Efrat Ginot: Intersubiectivitate si neurostiinte – intelegerea enactment-urilor si a semnificatiei lor terapeutice

Dezvoltarea înţelegerii enactment-urilor ca manifestări interpersonale ale modalitaţilor în care relaţia se disociază îsi găseşte din ce în ce mai mult suport în studiile ataşamentului şi cercetarea neuroştiinţelor. Înţelegând enactment-urile ca pe un aspect al proceselor intersubiective şi ca pe mesaje ale experienţelor primitive ale pacientului înscrise neuronal, articolul lui Efrat Ginot analizează ce anume transmit enactment-urile şi explorează bazele lor interpersonale şi neuronale. Inconştient declanşate şi comunicate în cadrul interacţiunii intersubiective, enactment-urile dezvăluie pattern-urile relaţionale şi emoţionale implicite, înscrise neuronal ale participanţilor, care inevitabil prind viaţă în cadrul diadei analitice. Se sugerează că eventuala autoconştientizare a analistului cu privire la participarea proprie, urmata de autodezvăluire, produce o întâlnire conştientă, articulată verbal, cu modalităţile relaţionale inconştiente ale pacientului, creand oportunităţi pentru integrarea emoţională şi neuronala. Enactment-urile sunt înţelese tot mai mult ca manifestări puternice ale proceselor intersubiective şi ca expresii inevitabile ale complexelor, deşi în mare măsură inconştiente, stari ale self-ului şi ale pattern-urilor relationale.

Un accent tot mai mare a fost pus pe puterea de transformare a interacţiunilor afective inconstiente care dau viaţă şi în consecinţă modifica memoria implicita şi modalitatile de ataşament. Ca manifestări intense ale schemelor transfer-contratransfer, enactment-urile par a genera procesele interpersonale ca si pe cele interne eventual capabile de a produce integrarea si cresterea. Recent, înţelegerea noastră cu privire la natura şi rolul enactment-urilor a fost îmbunătăţită de studiile atasamentului si de cele ale neurostiintelor, subliniindu-se omniprezenta comunicarii inconştiente în viaţa timpurie şi centralitatea funcţionarii implicite a creierului. Exprimate şi dezvăluite prin enactment-uri, reprezentările timpurii şi pattern-urile relaţionale cu toate afectele lor, adaptările defensive şi manifestările comportamentale sunt implicite, inscrise neuronal. Stabilind faza / stadiul pentru accesul direct şi non-verbal la lumea reprezentaţionala a pacientului, enactment-urile ne duc dincolo de transfer şi interpretări şi ne furnizeaza o nouă apreciere a ceea ce înseamnă cunoaşterea celuilalt. Construite de memoria si starile self-ului reciproc reactivate si disociate, enactment-urile conţin în ele scheme relationale implicite ale ambilor, pacient si analist şi ca atare servesc ca o poarta de acces la pattern-urile relationale ale pacientului. În acest articol, autorul explica ce anume transmit enactment-urile, prin ce mecanisme posibile si cum anume autodezvăluirea analistului cu privire la propria sa experienta în diada contribuie la autoconstientizarea si cresterea pacientului. La baza discuţiei stau date recente şi incitante ale cercetarilor de ataşament şi neuroştiinţelor, două domenii care subliniaza importanţa integrării neuronale şi emoţionale şi descopera legaturi importante intre creier si minte, între experienţe timpurii şi pattern-urile permanente de atasament, relevand cum anume pattern-urile relationale inscrise neuronal prind viaţă într-un enactment.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii


Adesea descrise ca impasuri relationale, enactment-urile creeaza un spatiu intersubiectiv în care atât pacientul cat şi analistul se găsesc într-o încurcătură emoţionala în curs de desfăşurare care diminuează temporar probabilitatea de reflecţie. Ceea ce a fost un efort conştient de colaborare pare în pericol de a se prăbuşi sub greutatea dificultatilor şi sentimentelor si a comportamentelor aparent inexplicabile în ambii, pacient şi analist. In forma cea mai extrema, enactment-urile ameninţă să oprească procesul analitic în totalitate sau sa-l scape de sub control.

Fie brusc, fie premeditat, devreme sau mai târziu în analiza, de lungă sau de scurtă durată, enactment-urile sunt aproape întotdeauna o surpriză. Chiar dacă rezultă din sentimente transferentiale primare ale pacientului şi percepţii distorsionate ce isi găsesc ecouri emotionale constiente si inconstiente în analist sau dintr-o atmosferă moarta, de a fi blocat şi nemiscat, enactment-urile indică faptul că ceva este în afara sincronizarii. Acest „ceva” şi implicaţiile sale remarcabile pentru practica clinică sunt centrul discuţiilor următoare.

Pentru a explora enactment-urile în contextul atât al studiilor ataşamentului, cat şi al celor din neuroştiinţe, urmatoarea vinieta, care a avut loc aproximativ dupa doi ani in analiza, scoate în evidenţă modul în care procesele inconstiente intersubiective intruchipeaza şi dezvăluie pattern-urile relaţionale timpurii şi introduce, de asemenea, rolul important de autodezvăluire a analistului.

