Vi s-a întâmplat vreodată ca şcolar sau şcolăriţă să fiţi terorizat(ă) de elevi (eleve) – de obicei din anii mai mari? Să fiţi nevoit(ă) să vă cedaţi sendvişurile, banii – ori pur şi simplu să fiţi terorizat(ă) fără vreun motiv material al atacatorului? Ori poate să asistaţi la terorizarea altor elevi?
Dacă da, ori dacă doar aţi fost spectator / spectatoare, atunci veţi înţelege mai bine motivele pentru care în Statele Unite se vorbeşte de mai mulţi ani de zile despre un adevărat fenomen şcolar al intimidării – despre aşa-numitul comportament bully, ori de bullying (cum n-am găsit un termen foarte adecvat în limba română, îl voi păstra pe cel englezesc – poate mă ajutaţi cu un echivalent local?).
Fenomenul este prin urmare foarte mult studiat în prezent, rezultatele studiilor nefiind deloc liniştitoare pentru psihologi şi părinţi. Astfel, potrivit unei cercetări desfăşurate în şcolile statului Massachusetts, 43,9% din elevii de şcoală primară şi gimnazială şi 30,5% din elevii de liceu au fost implicaţi ori afectaţi de comportamentul bullying în anul 2009 – respectiv 26,8% dintre elevii din prima categorie au mărturisit că au fost intimidaţi, 7,5% au fost intimidatori, iar 9,6% s-au declarat „victime ale bullying-ului”, ceea ce înseamnă că au fost şi intimidaţi, şi intimidatori. Procentele în licee, pentru cele trei categorii, sunt de 15,6%, 8,4% şi 6,5%. Aşa cum era de aşteptat, elevii primilor ani de şcoală medie / liceu – „bobocii” – sunt cei mai expuşi intimidărilor.
Care să fie explicaţia acestui fenomen, pe de o parte; amplorii lui, pe de altă parte? Deocamdată nu există o teorie larg acceptată, ci doar unele ipoteze explicative, susţinute mai mult sau mai puţin de studii, care leagă comportamentul bully de violenţele din familiile de provenienţă ale elevilor.
O categorie aparte şi tot mai răspândită a bullying-ului o reprezintă intimidarea prin reţelele de socializare online, precum Facebook-ul, prin email şi prin telefoanele mobile. Într-un cuvânt (în două!), vorbim despre cyber bullying. Un studiu recent al Universităţii din Valencia arată că un procent cuprins între 25 şi 29% din adolescenţii americani au fost cyber bullied în ultimul an (2010). Procentul de fete şi băieţi agresaţi e aproximativ egal (50%-50%), dar fetele sunt de obicei mai „temeinic” şi mai variat agresate. În general, durata intimidării este scurtă, sub o lună, dar există şi cazuri în care intimidarea durează şi câte un an şcolar, existând în acest caz riscul de depresie, anxietate, izolare socială şi chiar de suicid. Dintre adolescenţii expuşi depresiei, fetele par mai predispuse la abuzul de substanţe (ţigări, alcool, marijuana).
Remediile vin dinspre terapie, consiliere şi sprijin administrativ susţinut pentru aceşti elevi. (Anumite studii arată şi că o trăsătură în general descalificantă în cultura americană, auto-compătimirea, poate reduce efectele negative ale intimidării). Totodată, este importantă o tot mai largă mediatizare a riscurilor intimidării şi conştientizarea lor.
Destul de numeroase programe naţionale anti-bullying au fost declanşate în ultimii ani, iar rezultatele par, până în acest moment, foarte încurajatoare. Un astfel de program, intitulat Steps to Success, a condus de pildă la reducerea cu 72% a bârfei de pe terenurile de joacă ale şcolilor din Seattle, prin încurajarea elevilor de a nu zăbovi la bârfă şi de a sări în sprijinul altor copii. Deşi aparent nevinovată, bârfa de pe terenurile de joacă e văzută drept cea mai mare generatoare de comportament vătămător (malicious behaviour), atât verbal, cât şi fizic.
Problemele generate de bullying şi de cyber bullying sunt foarte ramificate şi foarte prezente în presa psihologică şi socială americană – ca şi studiile, iniţiativele, programele şi discuţiile chiar la nivel politic dedicate acestei problematici complexe. Psihologii sunt, bineînţeles, primii solicitaţi pentru explicaţii.
La noi, problema nu a transpărut, din câte cunosc, în presă, nici măcar în presa de specialitate (cunosc în domeniu doar o lucrare a psihanalistului britanic Jose Rodrigues de la Sierra, prezentată public la un colocviu de acum 7-8 ani al Fundaţiei Generaţia – din care am aflat, interesant, că o descriere excelentă a fenomenului poate fi aflată în clasica povestire Rătăcirile elevului Törless a lui Robert Musil). În rest, tăcere…
De unde o firească întrebare: Să nu existe oare acest fenomen – atât de preocupant peste Ocean – în şcolile şi liceele din România?
