oglindirii sau ale idealizarii.
Sinele relational se dezvolta in trei tipuri de spatii: sinele, celalalt si spatiul dintre ei. Teoreticienii dezvoltarii cum e Daniel Stern sunt interesati de lumea interpersonala a bebelusului si de interactiunile si reglarile subtile dintre bebelusi si ingrijitori. (Aici e Georgiana interesata in special). Similar, psihanalistii interpersonali tind sa se focalizeze pe tranzactiile intre analizand si ceilalti, sa faca o analiza detaliata a interactiunilor de familie si a relatiilor care se petrec in spatiul de aici si acum al analizei.
Evolutia lui Freud si teoria relationala
Pentru Mitchell, un punct cheie in evolutia psihanalizei este trecerea lui Freud de la teoria seductiei la instincte. In teoria seductiei, mintea nevroticilor este subminata din exterior. Ei sufera de reminiscente, iar experientele traumatice sunt principalul motiv al psihopatologiei. In 1897, Freud s-a decis ca marturiile pacientilor despre seductie nu sunt veridice, ci sunt un produs al fanteziei. Descoperirea complexului lui Oedip a mutat psihopatologia de la evenimente pe care pacientii le vad ca reale la dorinte si fantezii. Prin urmare, spune Mitchell, aici s-a produs un punct de cotitură pentru Freud: daca materialul patogen nu mai este introdus din exterior, el trebuie sa fie generat din interior. Consecinta imediata a fost foarte puternica pentru teoria psihanalizei: mintea contine in sine samanta propriei fragmentari. Pentru Mitchell, teoria psihanalitica a devenit – prin faptul ca elementul studiat este organismul individual – „o psihobiologie generala” (Sulloway).
Totusi, Freud nu a insistat numai asupra dorintelor infantile de obiect, cat si asupra proceselor de internalizare a obiectelor. Astfel, cateva lucrari, cum sunt Despre narcisism sau Doliu si melancolie, devin lucrari-cheie pentru partea relationala a teoriei lui Freud. In Despre narcisism el descrie o agentie speciala care produce internalizarile atasamentelor – si anume „idealul eului”. In Doliu si melancolie el exploreaza natura abuzului de sine si experienta unui celalalt ca prezenta externa („Umbra obiectului a cazut asupra eului”.) In Eul si sinele Freud a incercat sa-şi dezvolte modelul instinctelor pentru a acoperi observatiile clinice legate de identificari si relatiile de obiect.
Urmand teza din cartea pe care a scris-o cu Jay Greenberg, Relatiile de obiect in teoria psihanalitica, Mitchell spune ca o noua paradigma este astazi generata de psihanaliza.
Pentru Mitchell, problema centrala in istoria psihanalizei este cum e folosita mostenirea lui Freud. Loewald a produs o revolutie tacita in psihanaliza pentru ca el a fost neinteresat in modul in care intelegerea lui Freud si a lui difera. El a fost interesat de modul in care Freud poate fi folosit ca text si pot sa ii fie atribuite noi intelesuri ca un vehicul pentru dezvoltarea, prezentarea si fundamentarea gandirii lui personale.
Pentru Mitchell, cele doua modele vad lucrurile si aranjeaza faptele diferit. Fiecare model are putere interpretativa si acoperire larga, dar indica lucruri diferite si contureaza anumite probleme diferit.
Cititi si Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Intrebare de final
Nedumerirea mea se leaga de potentialul creativ al psihanalizei si de demersul lui Mitchell. Daca scoala relationala este o scoala care interpreteaza creativ psihanaliza si nu e interesata in primul rand de diferenta intre ce gandea Freud si ce gandeste Mitchell, atunci ce facem cu ce credem ca a spus Freud? Ce rol are Freud in povestea pe care Mitchell o spune despre psihanaliza?
Excelenta prezentare! Concisa, plastica si clara, ca de obicei. As "reactiona puternic" daca as cunoaste suficient psihanaliza relationala, ceea ce nu-i cazul – drept care voi reactiona doar "moderat", in cele ce urmeaza…
Strict la text. Mai intai, o nedumerire. Din cate imi dau seama, Mitchell incearca sa fundeze o paradigma noua. Dar mi se pare ca exista o permanenta oscilatie in discursul lui, respectiv intre a afirma o ruptura radicala de freudism si a-i recunoaste totusi un anume "relationism" (ceea ce mi s-ar parea mai degraba just); cand mai putin, cand mai mult, iar uneori parca pana la anularea a ceea ce spune despre presupusul endogenism extrem al lui Freud. Nu mai inteleg pana la urma cat – ori chiar daca – i se opune, si altfel decat declarativ (n-am sesizat in plus nici "deosebirea importanta" anuntata, la care m-am amorsat deja sa reactionez puternic :), sunt in blockstart-uri).
Subscriu la intrebarea ta intre paranteze ("Aici ma intreb cat mai ramane din persoana…"). Intr-adevar, persoana devine o notiune prea abstracta.