O femeie de vârstă medie, Tina, căsătorita, cu doi copii, a urmat alta analiza înainte sa lucreze Efrat Ginot cu ea şi, din spusele ei, a învăţat foarte mult despre ea şi relaţia ei cu părinţii ei, ambii supravieţuitori ai Holocaustului, in prezent decedati. Explicandu-si dorinţa de a începe analiza din nou, Tina a spus că a avut cunoştinţă de unele comportamente recurente pe care dorea să le schimbe. Nu-i plăcea cat de opozanta a fost şi cât de uşor devenea contradictorie în multe situaţii. Ea a suspectat că opoziţia ei automata la opiniile altora i-a afectat într-adevăr capacitatea de a realiza mai multe şi de a lega mai usor relaţii. De asemenea, a vrut să înţeleagă dificultăţile ei cu „nevoia de alţii”, o problema pe tot parcursul vieţii, atribuita de ea nevoii de a avea grijă de mama ei devastata emoţional şi de a o „vindeca” de sentimentele de durere şi tristeţe.

Tina a relatat toate acestea cu o atitudine serioasa si optimista, presarata cu cinism şi umor autopeiorativ. Ea a spus ca poate ceea ce a fost în spatele opoziţiei ei este ceva atat de intunecat si infricosator, incat nu-i putem face fata. Acest lucru nu a fost spus cu un ton amenintator sau cu ostilitate. Nu este resimtit chiar ca o provocare, ci mai degrabă ca pe ceva neutru, un simplu fapt. În orice caz, a spus ea,

Nu vă faceţi griji, voi fi un pacient bun.

Ascultand-o pe ea, analistul spune ca a fost surprins să descopere ca simte atât optimism, cat şi groază, reactionand la ceea ce a spus, dar, mai mult de atat, la unele sentimente nerostite si neidentificate. El mai spune ca a simţit îngrijorare pentru viitoare confruntari şi în acelaşi timp a fost conştient de dorinţa de a-i oferi posibilitatea unei întâlniri securizante.

Tina a început, într-adevăr, ca un „bun” pacient. A vorbit cu usurinta despre un tratament din trecut, educaţia ei hiperprotectiva si relatia problematica cu sotul ei.

Nu era vreo problema că cuvintele ei nu ar fi rezonat sau ca ar fi fost golite de afect. Ea şi-a exprimat sentimentele de anxietate şi tristeţe, mai ales atunci când si-a amintit de felul mizerabil şi dureros in care i s-a părut întotdeauna mama ei. Ceea ce părea static era modul asigurator / convingator al Tinei de a-si prezenta sentimentele şi gândurile. Era ca şi cum ea nu a fost curioasa deloc cu privire la orice noi posibilităţi sau de a descoperi ceva nou despre ea.

Cu timpul, Tina s-a fixat într-un mod de relatare provocator şi de persiflare intercalat cu o complianta care solicita recunoaşterea pentru asta. Când se justifica, nu era în mod deschis ostilă sau dispreţuitoare, ci mai degrabă jucăuşă, cu nevoia de a fi deşteapta, de a avea dreptate şi de a avea ultimul cuvânt. Alteori, părea multumita, era de acord cu analistul şi il complimenta pentru intervenţii. Complimentele si complianta Tinei il faceau sa se simta inconfortabil si anxios. El ne marturiseste ca a fost vag conştient de teama de represalii, devalorizare şi de un atac ce urma sa aiba loc. În acelaşi timp, spune ca a avut sentimentul ciudat că cuvintele măgulitoare ale Tinei nu erau cu adevărat îndreptate catre el, pareau mai mult, in general o periere bine practicata, o încercare de a-l ţine la distanţă. Analistului i-a devenit clar că, fie şi atunci când ea era de acord cu el, nu era într-adevăr de acord. Când se simţea frustrat şi iritat, se întreba in gand dacă el a contribuit oarecum inconştient la stagnarea sedintelor.

Când a discutat cu Tina despre ceea ce gandea el, ea a fost repede de acord. A spus că a revenit la „vechiul obicei de a fi in control” cu privire la ea şi la situaţie, un control care o protejeaza de a deveni vulnerabila şi neputincioasa. A recunoscut modul în care a fost păzită de a lasa pe cineva s-o ajute. Observand comportamentul ei ca fiind prezent si la mama ei deprimata, Tina a simţit că a fost foarte puţin loc în orice relaţie ca ea să fie deschis neputincioasa. Sa fie autosuficienta a fost cel mai confortabil şi natural pentru ea. Rolul ei de îngrijitor, ca un copil cu ambii părinţi anxiosi si tristi, s-a mutat din nou în prim-plan. Cumva, aceste discuţii erau ca si cum ar trimite rapid catre teritorii cunoscute mai degrabă decât sa deschida intrebari unor amintiri si experiente emotionale suplimentare; acestea pareau inchise, spune analistul.

Folosind abilităţile ei de a analiza, de a explica, de a glumi şi de a contracara, Tina a exercitat un control neclintit asupra răspunsurilor sale emoţionale şi peste atmosfera emoţională a interacţiunii analitice. Variatele intervenţii ale analistului au fost auzite, examinate, iar apoi respinse subtil. Se părea că Tina pur şi simplu nu ar putea lua mai mult de la analist. Deşi a înţeles şi a putut chiar empatiza cu nevoia Tinei de a fi autosuficienta, un subiect care a fost frecvent discutat în legătură cu istoria ei cu părinţii ei, el totusi se simţea inutil, minimalizat şi neimportant:

Tina ar putea face o analiză foarte bine fără mine.