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Avem o prietena care era bully in liceu fara sa aiba parte de agresiuni acasa, din contra, parintii promovau pacea si intelegerea. Deci motivele nu sunt atat de simple.
Pe asta n-o s-o cred "Steps to Success, a condus de pildă la reducerea cu 72% a bârfei de pe terenurile de joacă ale şcolilor din Seattle, prin încurajarea elevilor de a nu zăbovi la bârfă şi de a sări în sprijinul altor copii."
Suna a raport fals scris de oameni care nu au nicio treaba cu lumea elevilor.
Funny, isn't it? Te poti intreba cum au masurat procentul de barfe…
O forma de agresiune din partea parintilor poate sa fie si indiferenta – apropo de lucrarea Ioanei – iar asta poate sa genereze la copil comportament demonstrativ si teribilist cu agresarea celor mai slabi din dorinta de a se simti important, luat in seama.
Buna tuturor. Bineinteles ca acest comportament se manifesta in scolile si liceele romanesti insa nimeni nu pare prea interesat de el.Mai apar la stiri din cand in cand cazuri cu elevi agresati si intimidati pentru motive aparent ciudate ca esti un tocilar, te imbraci oribil, parul tau este asa si nu asa, de ce te uiti la mine, etc. Fetita mea cea mare este clasa intai si mai mult de un trimestru venea acasa trista si nu spunea de ce. In cele din urma, intr-o zi a inceput sa planga si mi-a spus ca doua colege ii luau snackul in pauza aproape in fiecare zi amanintand-o ca nu se mai joaca cu ea si o vor exclude din grup. Voila!
@Georgiana
Poate fi vorba de luat in seama la ea, nu stiu. Cred ca tatal ei o considera copil indiferent ce facea.
Si eu gasesc ca e un fenomen foarte raspandit la noi. Motivul pentru care nu-i bagat in seama vine poate din felul local cam traditionalist-rural de a privi lucrurile (desi e un fenomen mai degraba urban). Multora li se pare probabil natural, in randul lucrurilor inevitabile din curtea si de pe culoarele scolii, ceva ce vine odata cu joaca, juliturile… intimidarile… Mai incriminate ori caricaturizate sunt tocmai "raportarile" cazurilor de bullying (gen "Doamna invatatoare, Cutare nu ma lasa in pace!"). Acestea trec drept "para" si sunt conotate peiorativ (aud adesea cadre didactice spunand "La mine nu se vine cu para", mandrindu-se ca nu incurajeaza delatiunea – desi, la o privire atenta, lucrurile sunt mai mereu relative). Instituirea unor programe anti-bullying in scolile romanesti cred ca li s-ar parea multora o extravaganta, desi ar fi de un real folos, spre deosebire de alte programe "umaniste", precum afacerea "cornul si laptele".
Ma bucur ca e o conversatie pe tema asta. In legislatia din Michigan, unde stau eu acum, tocmai a trecut un act care face "anti-bullying-ul" asta (echivalentul ar fi si hartuirea) lege. S-au chinuit NGO-urile multa vreme sa il faca lege, saracii.
Hartuirea se face in functie de un element care e vazut ca fiind rusinos: esti fata, esti mic de statura, esti balbait, iti plac rujurile daca esti baiat, iti place sa joci fotbal daca esti fata, samd. Hartuirea asta are intotdeauna de a face cu un comportament care se opune definitiei de normal, zic eu.
Tin minte cum m-au chinuit colegii la scoala ca eram gras. Ma rog, eram un copil normal, dar mi-a ramas intiparita stigma asta multa vreme, si acum ma uit in oglinda si re-traiesc memoria asta urata. Astea sunt stigmate cu care majoritatea trebuie sa traim (rani narcisice, ca nu suntem indeajuns 'de' in ochiul public). Apoi, una din reactiile mele a fost sa tolerez foarte greu critica, si sa fiu critic cu altii. Stigmatele astea circula inter-personal si inter-generational foarte puternic, si daca nu sunt verbalizate si discutate, ele nu "exista," nu-i asa?.
Tin minte ca eram in New Jersey si predam intr-un program pentru liceeni. La universitatea astea privata unde eram am fost atacat pe seara de cativa tineri cu bate de baseball, si au vrut sa ma intimideze. Faceau ce in limbajul de aici se numeste 'hazing,' adica dupa ce te intimidau de la distanta, isi dadeau jos pantalonii si isi aratau fundul. Inca ma intreb de ce ma rusinau pe mine daca ei isi dadeau jos pantalonii? De ce sa fiu eu rusinat daca ei isi arata fundul?
