Stephen Mitchell şi matricea relaţională

M. C. Escher, Drawing hands

Prima discutie a Salonului voi incerca sa o deschid cu ideile lui Stephen Mitchell despre matricea relationala si ideea de instinct* (drive) (Mitchell, S. A., Ch1. „The Relational Matrix” (#1) and Ch 2 “Drive” and the Relational Matrix (#2), in Relational Concepts. Ppl 17-62.]

Cine este Stephen Mitchell? Mitchell este considerat unul din fondatorii relationalistilor si editorul fondator al lui Psychoanalytic Dialogues. El s-a format la Institutul William Alanson White, institut lasat in afara asociatiei nationale americane de psihanaliza, pentru ca forma psihologi. Mitchell a fost unul din primii ganditori care a atacat frontal consensul din psihanaliza ca homosexualitatea este patologica si a criticat puternic autoritarianismul in gandirea psihanalitica.

Pipaim doar elefanti sau pipaim elefanti, girafe si poate crocodili?

In prefata cartii, Mitchell spune un lucru foarte interesant. El spune ca psihanaliza astazi este cumva prinsa intre doua mari tendinte. Prima tendinta este ortodoxismul, unde o singura cale este calea corecta, fie ea clasica, neoclasica sau contemporana. A doua tendinta este eclectismul, unde ideea este ca toate scolile sunt adevarate si folositoare si ca diferite teorii pot fi aplicate la diferiti pacienti in moduri diferite.

Mitchell crede ca e nevoie de o a treia abordare, pe care el o numeste integrare selectiva. El spune asa: problema ortodocsilor este ca ignora diversitatea din psihanaliza si evita fertilizarea cu alte domenii. Daca numai Freud are dreptate, de pilda, sau Klein, atunci modurile in care ei sunt contestati sunt evitate de ortodocsi. Eclecticii au o mare problema pentru ca ei gandesc ca vorbesc despre o singura realitate. Cu alte cuvinte, teoriile psihanalitice sunt ca niste orbi care vor sa pipaie un elefant. Cand vorbesc despre nevroza, teoriile au in vedere, sa spunem trompa elefantului. Dar, zice Mitchell, ideea asta ne duce pe cai gresite. Adica, orbii cand pipaie animalul pe care vor sa il descrie, nu pipaie un singur animal, ci pot sa pipaie o girafa, sau un crocodil (sa ne imaginam cum pipaim un crocodil!). Cu alte cuvinte, ce spune Mitchell este ca ideile si teoriile psihanalitice creeaza realitatea, nu numai ca o descriu. Ca atare, sa spunem, cand un psihanalist pune un diagnostic de patologie unui homosexual, el creeaza o realitate a normalitatii si sanatatii, care poate ca nu e impartasita de pacient sau de alti ganditori psihanalitici.

(Aici as fi curios sa vad daca Georgiana ar fi de acord cu ideea ca psihologii prin ideile lor teoretice creeaza o realitate, nu numai o descriu).

Integrarea selectiva se opune unui efort din psihanaliza de ecumenism. Ideea lui Mitchell este ca nu toate modelele de terapie sunt compatibile si sunt diferente mari intre modele, care cateodata sunt greu de conciliat. El crede ca exista o incompatibilitate importanta intre modelul lui Freud si modelul relational. (Aici cred ca Dorin ar reactiona puternic).

Modelul relational versus modelul instinctelor

Care este modelul teoriei instinctelor (drives)? Pentru Mitchell, gandirea geniala a lui Freud a dominat prima parte a secolului in psihanaliza. Nici o disciplina, zice Mitchell, nu a fost atat de influentata de gandirea unica a unui om. Metapsihologia lui Freud este nu numai constructie teoretica si filosofica, dar are si un impact formidabil asupra gandirii si practicii clinice.

Care este viziunea lui Freud despre om? Noi suntem un conglomerat de tensiuni asociale, fizice care sunt reprezentate in minte de dorinte sexuale si agresive care vor sa fie exprimate. Noi traim in conflictul intre aceste dorinte si normele mai superficiale, secundare ale realitatii sociale. Gandirea noastra transforma energiile bestiale, iar mintea este compusa din compromisuri complexe si elegante intre impulsuri si aparari. Analiza clasica presupune revelarea si eventuala renuntare la impulsurile instinctuale infantile.