Ea deja ştia totul şi ceea ce avea nevoie era o validare continua a insight-urilor şi concluziilor ei.

Cu un sentiment crescând de nelinişte si anxietate pe care ni-l marturiseste, analistul a realizat ca Tina vorbea mai mult despre nevoia ei de a avea grijă de mama ei în acel mod familiar vechi. Ceea ce nu era deocamdata conştient era creşterea rebeliunii sale interioare. Prin urmare, interacţiunile din sedinta reflectă – spune autorul – extrem de mult comunicarea reciproca in mare masura inconstienta care nu ar fi putut fi încă reflectata şi înţeleasa – în esenţă, o reţea de pattern-uri relationale implicite care provin de la amândoi.

Nu ştiu cum, am devenit mai activ şi vorbaret decât oricând înainte, încercand în mod repetat să directionez interacţiunea noastră, încercând în esenţă să lupt, tinand o parte din control departe de Tina. Peste cateva sedinte, am provocat necruţător sentimentele exprimate de Tina şi explicaţiile, considerându-le prea intelectuale, repetate şi în serviciul defenselor ei. Intervenţiile mele nu au fost incorect de dinamice; unele interpretări şi observaţii fusesera discutate inainte. Mai degrabă contextul emoţional al acestor intervenţii, lipsa mea de empatie, sentimentele mele de sufocare şi comportamentul meu extrem de activ şi de controlator, toate ar fi trebuit sa ma avertizeze de faptul că am fost profund implicat într-un enactment. La acel moment, cumva, deşi cu senzaţia de disconfort şi anxietate, cu sentimentul de sufocare şi prestaţie inutilă, nu am fost conştient de acţiunile mele.

După aceste sedinte, Tina ar fi putut pleca din cabinet supărată, sfidătoare şi vizibil afectata. Dar când si-a descris sentimentele şi reacţiile în timpul sedintei următoare, ceea ce am auzit, cumva, nu a fost vulnerabilitatea Tinei, ci mai mult decat atat, o lipsa de reflectie, consumand nevoia de a se lupta cu mine şi contracarand încercările mele de a o ajuta.

De-a lungul urmatoarelor catorva saptamani, sentimentele de sufocare ale analistului au devenit din ce in ce mai clare, simtindu-le chiar în trup (uneori se simţea paralizat şi apatic).

În timpul unei sedinte deosebit de dificile, atunci când comportamentul meu părea să comunice Tinei că ea mereu n-a fost unde am vrut eu să fie, Tina izbucni în lacrimi, chipul si trupul sau afişand o mare agitaţie. Pe fondul suspinelor, ea a descris cat de bruscata s-a simţit, cat de anxioasa si de singura. A spus că chiar vroia să-mi multumeasca, dar nu ştia cum, şi acum se simte profund dezamagita de noi amandoi. La fel ca si cu fostul ei analist, se simţea fără speranţă, pierduta si neinteleasa. Am vrut ceva de la ea şi ea nu ştie ce anume. Tot ceea ce a simţit a fost ca este bruscata şi constrânsa. Reacţiile mele iniţiale au fost un amestec de vinovăţie, înfrângere şi un sentiment de eşec. Nu numai ca nu am putut ajunge la Tina, dar am înţeles-o complet gresit. În acelaşi timp am devenit, de asemenea, conştient de un sentiment tot mai mare de tristeţe, o tristeţe nu doar ca ecou al starii emoţionale a Tinei, ci, de asemenea, părea să fie generata de un nenumit si adanc regret şi de disperare. Sentimentele mult mai familiare de a fi controlat şi sufocat nu-mi mai păreau urgente sau periculoase. Devenind dureros de conştient de participarea mea intensa si de sentimentul de nesiguranta, am recunoscut fata de Tina că într-adevăr am fost orb la modul în care m-am comportat în cadrul ultimelor catorva sedinte si la modul în care o făceam să se simtă. Am descris, de asemenea, tristeţea copleşitoare pe care tocmai am simtit-o, întrebându-ma cu voce tare cum am ajuns să ma simt atât de intens trist. Tina mi-a reprosat:

De ce este atât de important pentru tine sa controlezi ceea ce am nevoie să spun, să-ti bifezi agenda?

a intrebat ea, cu lacrimi şi uimire. Fiind inca in defensivă, am răspuns că nu am fost destul de sigur ce s-a-ntamplat in timpul ultimelor câtorva sedinte şi cu ceva timp înainte, dar am fost sigur că atat de dificile au fost experienţele dintre noi, incat avem nevoie sa înţelegem ce au însemnat. Mi-am cerut scuze pentru comportamentul meu din nou, pentru ca am fost brutal si vatamator, dar, de asemenea, am spus că ceea ce s-a întâmplat, ratarile noastre emotionale reciproce au fost construite de o perioada de timp. Păreau a fi parte din ceva mai mare decât noi, ceva care ar putea să ne înveţe foarte multe despre lumea ei interna şi a mea. Incheindu-se sedinta, n-am mai avut nici o şansă de a descrie sentimentul cel mai deranjant pentru mine, sentimentul de sufocare ucigatoare.