In general, mi se pare ca Mitchell schematizeaza intrucatva lucrurile. Mi-am pus aceasta intrebare in legatura cu metafora animalelor, care mi se pare inspirata – si totusi inadecvata. Sincer, nu cred ca "ecumenismul" pe care-l acuza exista in realitate, tot asa cum, pe de alta parte si cum mai discutam altadata, nu cred ca mai exista astazi nici "freudieni" puri si duri (daca vor fi existat vreodata, ceea ce de asemenea ma indoiesc; poate doar ca aparari si clisee de obicei profane). In mod firesc, folosesc toti, mai mult sau mai putin, "integrarea selectiva". Cu alte cuvinte, eu cred ca Mitchell descrie o situatie naturala existenta, nu un deziderat.
Referitor strict la metafora orbestei pipairi a animalelor de psihanalisti, as observa ca problema a mai fost ridicata, intr-un mod mai precis chiar, cu privire la natura psihanalizei si a profesiei de psihanalist – respectiv la gradul de incertitudine pe care il presupune intrinsec si a dificultatii de a-l mentine creator. E un loc comun. Daca am inteles bine, Mitchell spune ca psihanalistii pot chiar sa confunde un animal cu altul?! (nu mai sunt sigur nici pentru ce sta acel animal?). Sigur, se poate intampla asta, dar face parte din conditia insasi a profesiei si a terapiei si este remediabila, chiar profitabila in parcursul terapiei. Mi se pare mai grav insa atunci cand se accentueaza faptul ca psihanalistul poate creea o realitate distincta "care poate ca nu e impartasita de pacient sau de alti ganditori psihanalitici". Hmm?! Despre ce vorbim? Despre o clinica adecvata sau adecvare in clinica – nu mi se pare… Eu cred ca asta e riscul atunci cand introduci o ipoteza filosofica – "crearea realitatii", prin interpretare etc. – intr-un context clinic. E o confuzie de planuri.
Care poate ca a fost intrezarita, dar totodata eludata printr-o fraza denegatoare ca: "Metapsihologia lui Freud este nu numai constructie teoretica si filosofica, dar are si un impact formidabil asupra gandirii si practicii clinice". Depinde totusi despre ce vorbim – nu oricand, nu oricum si nu in orice privinta. (Si mai degraba – nu). O asemenea idee mi se pare ca este si argumentul prin care Freud e restrans la o conceptie despre psihismul individual ca fiind un sistem autarhic ("monadic", "solipsist", "endogen"). Mie o atare viziune imi aminteste mult prea tare de ipotezele metapsihologice freudiene despre formarea supraeului si a eului din sinele in contact cu stimulii / lumea exterioara – ceea ce ma face banuitor cu privire la premisele acestei teorii a lui Mitchell. Clinice nu par aceste premise. Sunt amendate de altfel imediat chiar de el insusi (din nou acea oscilatie!); dar o sintagma precum "teoriile monadice nu sunt naiv solipsiste" (a ta, a lui?) nu ma mai incalzeste, pentru ca imi suna din nou a denegare. (Si cum ar fi, altfel: inteligent solipsiste? Nu era mai onest sa spuna ca nu sunt atat de solipsiste pe cat afirmase initial – ori poate ca nu sunt deloc?).
(continuare) Exista de altfel concepte importante care infirma aceasta fictiune "monadista" despre Freud, precum cel al seriilor complementare din etiologia nevrozelor si a traumelor, prin care se stabileste relatia factorilor endogeni cu cei exogeni, care variaza intr-un raport invers proportional: cu cat cresc unii, cu atat scad ceilalti. Iata o introducere cat se poate de neechivoca si de flexibila a factorilor exogeni in ecuatie.
Mi-a placut partea despre teoria atasamentului, dar cred ca am din nou o obiectie cat priveste explicatia la Fairbairn. O perspectiva precum aceasta – de ce, daca ii oferim placere, cel traumatizat nu renunta la suferinta sa (intrebare ridicata de altfel de Freud insusi, tocmai spre a-i da un raspuns) – si raspunsul lui Mitchell: pentru ca are nevoie de relatie – mi se pare ca da peste cap toata psihodinamica si revine la un punct de vedere anterior, mecanicist (la fel ca, de pilda, in cliseul dupa care psihanaliza inseamna vindecare sexuala: oferi sex in aici si acum = vindeci: deci, nimic mai simplu!). E vorba mai degraba despre compulsie la repetitie si despre reparatie. Fara indoiala ca relatia are un rol foarte important, dar nu mi se pare ca reiese din aceasta glossa la Fairbairn.
Cred ca mult mai congruent cu argumentele prezentate ar fi fost sa se spuna ca e vorba despre o deplasare de accent – si mai bine decat perspectiva opozitiva destul de greu de sustinut, oscilanta si cam hazardata pe alocuri, dupa impresia mea.
Recitind acum ce-am scris mi se pare ca am multe nelamuriri, chiar mai multe dupa ce am citit acest text. M-ar interesa, oricum, sa aflu cum se deosebesc relationistii de predecesorii lor, asa cum i-a numit Georgiana in micul ei excurs istoric. Si care sunt consecintele clinice.
Este o paradigma noua!
Am sa incerc sa raspund punctual in cursul zilei de maine asa cum l-am inteles eu pe Stephen Mitchel pentru ca l-am studiat doar individual (si destul de recent) deci, nu atat de sistematic pe cum are ocazia Bogdan (el o sa ma ajute sa-mi completez lacunele si am o mare bucurie ca scrie atat de clar si de pe inteles).