Apoi, in unele campusuri pe aici, e un obicei ciudat. Se merge cu masina in viteza si se striga chestii obscene la tine in viteza, si tu nu poti reactiona. Ma intreb care e mecanismul asta al placerii in intimidare. Persoana care striga nici nu apuca foarte tare sa isi vada victimele, pentru ca se conduce in viteza. Senzatia mea ca sunt intimidati cei care arata ca 'tocilarii,' si de multe ori cei care intimideaza cred ca interiorizeaza un mecanism din asta ca nu sunt indeajuns de bun studenti. Asta ar insemna ca rusinea e dezvoltata in scoala si nu e analizata cand trebuie. E bagata sub pres.
Oameni buni, copiii sunt rai (cu exceptia celor care sunt buni…). Din pacate. Sunt cruzi, fantasmele lor de omnipotenta reapar de multe ori in adolescenta cand individuarea e problematica, pe deasupra au si "avantajul" de a-si fi introiectat agresorul din copilarie si repeta cu cei mai mici ce s-a facut cu ei in anii dinainte. Toti am fost mai mult sau mai putin victime, unii chiar si agresori. Dar ce zice Al cred ca e realist, doar nu ne facem iluzii ca defense atat de serioase trec cu niste trainig si-atat.
Mie mi se pare mai serioasa problema parintilor care fac din asta un capat de tara, o problema insurmontabila, ca si cum copiii lor sunt complet lipsiti de aparare in fata teroristilor de aceeasi varsta. Isi proiecteaza angoasele in copii, neputinta, resentimentul, spaima de necunoscut si rezultatul este ca-si inabiliteaza si mai serios copiii in confruntarea lor cu lumea.
Da, lumea e uneori rea, dar asta nu inseamna ca nu-i putem supravietui fara sa dam curs agresivitatii. Am putea de pilda sa incercam sa-i intelegem pe agresori. Nu toti sunt sociopati, cei mai multi au motive sa fie asa. E drept ca nu putem fi toti psihologi, dar macar sa incercam.
Dragilor, foarte adevarate lucruri spuneti! Fenomenul cred ca tine si de istoria personala a elevului (adica de relatia lui cu parintii) si de problemele copilariei (cruzimea, dorinta de individuare etc.) si de discriminarea generala a cuiva care e "minoritar" si de mentalitatea colectivista gen "tu nu esti mai breaz ca sa parasti". Recent imi povestea o mamica din Marea Britanie cum fetita ei, batuta la scoala de niste colege mai "smechere", a primit raspuns din partea profesorilor ca e de inteles lupta pentru ierarhia in grup printre copii iar ei nu intervin pentru ca asa invata copilul sa supravietuiasca in colectivitate/societate… asa ca sa nu credeti ca numai la noi "se poarta"…
Draga Bogdan, am ras cu lacrimi de scena cu fundurile… Pe bune? O fi vreo distractie pe care noi nu o cunoastem. Pare mai putin agresiv sa-ti arate fundul daca nu te obliga sa-l privesti. :)))
Am citit candva o statistica dupa care injuraturile la popoarele germanice (anglo-saxoni, nemti, scandinavi) trimit mai frecvent la posterioare (asshole, arschloch), pe cand la popoarele latine sunt mai genitalizate (cu organe). O fi deci o diferenta culturala – ei injurau pe limba lor, iar lui Bogdan i se pareau doar caraghiosi.
In evul mediu, unele lupte incepeau cu una din tabere care-i arata fundul celeilalte, ca un semn de provocare, banuiesc. Ce-ar fi fost ca cealalta tabara sa inceapa sa rada? S-ar fi dus naibii razboaiele.
@Dorin: am incredere in statistici, dar francezii cred ca nu au fost luati in calcul. Aia zic merde si cand mananca.
Vaai, Bogdan, foarte tare ce povestesti. Dar vbesti de parca nici usturoi n-ai mancat nici gura nu-ti miroase :). Stiu eu.. poate chiar n-ai mancat. Eu faceam tot felul de farse prin liceu, inteleg foarte bine satisfactia :)). Ma irita obsesia asta pentru programe de reglare a violentei, de political corectness & stuff. De la hai sa ne omoram unii pe altii se ajunge la o foarte ipocrita fobie de violenta. De parca gata, de cativa ani incoace suntem pasnici, ne iubim intre noi, respectam negri, femeile, cainii, copii, pana si o bataie pe umar e hartuire la americani. Ma intreb de ce n-or fi interzis si sexul, nu e prea agresiv?
Ideea e ca toate programele astea de pacifizare sunt hiper ipocrite si facute de oameni care parca au uitat cum e sa fii copil sau chiar..om si se transforma intr-o forma soft de represiune. Auzi, au facut ei un training si acum copiii in loc sa faca misto de victime le sar in ajutor. Mai mult, nici nu barfesc :)))))). saracii copii…