Tina a parasit acea sedinta încă in stare de agitaţie. La următoarea sedinta, ea a povestit următorul vis: Suntem amândoi în cabinetul meu şi ea ma intreaba,

De ce suntem aici?

Nu exista ferestre în acest cabinet. Simte o panică în creştere şi cu groază îşi dă seama că eu nu o pot ajuta, nimeni nu poate. Se simte pe punctul de a se sufoca şi se forţeaza să se trezească.

În timp ce discutam visul (constatând că, în realitate, cabinetul are o fereastră mare, foarte luminoasa), pentru prima dată Tina si-a trait şi exprimat gândurile şi sentimentele în moduri directe şi imediate. A fost în mod clar şi deschis furioasa, trista, şi speriata. Dintr-o dată, a devenit pe deplin conştienta de o senzaţie intolerabilă de a fi închisa, trantita şi sufocata. Inima a-nceput sa-i bata tare şi a simtit panică. A simtit ca si cum pieptul şi capul ei urmau să explodeze. În timp ce-i dezvăluiam Tinei propriul meu sentiment de a fi controlat şi sufocat de ea şi cum acest sentiment a trezit un ecou in ale ei proprii, stresul Tinei s-a intensificat. Dar de data asta ea nu a mai fugit de sentimentele si de experientele ei înfricoşătoare. Dimpotrivă, a vrut cu disperare să înţeleagă interacţiunile noastre zbuciumate. Aşa cum am vorbit, a devenit clar pentru amandoi că ceva foarte important a fost încorporat în comunicările noastre aparent nepotrivite. Nu doar nevoia ei de a avea grijă de mama ei a colorat interacţiunile Tinei, nici doar comportamentul ei opozant şi evaziv. Pe deplin disociata a fost teama ei enorma de a fi invadata şi controlata emotional. Durerea, enactment-urile prelungite expuse in esenta, pattern-urile relaţionale inconstiente şi memoria afectiva care caracterizează aproape toate interacţiunile Tinei cu alţii – o teama intensa de a fi violata emoţional şi forţata să se adapteze la celalalt şi alte nenumărate defense automate toate erau destinate pentru a-i păstra sentimentul de autonomie. Nu ştiu cum, am ajuns să întruchipez ambele: mama invaziva emotional si propriile stari de sine disociate ale Tinei.

Autorul ne explica in continuare ca pacienta a adus în prim plan un pattern relational caracterizat printr-o dorinta intensa de a fi o fiică bună, pentru a uşura şi şterge trecutul de nesuportat al mamei şi, în acelaşi timp, că a fost coplesită de disperare in încercarea de a se elibera de mama ei. Nu doar mesajele verbale ale mamei sale au făcut-o pe Tina sa se simta depasita si sufocata, ci chiar si ceea ce Tina a simtit a fi un sentiment atotcuprinzător de tristeţe şi disperare, care a fost constant şi nonverbal transmis ei. Memoria disociata şi experienţe traumatice nemenţionate au permis multor mesaje inconştiente sa treaca de la mama la fiica ei: modelele de bază ale interacţiunii ei cu sine şi cu lumea. Simtindu-se din ce în ce mai sufocata, Tina, de asemenea, a avut nevoie sa existe prin sensul propriu al unei subiectivităţii independente, prin sfidare şi combativitate, pe care le-a utilizat în existenta ei.

Schimbând mesaje la nivel inconştient, amândoi am reacţionat simultan la acestea şi am declanşat memoria afectivă implicită, fantasme şi apărări. În schimbul nostru simbolic, am fost cel chemat să pună în act ceea ce a fost cel mai înfricoşător, aproape anihilant, devenind prin comportamentul meu mama asupritoare emoţional. Şi, ca şi Tina confruntata cu controlul ei emoţional, am experimentat, de asemenea, o presiune crescândă de a rezista sentimentului de sufocare, de a-mi retrage şi păstra subiectivitatea mea. Într-un fel, am întruchipat stările de sine disociat ale Tinei, profunzimea ferocităţii lor emoţionale profunde şi sensul, nefiind pe deplin recunoscute până ce enactmentul nu a avut loc.

Controlul defensiv pe care Tina l-a exercitat asupra şedinţelor a fost observat şi discutat de multe ori, dar, doar cunoscându-l şi analizându-l, nu a creat spaţiul interpersonal în care să se experimenteze şi să se înţeleagă autentic sensul său multiplu. Dimpotrivă, vorbind părea doar să perpetueze şi să consolideze oscilaţia între conformitate şi sfidare. Introiectarea de către mine a proiecţiilor Tinei de groaza de a fi invadată de o stare emoţională opresivă care nu-i aparţine ei şi participarea mea într-un enactment care transmite teama amândurora de sufocare şi apărările împotriva ei, ne-a permis să devenim conştienţi de stările disociate ale sinelui care de multe ori se repetă. Sensul nearticulat era că supunerea pasivă a fost o condiţie obligatorie pentru a menţine orice relaţie şi lupta simultană pentru a-şi conserva simţul de autonomie pe care se bazau multe dintre relaţiile strânse ale Tinei, inclusiv cea cu sotul ei.