Cred si eu ca atunci cand pui diagnostic de patologie unui homosexual creezi realitatea! In cazul in care el chiar te ia in serios, greu de imaginat in ziua de azi. La fel creezi realitate si cand ii spui unui copil ca nu e bun de nimic. Pt el asta va deveni realitate.
Autoritanismul si patologizarea poate erau active intr-un timp in psihanaliza dar la ce timpuri se refera autorul? Par niste situatii revolute.
Din cate stiu eu, in psihanaliza actuala nevoia si cererea de diagnostice se analizeaza fiindca sunt un transfer de autoritate. Diagnosticele, chiar daca sunt folosite de analisti ca limbaj profesional nu se folosesc direct in clinica. Nici manifest nici latent, adica analistul trebuie sa depaseasca in sinea lui reflexul de a imparti oamenii in sanatosi/bolnavi si alte dihotomii, sa inteleaga psihicul in dinamica!
Pornind de la aceste lucruri de baza as putea sa iau in serios celelate idei ale lui Mitchell care imi par bune.
Uite, am un ceai in fata si scriu la cafenea. Ca sa vezi cum functioneaza fantezia, sau fantazia(!).
@Dorin: raspund mai pe larg imediat.
@Ioana Marculescu: te asteptam sa vad ce spui de Mitchell. Sunt curios. Despre Wittgenstein, cred ca stii din ce familia venea si cati sinucigasi au fost in ea. Foarte, foarte greu pentru cineva format in mediul asta. Si da, poate 'un al doilea' si 'un al treilea' imi confirma un feeling, o intuitie care altfel poate ca e nu mai mult decat o iluzie.
@AI: mare dreptate ai. texul e poate un pic datat, pentru ca e din anii '90, cand opozitia la forme alternative de sexualitate si patologizarea lor erau foarte inradacinata in psihanaliza americana. Dar nu cred ca ele sunt revolute: inca exista de pilda ideea dezbatuta si pe Gradiva ca formele diferite de sexualitate trebuie heterosexualizate. Daca rasturnam gandirea asta, poate sa ne intrebam de ce nu heterosexualii pot capata o libertate sexuala mai mare in terapie. De ce nu ne intrebam cum pot ei sa devina 'gay,' de pilda?
@Dorin: Iti multumesc Dorin ca ma faci sa ma hlizesc singur, cand te imaginez amorsat, in blockstarturi, si un pic dezamagit ca socul mortal 'relational' nu a venit.
E adevarat, exista un dute-vino in Mitchell intre a-l privi pe Freud ca parinte al relationalstilor si o despartire de el. Cred ca ce vrea Mitchell e sa se desparta de un model de extractie freudiana, care poate fi gasit la loc important in Freud, si care a dominat gandirea psihanalitica. El nu este numai dominant in gandirea psihanalitica, cat mai larg, zic eu in filosofia liberala, unde un individ e determinat de actiuni interioare- modelul agentului rational- care sunt endogene. Freud a de-structurat modelul asta cu ideea de inconstient, dar pentru ca centrat-o in individ, a pierdut cumva (cu urmasii) ideea ca mintea noastra e o matrice relationala, si mai putin individuala.
Integrarea selectiva e foarte greu de realizat si e complicata. Eu am fost la cursuri de psihanaliza unde modelele si ideile eclectice sunt predominante. Adica, lumea zice: pai am teorii in cap, vad care mi se pare mai buna cu pacienti diferiti, si sunt Kleinian, obiect-relational, sau interpersonalist in functie de individ. Adic aplic toate teoriile pe care le stiu fara sa imi dau seama ca multe modele au premise incompatibile si se bat cap in cap.
Ce inseamna metafora cu elefantul si girafa?
Inseamna ca vine un pacient la mine (contrafactual, evident, vorbesc ca si cum sunt Mitchell acum). Se plange de impotenta. Acum o sa fiu reductionist, dar de dragul argumentului, bear with me. Daca sunt Kernberg zic ca are o problema narcisica. Daca sunt Kohut o vad ca lipsa de oglindire adecvata. Daca sunt Klein o vad ca o problema legata de neputinta de a jeli – sau de a face mourning- cum trebuie. Daca sunt Winnicott o vad poate ca lipsa de a unui mediu inconjurator facilitant (toate teoriile astea sunt reduse, dar intelegi ca incerc sa sintetizez).
Ce spune Mitchell foarte radical este ca impotenta poate sa fie o girafa sau un elefant sau un crocodil in functie de teoria respectiva. Adica, impotenta nu e numai impotenta, ci devine un element intr-un ansamblu discursiv mai larg. Impotenta este impotenta-crocodil, sau impotenta-elefant, in functie de teoria care o asuma. De aceea, ea se pierde ca impotenta ca atare, si devine un element care capata consitenta contextuala (aici Ioana o sa sesizeze o deriva wittgensteiniana in explicatia mea).
Teoriile astea explica si ofera intelegere pentru anumite fenomene in functie de asumptiile lor, si ca atare nu pot fi asumate toate ca fiind consistente.
Ca sa revin la conflictul lui intre modele, el zice ca putem sa ne uitam la impotenta ca fiind determinata de o patologie interioara (modelul pulsiunilor). Sau putem sa ne uitam la impotenta ca fiind generata intr-o matrice relationala unde impotenta este in genere patologizanta ca find ne-functionala, si ca o relatie intre obiectele interne, actiunile si sentimentele pe care le trezesc persoanele de care omul nostru cu impotenta este atasat.