Pentru Mitchell, noi traim in era post-freudiana. Pentru ganditorii relationalisti, se schimba fundamental portretul a ceea ce suntem noi. Noi nu suntem o conglomerat de dorinte cu baza fiziologica, cat suntem formati si inevitabil localizati intr-o matrice de relatii cu alti oameni, in efortul de a ne tine legaturile cu ei si a ne diferentia de ei. In aceasta teorie, unitatea de baza a analizei nu mai e individul ca existenta separata cu dorinte care se izbesc de realitatea externa, cat un camp interactional unde un individ apare si vrea sa faca contact si sa se articuleze pe sine. Dorinta asadar nu e individuala, cat e simtita intotdeauna in context relational si in acest context isi defineste intelesul. Mintea e compusa din configuratii relationale. Persoana e inteleasa numai in contextul unei tapiserii de relatii, trecute si prezente. Cercetarea analitica cere participarea si observarea revelarii si transformarii acestor relatii si a reprezentarilor interne.

Cu alte cuvinte, persoana face intotdeauna parte din matrice, iar firele matricei (prin identificari si introectii) sunt intotdeauna in persoana.

(Aici ma intreb cat ma ramane din persoana daca relatia este cea fundamentala pentru definire. Este persoana o iluzie, cum ar spune Sullivan? Ce facem cu individul daca el este in primul rand o relatie?)

Pentru Mitchell, mintea este la Freud fundamental monadica, pentru ca exista ceva inerent, prestructurat, ce impinge dinauntru. Mintea pentru Freud ia nastere in forma unor procese endogene. Modelul relational vede mintea ca fiind in principal diadica si interactiva, pentru ca mintea cauta contact, angajament cu alte minti.

Modelul relational si cel a lui Freud nu sunt dihotomice, pentru ca ele au multe puncte comune. Teoriile monadice nu sunt naiv solipsiste, pentru ca ele vad legatura dintre instincte si mediul social. Teoriile relationale nu insista doar pe formarea mediului, pentru ca individul aduce foarte mult in interactiune si relatie. Ambele teorii contin ideea de interdependenta intre individu si mediu, sau contin ideea ca indivizii sunt formati atat de biologie, cat si de mediu.

Diferenta dintre teorii este urmatoarea: in modelul instinctelor, anatomia e destin; factorii sociali sunt formati de presiunea instinctelor care e inerenta. In modelul relational, procesele biologice si cele interpersonale se constituie reciproc intr-un proces de influenta.

Pentru a reprezenta cum vede Mitchell noul lui model, el spune ca grafica din Drawing Hands a lui Escher poate sa dea o reprezentarea ideii. Pentru Mitchel, cea mai importanta descriere a realitatii psihice pleaca de la ideea ca o matrice relationala include atat terenuri intrapsihice, cat si interpersonale.

Precursorii modelului relational

Pentru Mitchell, schimbarea epistemologica decisiva – paradigmatica á la Kuhn – este legata de redefinirea mintii. Mintea nu mai este un set determinat de structuri care emerg dintr-un corp individual, cat structuri interne si modele tranzactionale care deriva dintr-un camp interactiv, interpersonal. Teoria interpersonala si teoria relatiilor de obiect fac parte dintr-o miscare mai larga de teorii care insista asupra naturii sociale a omului.

Teoria atasamentului a lui Bowlby ne arata ca Freud a construit bebelusul prea ingust. Supravietuirea nu se datoreaza numai conditiilor externe de tipul „hrana” sau „reglarea temperaturii”. Pentru ca bebelusul sa supravietuiasca, mama trebuie sa fie in apropiere si disponibila – nevoia de mama este o preconditie pentru satisfacerea celorlalte instincte. Mama, simplu fie spus, trebuie sa fie acolo – si nu trebuie sa gratifice dorintele bebelusului. Atasamentul este primar – si nu un rezultat al gratificarii unor nevoi fizice.