Insight-ul asupra tendinţei ei de a se opune şi de a contrazice nu a fost suficient pentru integrare si crestere. Mai degrabă, un amestec al pattern-urilor implicite emotionale şi relaţionale de atasament inscrise timpuriu a generat ceea ce a simtit, dar nu este încă o parte dintr-un sentiment conştient de sine. Prin faptul ca au fost actate si rememorate, aceste pattern-uri timpurii inscrise implicit au avut posibilitatea de a fi recunoscute, analizate şi integrate.

Bromberg a vorbit despre enactment ca fiind efortul pacientului de a negocia între stările disociate ale sinelui care, din cauza unor experiente traumatice, nu sunt simbolizate verbal.

Subliniind impasurile relaţionale inevitabile care însoţesc enactment-urile, unii clinicieni le văd ca pe puncte de întâlnire al căror mesaj real către analist este de a reuşi să se implice cu pacientul cu adevărat şi autentic. Un astfel de angajament, ghidat de contratransferul analistului, poate să contribuie la descoperirea şi rezolvarea pattern-urilor de ataşament dureroase cu origine in memoria implicită şi fantasmele pacientului care au rămas neexplorate şi sunt pasibile să se repete. Prin trăirea repetiţiilor inevitabile ale pattern-urilor defensive învăţate timpuriu şi internalizate emoţional, enactment-urile sunt în esenţă o expresie a procesului repetiţiei compulsive a cărui formă inconştientă trebuie să devină conştienta şi integrată (Freud, 1914 / 1958).

Acest punct de vedere teoretic şi clinic ce priveşte enactment-urile ca pe manifestări interpersonale şi intruchipari ale părţilor disociate ale self-ului pacientului îşi găseşte din ce în ce mai mult un ecou puternic în cercetări ale ataşamentului şi neurologice care ajută la descifrarea a ceea ce enactment-urile comunică.

Descoperirile recente neuroştiinţifice au furnizat date convingătoare cum că pattern-urile interacţionale dintre sugari şi îngrijitori creează schimbări neuronale de durată în reţelele din creier, rezultând pattern-uri de atasament definitive, pattern-uri de reglare afectivă şi puncte de fixatie ale modularii emotionale care durează din copilărie până la vârsta adultă. Deşi mecanismele neurobiologice exacte care stau la baza dezvoltării neuronale nu sunt încă pe deplin explicate, rolul amigdalei creierului în instalarea fricii şi calităţile emoţionale şi relationale ale emisferei drepte sunt printre modelele neuropsihologice extensiv cercetate. Îndeplinind o funcţie de detectare si raspuns la stimulii periculoşi care pot afecta supravieţuirea, amigdala, activă de la naştere, mediază răspunsurile emoţionale ale bebeluşului la mediul înconjurător. Intiparind senzaţiile viscerale şi afectele care însoţesc evenimentele interpersonale timpurii, amigdala şi caile ei neuronale instituie timpuriu sistemele memoriei implicite, adaptările defensive şi pattern-urile de ataşament.

Frica determinată de amigdală este o formă implicită de învăţare ce apare fara constienta din copilaria timpurie. În plus faţă de stocarea memoriei implicite referitoare la situaţiile de pericol perceput în circuitele proprii, amigdala modulează, de asemenea, formarea memoriei explicite în circuitele hipocampusului.

Un mediu emoţional de anxietate activeaza frecvent apărări automate adaptate pentru a face fata anxietăţii generalizate. Într-un astfel de mediu, dezvoltarea unor sisteme neuronale devine deturnată către crearea şi repetarea starilor sinelui caracterizate prin anxietate interpersonala sporită şi o reglare afectiva saraca, mai degrabă decât prin afect pozitiv şi deschidere.

Ca rezultat, pattern-urile de atasament clivate si conflictuale se desfasoara precum cele pe care le-am experimentat cu Tina. Gradul de disociere neuronala între aceste reţele de reprezentare va determina care pattern de atasament va fi cel mai des reactivat emotional şi repetat. La maturitate, indiferent de experienţele actuale, reţelele amigdalei, bazându-se pe frica timpurie invatata, vor continua să se concentreze asupra a ceea ce ei percep ca pericol interpersonal şi anxietate indusa.

Maturizarea timpurie a emisferei drepte pare, de asemenea, să fie implicata în procesul de învăţare emoţională implicită care precede dezvoltarea verbala şi ca atare

reprezintă substratul biologic al inconştientului dinamic (Schore).

Spre deosebire de procesele mai conştiente şi explicite legate de emisfera stanga, emisfera dreapta e legata de prelucrarea timpurie a informaţiilor implicite, memoriei emoţionale şi experienţelor care stau la baza imaginii de sine si a simtului de sine individual. În urma acestor constatări, Schore (2005) a descris modul în care interacţiunile atasamentului afectiv între mame şi copil formeaza dezvoltarea neurologica a sistemului limbic al emisferei drepte, dominant pentru pattern-urile emoţionale implicite.