[Am o chestie cu impotenta acum ca aseara am fost la o discutie cu psihiatri care insistau foarte tare ca adictia de porn si relatiile contraconjugale sunt necesar imorale, si de aici (partial, evident) si chestia mea cu impotenta.]
Revin imediat.
Ok, Dorin, idea lui Mitchell ca cele doua modele sunt in opozitie a fost foarte atacata. Cei mai multi psihanalisti pe care ii cunosc eu cred, ca tine, ca modelul pulsionilor si cel relational sunt compatibile si nu in opozitie cum sustine Mitchell (Cred ca ai fi in compania lui Winnicott, Kohut, si Kernberg care toti au modele mixte, cu drives si relatii in ele). Jay Greenberg cred ca teoretizeaza un model dual (drive-relational) care imbina cele doua idei, si se desparte de modelul mai tare, opozitional, al lui Mitchell.
[acum, ca sa vezi cat de relational sunt, poate daca ai fi fost foarte entuziasmat de Mitchell, as fi insistat eu tare pe problemele opozitiei. Dar acum insist pe problemele nesesizarii validitatii opozitiei intre cele doua modele.
Adica, Bogdan care iti raspunde acum e creat relational de raspunsul lui Dorin. Nu exista nimic inerent in Bogdan care ar zice ca Mitchell are dreptate acum, dar raspunsul lui e articulat si modificat de o relatie pe care eu o am cu Dorin. Si amandoi suntem creati virtual intr-un spatiu la unei cafenele, pe care noi o cream impreuna. Ideile pe care eu le asum ca fiind proprietatea lui Bogdan sunt create de fapt de Dorin, de cafenea, de pasiunea pentru psihanaliza, de dorinta de a impartasi pasiunea asta public, samd…]
Iata cum ti-ar fi raspuns Mitchell:
Ok, poti sa iti imaginezi ca cele doua modele sunt compatibile. Da, Freud e si endogenic si exogenic; foloseste pulsiunile si foloseste si relationalitatea sa explice ce se intampla in spatiul analitic. E ok, cumva, sa folosesti modele mixte, dar problema intervine ca daca te uiti dintr-un singur model mixt, incurci un pic lucrurile. Adica, ma uit la impotenta ca fiind derivata de pulsiunile lui X, si ca fiind derivata de relationalitatea lui slaba, dar pentru ca folosesc ambele modele, pierd ce e radical cu viziunea relationalista.
Pentru Mitchell, cred eu, daca te uiti la impotenta lui X ca fiind derivata din pulsiuni, gresesti pentru ca pierzi caracterul special al privirii relationale. Pierzi ce e important in dorinta de atasament care e inerenta actiunii umane, pierzi faptul ca oamenii sunt intr-u proces relational de creatie, si mai putin monade care au pulsiuni care ii creeaza din interior.
Sau ca sa termin cu impotenta, si sa ma refer eu la ce scriu acum. Sa zicem, ca un cititor se intreaba de ce scrie omul asta pe Gradiva? Nu cumva scrie pentru ca are ambitie, ca are dorinte de confirmare, nu scrie cumva ca vrea sa isi satisfaca niste pulsiuni? Nu scrie pentru ca e speriat de moarte si ca vrea sa intre in contact intim cu niste prieteni pe care i-a cunoscut in trecut?
Asta e un unghi de privit. Si are cum vezi si pulsiuni, si capacitati relationale. Dar eu zic, ca Mitchell acum, ca scriu pentru a ne actualiza pe noi, ca in Escher. Daca te uiti bine, suntem creati si creatori in poza. Si scriu pentru ca suntem angajati intr-un proces de formare, intr-o matrice pe care noi nu o cunoastem, si pe care o descoperim prin actualizare. Ogden ar zice ca scriu pentru a-mi visa visul pe care il am despre mine, dar pe care nu il cunosc inca. Aici, in potentialul asta creator al matricei, mi se pare ca Mitchell ancoreaza modelul relational.
As fi curios sa aud mai mult de ce crezi ca relatia este mai degraba un model mecanicist. Si evident, simt multa placere monadica din "opozitia" ta.
Mi se pare prea evident si firesc faptul ca acesta nu este un domeniu in care chiar si simpla observare a "obiectului" sa nu modifice realitatea acestuia. Cum sa cunosti si sa descrii realitatea psihica a celuilalt fara a interactiona cu ea? Iar interactiunea psihica inseamna influentare si modificare.
Cand ma gandesc la posibila realitate psihica a analistului care nu e impartasita de pacient, imi vine sa raspund tot in paradigma relationala 🙂 si anume ca exista lucruri impartasite si lucruri neimpartasite, cred ca planurile astea nu pot fi decat intersectate (cam ca la Winnicott).
Dar problema cred ca este pe dedesubt – daca se substituie realitatea pacientului cu cea a analistului? Hm? 🙂 Cu alte cuvinte, daca analistul incearca sa-i impuna pacientului realitatea sa? Exista si pericolul invers, de care se plang unii analisti la un moment dar. Cred ca aceste intrebari sunt prezente tot timpul in cabinet (nu cred ca e analist care sa nu le fi simtit pe pielea lui).