Contrar imaginilor unui bebelus care incepe viata autist, studiile mai noi arata ca bebelusul este orientat inspre altii de la inceput si ca fata umana reprezinta cel mai important stimul vizual pentru bebelus (eu as adauga: poate nu numai pentru bebelus).

Atasamentul nu este pentru Mitchell similar cu un instinct, pentru ca de la inceput atasamentul este o relatie. El este similar cu ideea lui Fairbairn ca

libido-ul nu cauta placere, cat cauta obiecte.

Fairbairn a deschis drumuri noi in psihanaliza pentru ca s-a intrebat de ce copii abuzati dezvolta loialitati fata de parintii care i-au abuzat. Pentru teoria clasica, copiii cauta de fapt placere si vor sa minimizeze durerea (teoria clasica este de fapt determinata de un utilitarism clasic). Fairbarn a vazut ca anumiti copii abuzati erau in relatii foarte dureroase, iar cand li se oferea o alternativa mai placuta, copii o refuzau. Problema e mai larga in psihoterapie. Daca noi cautam doar placere, de ce conflictele initiale si traumele nu sunt abandonate, cat mai degraba restructurate si retraite pe toata perioada vietii? Mitchell crede, pe urmele lui Fairbairn, ca nevoile copilului nu sunt pentru placere, cat inspre o relatie cu o alta persoana. Placerea devine doar un vehicul pentru cautarea interactiunii cu ceilalti. Sentimentele dureroase, relatiile autodistructive si situatiile de autosabotare sunt recreate pe parcursul vietii ca vehicule pentru perpetuarea unor legaturi timpurii cu parintii sau ingrijitorii. Prin faptul ca devine ca parintele depresiv, masochist sau sadic, copilul isi pastreaza o relatie puternica cu parintele. De aceea nucleul tare al reprimatului nu mai este o memorie, sau un impuls, cat este o relatie – o parte a sinelui se identifica puternic cu un ingrijitor – care nu poate fi continuta in constiinta si in continuitate cu alte experinte ale sinelui.

Abandonarea unor astfel de legaturi este simtita ca pierderea sinelui, ca taierea contactului uman in sine, si pare o optiune imposibila. A trai diferit, chiar daca asta inseamna deschiderea catre intimitate si bucurie cu altii, inseamna pierderea unor legaturi cu obiecte interne care au oferit un sens al apartenentei si conectarii, desi ele erau mediate prin nefericire si durere.

Ce este sinele relational?

Constiinta umana este un flux de ganduri, sentimente, senzatii si dorinte. Calitatea asta de schimbare permanenta a fost o problema importanta a umanitatii. Exista de aceea o nevoie de a stabili cateva puncte de referinta fixe, pentru a avea capacitatea de a ordona experienta. Sinele este, de aceea, un succes al dezvoltarii, pentru ca avem nevoie de reprezentari durabile si integrate, de constanta obiectului si de reglarea increderii de sine care sa fie rezilienta. Cum sunt atinse obiectivele astea de dezvoltare? Teoreticienii relationali cred ca ele sunt atinse prin relatiile cu ceilalti.

Winnicott si Kohut au dezvoltat mai clar ideea asta de sine ca succes al dezvoltarii.

Pentru Winnicott, anumiti pacienti par persoane, dar ei nu au experienta lui a te simti real, ca existand de fapt in timp. Bebelusul lui Winnicott este impartit intre experienta lui in a-si implini dorinta si frustare. Bebelusul, cand mama este indeajuns de buna, are senzatia ca dorintele lui produc obiectul, sanul sau paturica de care are nevoie. Momentul iluziei este momentul in care bebelusul are experienta omnipotentei, iar ea este fundamentala pentru dezvoltarea unui sine sanatos. Rolul mamei, mai tarziu, este sa oglindeasca inapoi pe bebelus, sa ii confirme existenta si dorintele. Prima sarcina a traiectoriei de dezvoltare pentru Winnicott este sa creeze un simt al sinelui.