Studiile atasamentului au demonstrat legături puternice între pattern-urile relationale ale mamelor şi sugarilor şi pattern-urile ulterioare de ataşament securizant, evitant, anxios-ambivalent si dezorganizat. Sugarii cu ataşament dezorganizat au arătat comportamente conflictuale şi contradictorii faţă de mamă, precum şi comportamente impietrite, dezorganizate şi haotice. Comportamentele de îngrijire care au fost cel mai consecvent legate de ataşamentul dezorganizat şi apoi de o structură disociativa au fost de indisponibilitate emoţionala, cu răspunsuri disruptive şi de fuziune maternă care depasesc nevoile bebelusului. Starile self-ului nementalizate şi, prin urmare, neintegrate ale îngrijitorilor înşişi au fost, de asemenea, extrem de conectate cu pattern-uri de ataşament dezorganizat. Lyon-Ruth (2003) a concluzionat că pattern-urile de ataşament construite pentru a fi gestionate cu interacţiuni stresante afectiv sunt adaptări defensive timpurii care se dezvolta din cauza eşecurilor îngrijitorului de a oferi răspunsuri liniştitoare în faţa stresului sau teamei copilului. Stând la baza răspunsurilor reactive ale copilului, răspunsurile adaptate automat la stimulii afectivi nonverbali sunt procese neuronale preverbale, implicite. Complementar cu aceste observaţii, Siegel (1999, 2001) de asemenea a demonstrat că relaţiile de ataşament precoce determină dezvoltarea socială şi emoţională prin faptul că influenţează structurile cerebrale care mediază aceste experienţe.

Având în vedere rolul amigdalei si al reţelelor neuronale aferente în învăţarea emoţională, pattern-urile de ataşament sunt în esenţă scheme implicit procedurale care conţin sisteme de memorie senzorială, motorie, emoţională şi cognitivă. Aceste reţele multiple de memorie, disociate de sensul de sine conştient, dar foarte repetitive, sunt actate în orice relaţie care declanşează vechile pattern-uri emoţionale şi apărările care s-au dovedit de succes în aceste relaţii.

Este important de menţionat aici, totuşi, că în încercarea de a înţelege natura pattern-urilor relationale de durată, interacţiunile extrem de complexe între predispoziţiile diferite şi mediu ar trebui să fie, de asemenea, luate în considerare. Cel mai probabil aceasta va fi urmatoarea frontiera în cercetarea neuropsihanalitică.

In continuare autorul ne spune ca, desi pacientul are speranta de a fi recunoscut şi înţeles emoţional, memoria afectivă implicită repeta pattern-urile de ataşament conflictuale (prin reţelele de memorie înscrise neuronal). Relaţia analitica, dar şi personalitatea unică a analistului servesc pattern-urilor interacţionale timpurii; relaţia terapeutică activează schema emotională dezadaptată şi disociată care a adus pacientul în tratament.

În acelaşi timp, aceste pattern-uri sunt unele pe care

concomitent el vrea să le examineze şi să le evite (Bucci).

Rezistenţa mea personală de a fi împins şi forţat într-o poziţie emoţională a fost un ecou inconştient al schemei emotionale inconştiente a Tinei cu mama ei. Dar cu cât mai mult am protejat inconştient sentimentul meu de sine prin deconectarea de la impactul emotional al experienţei ei, cu atât mai insistentă a devenit ea.

Aici întâlnim esenta unui enactment în care interacţiunea care este creată conţine în ea elemente relationale inconştiente ale celor doi participanţi, constient si inconstient reacţionând la ele şi care se influenţează reciproc. Şi, aşa cum între părinţi şi copii conştientizarea experienţei este solutia, şi în analiza se creeaza posibilitatea de sens şi de simbolizare. După cum este argumentat mai târziu, această conştientizare poate fi ajutată foarte mult prin dezvăluirea de către analist a experienţei sale proprii, un proces care poate avea loc doar dacă unul dintre participanţi îşi dă seama că un enactment a avut loc.

Modalităţile în care pattern-urile de atasament înscrise neuronal sunt transmise într-o interacţiune intersubiectivă sunt relevante atât pentru diada părinte-copil, cât şi pacient-analist. Un studiu extensiv de cercetare a sugarilor, precum şi observaţiile clinice au vorbit despre mesajele inconştiente identificate în expresii faciale, comportament verbal şi gestual afişat.

Se pare ca starile self-ului parental sunt transmise inconstient: între emisferele drepte – atât a mamei, cat şi a copilului, starile self-ului mamei sunt transmise gandirii copilului prin mesaje nonverbale. Fiind conectate sistemului limbic şi, astfel, sensibile la evaluarea interpersonala şi prelucrarea emoţională, emisferele drepte – a mamei şi a copilului – sunt deosebit de active în primii doi ani de viata ai copilului. Dupa parerea lui Schore, emisfera dreapta a mamei este prima realitate a copilului. Preocuparea ei emotionala fata de copil şi eforturile ei de acordaj sunt piatra de temelie pentru memoria implicita şi pattern-urile relaţionale, proiectate in emisfera dreapta receptiva a copilului. Sustinand rolul emisferei drepte a creierului în prelucrarea comunicării nonverbale, concluzia lui Schore (2005) este că dezvoltarea capacităţii copilului de a procesa eficient stimuli vizuali de la ingrijitor are loc în emisfera dreaptă.