In postarea de saptamana viitoare vom discuta exact despre dificultatile clinice de genul acesta in ceea ce veti vedea ca descrie Jessica Benjamin prin "relatie complementara".
Prin urmare, ca sa il completez putin pe comentatorul nostru Al, creezi realitate distructiva atunci cand ii spui copilului ca nu e bun de nimic si realitate constructiva cand il lauzi pentru ca realitatea/imaginea de sine a copilului e concomitent endogena si exogena dupa cum cazuram de acord pe aici, nu? 🙂
Nu mi se pare ca, privita in relatie, persoana devine o notiune abstracta, pur si simplu pentru ca ea este ingredient al relatiei. Iarasi imi vin in minte niste planuri intersectate iar relatia nu mi se pare a fi nici exclusiv ceea ce este comun, nici exclusiv ceea ce este separat ci chiar dinamica acestei intersectii.
Cred ca este normal ca Dorin sa nu aiba o mare revelatie citindu-l pe (cred) primul relationist pentru ca Mitchell (cel putin aici) de-abia incearca sa se delimiteze de psihanaliza freudiana dar ideile "grele" 🙂 ale relationistilor le gasim un pic mai tarziu (e drept ca nu am citit decat cateva pagini din Mitchell si s-ar putea sa gresesc).
Sincera sa fiu, eu nu ma simt tentata sa ma gandesc la Freud deloc. 🙂 Si asta pentru ca toate ideile lui sunt niste radacini pe care le gasesc modificate ulterior in psihanaliza si nu prea am cum sa stiu cat de "din toate acestea" a fost el atunci. Cred ca e imposibil sa nu-l vedem pe Freud relationalul alaturi de Freud biologistul. 🙂 Si sunt de acord si ca noua paradigma este o mutare de accent. Ea muta accentul in privinta originilor mintii catre factorul de "schimb intersubiectiv" lucru inceput magistral de Donald Winnicott.
Cat priveste consecintele clinice ale noii paradigme, vom vorbi mult despre asta in postarile pe care eu am sa le fac pentru ca asta ma intereseaza cred, cel mai tare. 🙂 In primul rand, relationalii (si Bogdan, care l-a citit pe Mitchell, imi poate spune daca si Mitchell zice asta) spun ca schimbarea in pacient apare daca ea apare in analist (contratransferul capata cea mai mare utilizare de pana acum in psihanaliza).
Cum pot sa devina "gay" in terapie? Pai iarasi mi se pare o chestie rasdiscutata. In terapie se intampla de obicei ca heterosexualii sa-si descopere "latura gay" si sa si-o accepte daca nu reusisera pana atunci. E un fel de regula nescrisa ca in analiza apar in vise si asociatii, puneri in act care releva homosexualitatea latenta. Se discuta asta inca de la Freud.
E adevarat ca exista teorii retrograde care patologizeaza un aspect sau altul din functionarea psihica insa ele sunt discutate in special de cei care nu au experienta unei analize si de aceea o abordeaza doar intelectual, proiectandu-si diverse temeri.
@Bogdan: Mie ceea ce descrii despre "planificarea" unei abordari ori a alteia (kohutiana, kleiniana, winnicottiana etc.) si despre dificultatile din colocvii ale integrarii selective imi suna abstract si artificial. Mi se pare ca a ramas un micut element pe dinafara: analizandul. Acum, nu-mi inchipui ca psihanalistii discuta degeaba aceste chestiuni, cred doar ca noi confundam niste lucruri. Aceste discutii, care fara doar si poate ca au clinica drept finalitate, sunt cu toate acestea metaclinice (si nu le vei intalni de obicei in formari). Adica au un anumit grad de generalitate, dar nu sunt operative in clinica; sunt la un nivel superior de reflectie, de formare si de integrare continua a analistului. De aceea vad o greseala in a aplica astfel de scheme: sunt kohutian / kleinian / winnicottian – deci reiese cutare, cutare sau cutare. Nu. Reiese ceea ce propune analizandul ca material latent (privit prin lentila cutare, cutare sau cutare). Sper, pentru binele acelui analizand, ca teoria furnizeaza nu rezultatul, ci grila de intelegere. Cu avantajele si limitele ei. Personal, as fi foarte speriat de un analist care sa stea sa cugete in terapie "ce grila sa-mi aplice".
Repet, acestea sunt intrebari legitime, dar nu trebuie transpuse nemediat, neasimilate de analist – in terapie. Si sper ca "integrarea selectiva" e o ecuatie mai degraba personala a analistului decat o reteta discutata in colocvii (sper asadar ca analistul discuta in colocvii pentru a se lamuri pe sine, nu pentru a ajunge la consensul de prezidiu al vreunei "combinatii" selective).
Tot astfel in metafora cu elefantul si girafa si acea "consistenta contextuala" (ori, cum se spune in lingvistica si semiotica, sintagmatica). Mi se pare din nou ca ai pierdut pacientul. El pe unde se mai afla in tesatura asta? Nu-l vad. Pare ca are de-a face, saracul, cu un analist foarte autist, cu care nu interactioneaza deloc. "Impotenta este impotenta-crocodil, sau impotenta-elefant, in functie de teoria care o asuma". Ce zici de "impotenta-analizand"? (Calare pe un crocodil sau pe-un elefant – care ar face bine sa se plece la un moment dat si sa-l lase pe analizand pe picioarele lui, pe sol ferm?).