Kohut gandeste in linii similare, pentru ca intrebarea lui fundamentala este: cum se creeaza un simt al sinelui coerent, stabil si coeziv? Sinele se dezvolta din relatii-cheie, pe care el le numeste relatii obiectale de sine (self-object). Exista doua functiuni importante pentru crearea sinelui, „oglindirea” si „idealizarea.” Simtul sinelui se dezvolta din cele doua experiente narcisice fundamentale (oglindirea si idealizarea), unde copilul este vazut ca perfect de parinte si admirat. Un simt al sinelui fragmentat sau fragil este alterat prin stabilirea de relatii cu altii care sunt fie obiecte ale oglindirii sau ale idealizarii.

Sinele relational se dezvolta in trei tipuri de spatii: sinele, celalalt si spatiul dintre ei. Teoreticienii dezvoltarii cum e Daniel Stern sunt interesati de lumea interpersonala a bebelusului si de interactiunile si reglarile subtile dintre bebelusi si ingrijitori. (Aici e Georgiana interesata in special). Similar, psihanalistii interpersonali tind sa se focalizeze pe tranzactiile intre analizand si ceilalti, sa faca o analiza detaliata a interactiunilor de familie si a relatiilor care se petrec in spatiul de aici si acum al analizei.

Evolutia lui Freud si teoria relationala

Pentru Mitchell, un punct cheie in evolutia psihanalizei este trecerea lui Freud de la teoria seductiei la instincte. In teoria seductiei, mintea nevroticilor este subminata din exterior. Ei sufera de reminiscente, iar experientele traumatice sunt principalul motiv al psihopatologiei. In 1897, Freud s-a decis ca marturiile pacientilor despre seductie nu sunt veridice, ci sunt un produs al fanteziei. Descoperirea complexului lui Oedip a mutat psihopatologia de la evenimente pe care pacientii le vad ca reale la dorinte si fantezii. Prin urmare, spune Mitchell, aici s-a produs un punct de cotitură pentru Freud: daca materialul patogen nu mai este introdus din exterior, el trebuie sa fie generat din interior. Consecinta imediata a fost foarte puternica pentru teoria psihanalizei: mintea contine in sine samanta propriei fragmentari. Pentru Mitchell, teoria psihanalitica a devenit – prin faptul ca elementul studiat este organismul individual – „o psihobiologie generala” (Sulloway).

Totusi, Freud nu a insistat numai asupra dorintelor infantile de obiect, cat si asupra proceselor de internalizare a obiectelor. Astfel, cateva lucrari, cum sunt Despre narcisism sau Doliu si melancolie, devin lucrari-cheie pentru partea relationala a teoriei lui Freud. In Despre narcisism el descrie o agentie speciala care produce internalizarile atasamentelor – si anume „idealul eului”. In Doliu si melancolie el exploreaza natura abuzului de sine si experienta unui celalalt ca prezenta externa („Umbra obiectului a cazut asupra eului”.) In Eul si sinele Freud a incercat sa-şi dezvolte modelul instinctelor pentru a acoperi observatiile clinice legate de identificari si relatiile de obiect.

Urmand teza din cartea pe care a scris-o cu Jay Greenberg, Relatiile de obiect in teoria psihanalitica, Mitchell spune ca o noua paradigma este astazi generata de psihanaliza.

Pentru Mitchell, problema centrala in istoria psihanalizei este cum e folosita mostenirea lui Freud. Loewald a produs o revolutie tacita in psihanaliza pentru ca el a fost neinteresat in modul in care intelegerea lui Freud si a lui difera. El a fost interesat de modul in care Freud poate fi folosit ca text si pot sa ii fie atribuite noi intelesuri ca un vehicul pentru dezvoltarea, prezentarea si fundamentarea gandirii lui personale.

Pentru Mitchell, cele doua modele vad lucrurile si aranjeaza faptele diferit. Fiecare model are putere interpretativa si acoperire larga, dar indica lucruri diferite si contureaza anumite probleme diferit.

Intrebare de final

Nedumerirea mea se leaga de potentialul creativ al psihanalizei si de demersul lui Mitchell. Daca scoala relationala este o scoala care interpreteaza creativ psihanaliza si nu e interesata in primul rand de diferenta intre ce gandea Freud si ce gandeste Mitchell, atunci ce facem cu ce credem ca a spus Freud? Ce rol are Freud in povestea pe care Mitchell o spune despre psihanaliza?