În cadrul interacţiunii intersubiective în diada psihanalitică, o comunicare similara implicita are loc în mod constant. Pe baza constatărilor recente neurobiologice, Schore (2005) a susţinut că capacitatea de a primi şi procesa mesaje implicite este

optima cand clinicianul este într-o stare de receptivitate a emisferei drepte a creierului.

Dupa Adolphs, Damasio, Tranel si Cooper, emisfera dreapta este implicata în recunoaşterea expresiilor emoţionale ale celorlalti şi este facilitată de senzatii corporale interne interpretate de emisfera dreapta şi nu de cea stânga, mai analitica. Astfel, emisfera dreapta a analistului, dupa Schore (2005), ii permite analistului să-l cunoasca pe pacient într-un mod instantaneu şi mult mai direct. Schore concluzioneaza că spatiul intersubiectiv conţine în el nu doar schimburi emotionale, ci si corporale.

Intelegerea mecanismelor care stau la baza schimbului emotional inconstient este oferita de noile cercetari asupra neuronilor oglindă descoperiti în cortexul parietal inferior, frontal şi posterior. Neuronii oglinda sunt activati nu numai atunci când un participant il observa pe altul, dar, de asemenea, atunci cand participantul este angajat într-o interacţiune relaţionala activa cum ar fi o imitaţie expresiva a acţiunii sau afectului. În plus, neuronii oglinda la om sunt implicati nu numai în actiunea de recunoaştere, dar, de asemenea, în captarea intenţiilor celorlalti, deducând automat viitoarele obiective. Această noua constatare extinde funcţia lor de percepere de la imitaţie simplă şi recunoaştere la înţelegerea instantanee a scopului şi intenţiei.

Gallese (2003) a propus ca un mecanism neuronal similar

ar putea stimula capacitatea noastră de a împărtăşi sentimentele şi emoţiile cu alţii… senzatiile si emotiile afişate de alţii pot fi, de asemenea,

subliniate

şi, prin urmare, implicit intelese, printr-un mecanism de potrivire in oglinda.

Neuroni oglindă în modelul lui Gallese pot de asemenea explica relaţia dintre interacţiunea afectiva şi empatie şi dintre empatie şi senzaţia corporală. Legăturile emoţionale şi răspunsurile senzoriale catre ceilalti sunt activate prin gesturile, tonurile vocale, posturile şi expresiile faciale, creand un intuitiv sau o cunoaştere implicită a acestora şi, dupa Gallese, o noţiune extinsa de empatie. Astfel, neuronii oglindă, care au fost găsiti atat la copii cat si la adulţi, creeaza un spaţiu activ impartasit intersubiectiv în care emotiile celuilalt pot fi percepute implicit şi numai apoi înţelese.

În continuare, ne spune ca neuronii oglindă sunt implicati în activarea reţelelor sistemului limbic, cum ar fi amigdala, care sunt critice pentru învăţarea şi procesarea emotionala, si ca mesajele inconştiente mediate de neuronii oglindă dau naştere enactment-urilor, permitand analistului sa-si foloseasca propriile sale emoţii şi senzatii corporale pentru a identifica pattern-urile de ataşament ale pacientului.

Faptul că discursul verbal al unei interacţiuni constituie doar o parte a unui întreg mult mai mare este evidenţiat de constatările că cele mai multe informaţii codificate şi utilizate se desfăşoară in afara conştientizarii.

Ecoul psihanalitic al studiilor despre neuronii oglinda poate fi găsit în lucrările Grupului de Studiu al Procesului de Schimbare care a analizat mecanismele noninterpretative ale schimbarii terapeutice. Subliniind relaţia impartasita, ei văd o acţiune terapeutica puternica în cadrul comunicarii si cunoasterii intersubiective implicite, numite „un moment de întâlnire”. Piatra de temelie a „relaţiei implicite impartasite” este situata în

procesul primordial de comunicare afectivă, cu rădăcinile în relaţiile timpurii (Stern).

Cunoasterea relationala implicita, care este parte a relaţiei impartasite, poate fi observata, apoi, ca finalizandu-se cu un enactment care prin natura sa permite ca analistul sa experimenteze nemediat pattern-urile emotionale permanente ale pacientului. Paradoxal, în ciuda dificultăţilor inerente şi a incertitudinilor care le însoţesc, enactment-urile pot de asemenea oferi cele mai semnificative şi directe modalitati, atât pentru pacient, cat şi pentru analist, de a se conecta cu ceea ce trebuie să fie cunoscut, recunoscut şi integrat ca parte a unui sentiment de sine în curs de constituire. În acest context, enactment-urile contribuie la un mod intersubiectiv de empatie bazat nu doar pe un ecou emoţional al sentimentelor pacientului explicit exprimate, ci pe o experienţă inconştienta care e în mod direct conectata cu emoţiile disociate, apararile si pattern-urile de ataşament ale pacientului.

Enactment-urile pot fi o întâlnire autentica, dar pot prezenta, de asemenea, potenţiale capcane. Poate exista o granita subţire între înţelegerea si analizarea cu succes a unui enactment şi cedarea la potenţialul său distructiv care să deraieze tratament analitic.