(continuare) De aceea spuneam ca e un risc atunci cand transpui nemediat o ipoteza filosofica, precum cea dupa care creezi realitatea prin simpla observare si interpretare a obiectului (ceea ce e adevarat, si nu doar in psihanaliza, ci in general) – cand o transpui nemediat in terapie. Ca analist te poti gandi ca impui o realitate personala, desigur; aici sunt de acord cu Georgiana, e o permanenta interactiune si nici nu se poate altfel (iar asta devine foarte evident odata cu conceptul de transfer si apoi cu cel de contratransfer); si cu tine de asemenea, cand vorbesti despre actualizare si co-crearea a la Escher. Dar, altfel, ce inseamna sa impui o realitate cu care pacientul nu e de acord? E oare un risc care decurge pentru ca ti-ai asumat o anume teorie / metoda si nu alta? Nu. Nu decurge din faptul ca esti kohutian sau winnicottian sau kleinian. Ci din inabilitatea de a intelege ca e necesar ca realitatea ta si cea a analizandului sa interactioneze. (De altfel, asemenea greseli sunt frecvente, intr-o masura: inevitabile – iar intelegerea lor constituie adesea un motor al analizei).
Referitor la ultima ta intrebare. Am fost dezamagit sa vad la Mitchell, cel putin asa cum l-ai descris in excelentul tau articol, ca pune acea intrebare despre motivarea si "indreptarea" prin placere – ca si cand nu s-ar mai fi ridicat si nu s-ar mai fi raspuns. A fost ridicata tocmai de Freud, pentru a statua paradoxul compulsiei la repetitie, care e fundamental o aparare (si care nu se opune principiului placerii, dar e mai primitiva). Acesta e un punct de vedere psihodinamic (si, de la un punct, metapsihologic). Presupozitia ca trauma ar trebui sa dispara prin expunerea la placere nu e psihodinamic, ci naiv mecanicist, pre-psihanalitic (daca lucrurile ar sta intr-adevar asa, n-am mai avea psihanaliza). Iar relatia ca factor vindecator, daca nu e argumentata mai serios in acest context, nu o pot vedea aici decat ca pe o licenta lirica.
@Georgiana: De acord aproape cu tot ce spui. Si astept cu interes sa aflu de la voi care sunt consecintele clinice ale relationistilor.
Referitor la disparitia analizandului din reteaua de relatii – ea reiese cumva, din acel pasaj al articolului, tocmai prin abstractizarea extrema – pe care am incercat sa o critic aici.
@AI: unde ma despart eu de tine este ca exista heterosexuali si gay din natura, care isi descopera parti diferite. Eu as zice ca anumite practici sexuale (in contextul in care ne punem etichete) ne fac sa ne consideram mai degraba ceva sau altceva (ele, evident, sunt create intra-psihic si interpersonal). Daca i-ai fi intrebat pe Platon si pe Virginia Woolf daca se considera hetero sau gay, nu ar fi stiut ce vrei sa spui. Iar patologizarea nu vine singura in terapie, ea este organizata social prin definirea normalului, sau acceptabilului.
@ Georgiana: Mi-ai dat de gandit. Zice Mitchell ca trebuie sa se schimbe analistul ca sa se schimbe pacientul? Nu imi este clar, si cred ca e o intrebare fascinanata. Mitchell e un interpersoanlist tare si zice nu exista un inauntru al pacientului in afara experientei relationale cu terapeutul. Din ce am citit acum pe grabite mi se pare ca ca zice schimbarile intervin NUMAI din inauntru campului transferential, si nu din afara lui (ca Jessica Benjamin). Munca analistului ar fi localizata intr-un proces de descalcire, pentru ca cei doi sunt prinsi in firele unei matrice anterioare care nu functioneaza bine pentru pacient. El e interesat de schimbarile in relatie, si mai putin de schimbarile a doi indivizi, cred. Sunt curios daca vedem diferente majore intre Benjamin si Mitchell.
@Dorin: Mi se pare foarte interesant ca senzatia ta din ce am zis eu este ca dispare analisandul la Mitchell. Si cred ca o parte din mine vede cum teoria aici este predominanta si asta face ca experinta clinica sa fie lasata, poate, deoparte. Mitchell se cearta aici in principal cu modele teoretice, si de asta raspunde teoretic, dupa cum bine surprinzi tu.
Cred ca sunt de acord cu critica ta exclusiv la ce spun eu despre Mitchell. Cand incepe insa sa discute cazuri clinice, e extraordinar si foarte fain. Ce spune el este ca orice psihanalist are o grila teoretica, si ca desi nu o aplica cu rigla, ea subintinde orizontul lui de intelegere. Nu toate modelele sunt compatibile, si nu poti gandi teoretic fara sa vezi cum modelele astea se bat cap in cap. Si el crede ca modelul lui Freud al pulsionilor este ingust si ca limiteaza important ce simte, vede si intelege un analist.
O sa ma gandesc la critica ta si poate o sa o vad mai clar in viitor in discutiile clinice care apar promitator in fata noastra.
"unde ma despart eu de tine este ca exista heterosexuali si gay din natura, care isi descopera parti diferite"
E neclara fraza asta si nu inteleg unde te desparti.
Platon si Virginia Wolf…foarte culturalizant ce spui, parca nu mai vezi animalul din om.
Exista un instinct de reproducere si in raport cu el, cu biologia, psihanalistii au spus la inceput ca sanatos e cel hetero, la care instinctul isi atinge scopul (asta imi suna a naivitate stiintifica). Dar au mai spus si ca la om instinctitul asta e mediat psihic, social, cultural si poate fi modelat atat de tare incat sa devina cu totul altceva. Aici incepe discutia cu patologiile si intradevar si eu cred ca semnificatia depinde de contextul social, deci daca aici ne desparteam nu ne-am despartit inca.
Si by the way, in zilele noatre e la moda bisexualitatea si sexualitatea fluida (de la Brian Molko citire). Hetero versus gay e cam patinat de timp.
@AI: Cred ca ne despartim sa ne apropiem si poate apoi sa ne despartim din nou virtual (ca sa flirtez un pic cu tine fluid si decorporalizat). Ma rog, avantajul unei cafenele inventate in spatiul electronic.
Pai tu zici: exista un instinct de reproducere care e mediat psihic si social- si ca patologiile deriva de aici, din semnificatia lui sociala.
Unde eu si Mitchell nu zicem ca tine este ca nu exista un instinct, o pulsiune care reprezinta 'un inainte' fata de un context. Modelul relational zice ca exista mai intai o relatie, si apoi pulsiunile sunt parte a unui model. Daca eu visez sa am copii cu tine(tu poti sa fii barbat sau femeie aici), e important ca dorinta asta e generata de un model pe care il descurcam in relatiile cu parintii, in asteptari sociale, in ce parinti ai si asa mai deparate. Dorinta asta nu e numai o parte animalica din noi, e foarte umana si foarte frumoasa, dar sexualitatea asta pe care tu o numesti 'culturala' organizeaza ce numim noi dorinte.
Adica, e foarte posibil ca tu si eu sa nu avem idee ce tip de sentiment a trait Virginia Woolf cand avea sentimente puternice fata de femeile din jurul ei. Sau il bagam pe Proust la gay, ori il puteam recupera la bisexuali, nu stiu! Ideea este ca senzatiile astea sunt parte mai larga a unui context, si ele capata corporalitate si sens in functie de multe variabile- context, asteptari, parinti, modele de gen, etc!
Ce insist eu aici este ca ideea ta- exista o dorinta de reproducere care normeaza sexualitatea-deja iti ofera un camp conceptual care iti ingusteaza perceptia. Eu sugerez ca daca, poate, te uiti la practici sexuale si nu la instincte, si poate cu ideea ca nu prea poti sa ai acces la ele pentru ca nu stii de multe ori experienta lor interna, un camp conceptual mai larg se deschide. Si din el pot fi generate experinte ne-formulate care te pot surprinde si provoca extraordinar!
Sunt curios sa vad cat accepti tu din 'culturalismul' meu (acum citesc 'epistemologia closetului' si o iau usor razna!). O sa revenim saptamana viitoare cu un text dintr-un psihanalist gay, si acolo poate intelegem mai bine ce vrem si ce despartim.
M-ai zapacit. Copiii nostri ar iesi ametiti 🙂
Nu stiu ce sa te intreb sa ma lamuresc…cu ce vine un copil pe lume si nu tine de matricea relationala? El este un rezervor gol in care parintii depun diverse?
Daca ne referim strict la gay teoria asta a fost foarte folosita ca sa depatologizeze si sa scada discriminarea.
Nu stiu daca imi ingusteaza perceptia campul meu conceptual..daca vad psihicul in dinamica si nu ma intereseaza dihotomia sanatos/patologic de ce l-ar ingusta? Sunt convisa ca un copil e creat si prins in sistemul parintilor sai, si sunt de acord ca un copil nedorit e foarte probabil sa moara. Deci nu resping importanta relationarii.
In genere plasez psihanaliza dincolo de ideologiile si curentele sociale, intr-un spatiu mai intim, mai poetic poate, unde categoriile sociale si etichetele nu-si mai au sensul. Ma intereseaza o angoasa, o vina, o fantasma care circula de cateva generatii si inca determina destinul, o tendinta catre viata vs moarte. Sistemele teoretice sunt grosiere si nu au putere in raport cu "sistemul" personal.
Multumesc pentru prezentare, Bogdane, si multumesc si voua , celorlalti, pentru generoasele comentarii.
Mare greseala a facut Mitchell, dupa opinia mea, construindu-si argumentatia pe pretextul homosexualului, reactiile sunt uneori emotionale si pierd din valoarea de adevar a ceea ce vrea sa spuna M. Nu este exclus ca efortul sau creator sa porneasca de la suferinta de a fi gay, dar nu asta intereseaza.
De fapt, ce spune Mitchell, ca relatia este matricea care formuleaza psihicul si ca existenta este tributara unei vaste retele de relatii, fiecare cu specificul ei, nu are valoare de noutate absoluta. Si Klein, si Freud au admis, fiecare in felul lui aceasta evidenta. Doar ca amandoi s-au incapatanat sa pastreze rigoarea unui punct de sprijin care este pentru ei lumea interna. De dragul continuitatii si argumentarii line.
Ca adevarul nu este acesta, o stim, o simtim cu totii.
Insa mi-e teama sa cad in cealalta extrema, aceea a relatiei ca unic determinant al mintii unui subiect. Probabil ca a le admite pe amandoua ar fi un bun compromis.
Aici vine, insa, intrebarea: cat apartine relatiei si cat predispozitiei innascute? Asta daca am vrea sa fim exacti (ceea ce, va marturisesc, nu-mi sta in caracter, nu cred in farmacia pe care si-o doresc unii pentru a prezenta psihanaliza ca pe o stiinta).
Probabil ca o analiza cu sanse mari de reusita are doi membri de relatie deschisi unul celuilalt, dispusi sa se accepte atat pe ei cat si pe partener. Un analizand inchis la lumea celuilalt nu prea are cum sa profite de experienta analitica. Dar si analistul are de castigat, de schimbat, de adaptat realitatea lui la cea a analizandului. SCHIMBUL este creator, o intelegere "solipsista" nu foloseste in mod real celui care-o dobandeste.
Mai adaug doar ca perspectiva lui Bion, care pune in centrul relatiei adevarul, pare mai adaptata nevoii de obiectivitate a teoreticienilor si practicienilor, insa si el e nevoit sa admita ca adevarul e prea mare pentru intelegerea unei singure minti, si tot ce putem face e sa cautam adevaruri partiale, pe masura capacitatii de intelegere (a se citi continere) a celui care cauta intelesuri.
Astept cu nerabdare continuarea la relatia noastra intelectual-virtuala, un veritabil schimb in cautarea unui adevar cat mai putin partial.
@AI: Te aud cum zici- corpul, ce faci cu corpul? Nu il pierdem daca ne intereseaza atat de tare doar matricea si relatia?
Pai, poate ai dreptate, cu rezervorul gol, si poate relationalistii trebuie sa fie mai atenti- cum sugerezi- la traumele si fantasmele intergenerationale. Ma intreb daca te-ar interesa (ori citesti) Haydee Faimberg, unde e interesata de cum traumele intergenerationale- analizate bine- pot sa ofere deschideri importante in terapie. Imagineza-ti ca cineva ar fi interesat cum trauma experientei comuniste e generata si ne-procesata de diferite persoane.
(ne putem muta la georgiana la eseul ei cu benjamin, daca preferi un sequel!)
@Ioana: eu am construit argumentul cu gay-ul, si nu Mitchell. Poate am facut confuze lucrurile.
Poate ne zici ceva de Bion in viitor la cafenea. Pe mine ma deruteaza Bion si cred ca pot invata din deruta asta, cumva.
Sunt de acord cu tot ce zici, cu exceptia ultimei propozitii. Poate un adevar mai 'relational'?
Daca vrei tu, Bogdane, asa sa fie! Mi-as dori sa putem gandi devenirea unui subiect mai degraba in matricea relationala, pentru ca asta lasa mai mult spatiu de schimbare subiectului.
Insa, sunt unii subiecti care sufera, ca sa-l citez pe prof. Hinshelwood de la Essex, de o "invidie genetica". Suna straniu, ca un diagnostic final, de fapt asa o si formuleaza kleinienii, e acel ceva care te impiedica sa iubesti pe cel cu care esti in relatie, intrucat esti prea ocupat sa-l invidiezi. Ori, fara iubire nicio relatie nu poate merge inainte, spre binele reciproc.
Bion retine si el ideea invidiei si merge in directia sus-mentionata. Un invidios nativ e putin receptiv la relatie si la schimbare. Din pacate. El mai vorbeste si de o intelepciune primara a bebelusului, care presupune capacitatea de a fi in relatie, de a ierta si de a merge mai departe.
Mie mi se pare ca toata aceasta controversa pe intaietati (lume interna versus lume externa) se datoreaza dorintei de a plasa responsabilitatea personalitatii subiectului intr-una din zone. Si evident, si consecinta operatiunii cu pricina, adica terapia si mai exact, datele care ii configureaza sansele de reusita.
Nu pot sa nu observ ca M. Klein alege in constructul ei teoretic sa accentueze rolul exclusiv al lumii interne. Mi-e greu sa admit ca are dreptate. Nici varianta reciproca nu mi se pare mai inspirata.
Oricat am cauta adevaruri generale, cred ca trebuie sa ne multumim cu unele partiale, precum acesta: fiecare individ se naste cu predispozitii care-i apartin indubitabil (pre-conceptii le-ar spune Bion) si are sau nu sansa sa le dezvolte pe parcursul vietii, influentat fiind de mediul extern, care are rolul de a-i usura drumul si eventual, de a-i imbogati parcursul cu noi si noi directii. Asta in cazul fericit. Probabil asa se cladeste un psihic sanatos, cel despre care Papadima vorbeste la seminarii.
In speranta ca o sa-l aud vreodata, ma mut la articolul Georgianei.
Da, da, te-ai prins, corpul. Roca dura a biologicului? (Sa nu devenim prea new age)
Ca sa nu ne plictisim printre concepte ce zici de forta emanata de un om zvelt, sportiv, un om al muntelui de exemplu, care e bine asezat in corpul lui, traieste mult prin el?
Nu stiam de Haydee Faimberg, merci, chiar ma intereseaza subiectul.