Autodezvăluirea de catre analist a experientei sale poate constitui un aspect clinic important al enactment-urilor şi poate oferi unul dintre cele mai puternice instrumente spre creştere conştientă şi integrare.

Importanţa starilor integrate ale self-ului precum şi a reţelelor neuronale pentru experienta de bunăstare, conştiinţa de sine şi funcţionarea eficientă este subliniata atât în activitatea clinică cat şi în neuroştiinţe. În paralel cu observaţia clinică a starilor disociate ale self-ului şi a pattern-urilor de ataşament este noţiunea de „slaba integrare neuronala”. Siegel (1999, 2001) şi Schore (1994, 2005) au susţinut că reglarea emotionala stabilita în interacţiunile precoce mamă-copil contribuie la organizarea şi integrarea diverselor reţele neuronale critice pentru afect şi autoreglare şi funcţiile memoriei explicite. Similar, LeDoux (1996, 2002), Panksepp (2003), precum şi Cozolino (2002) au subliniat importanta integrarii între creierul emotional si functiile corticale superioare.

Dintr-un punct de vedere psihanalitic precum şi dintr-o perspectivă neuroştiinţifică, efortul terapeutic urmăreşte a consolida integrarea între reţelele de afect şi cogniţie (sistemul limbic superior si cortical / inferior) şi între reţelele emisferei drepte şi stangi. În timp ce emisfera dreapta este mai dens conectata la trunchiul cerebral şi sistemul limbic şi mediază sentimentele, detecţia şi înţelegerea mintii proprii ca şi a celorlalti, stânga este mai legată de funcţionarea executivă superioara si este considerata a fi „interpret” sau „decodor” de experienţe. Insuficienta integrarii neuronale impiedica recunoaşterea conştientă a experienţelor copleşitoare traumatice sau dureroase, rezultând intr-o influenţă mai mare a regiunilor inferioare impulsive si emotionale ale creierului în detrimentul proceselor mai raţionale de reflectie. Integrarea sporită a acestor reţele diferite este esenţială pentru simbolizare şi acceptare a afectelor şi experienţei, pentru toleranţă afectiva precum şi pentru o conexiune flexibila între sistemele de memorie, implicita şi explicita. O capacitate crescuta de integrare, dupa Siegel (2001), poate permite individului să stabilească o „stare diadica coerenta” creând capacitatea de compasiune. Siegel presupune în continuare că o astfel de capacitate este baza pentru ataşamentul securizant.

Aflam mai departe ca pattern-urile de ataşament timpurii ale pacientului dau actului de autodezvăluire din partea analistului puterea transformatoare datorita neuronilor oglinda.

Această atitudine poate oferi – atât pentru pacient, cat şi pentru analist – unele legaturi care lipsesc, unele noi înţelegeri despre amintirile îngropate şi necruţătoarele pattern-uri relaţionale autodistructive. Examinarea reciprocă reflexiva permite pacientului să devină conştient de sine, sa-si integreze pattern-urile implicite anterioare stocate şi activate in căi mai strâns legate de sistemul limbic şi sa le lege de funcţionarea corticala superioara.

Concluziile neuroştiinţifice au confirmat, de asemenea, observaţiile clinice că fără experienţe afective semnificative, orice mişcare analitică faţă de schimbare este de scurtă durată, în cel mai bun caz. Într-adevăr, neurologii au demonstrat ca stresul si stimularea emotionala schimba conectivitatea neuronală şi plasticitatea creierului, cel mai probabil printr-un mediu biochimic schimbat. Cowan si Kandel (2001) au concluzionat că rezultatul excitarii afective este prezenţa unei cresteri de neurotransmitatori care permit, prin urmare, readaptarea neuronala şi reorganizarea corticala. Desigur, mediul primitiv emoţional generat de un enactment permite stimularea emoţionala necesara care să conducă la schimbări neuronale. Autodezvăluirea analistului permite celălalt element care contribuie la creştere, o întâlnire autentica prin care sentimentele dificile pot fi experimentate, verbalizate, înţelese, şi integrate.

Autodezvăluirea analistului este singura posibila rezolvare a unui enactment, dar si un potenţial efectiv. Analistul nu ştie mai bine modul în care pacientul se simte şi ceea ce are nevoie pacientul, ci, mai degrabă, prin faptul că e parte dintr-un enactment, analistul în mod inevitabil simte ceea ce aparţine pacientului. Conceperea experienţei celor doi participanţi ca pe o unitate în spaţiul intersubiectiv face autodezvăluirea analistului un act interpersonal care oferă un mediu continator. Este important de menţionat la acest punct că problema autodezvăluirii analistului nu este considerată aici ca o tehnică analitică generala. Divulgarea de informaţii cu caracter personal general nu este încurajata, nici nu este privită ca un mod acceptabil de a promova un sentiment de intimitate. Mai degrabă, autodezvăluirea este văzuta aici ca pe un element integrant în analiza enactment-urilor: aceasta reprezintă esenţa eforturilor de colaborare a ambilor participanţii, dând glas a ceea ce este ascuns şi disociat.

Nici un alt aspect al procesului psihanalitic nu reprezintă o astfel de complexitate interpersonala, oportunităţi atat de mari pentru schimbare şi eventuale capcane ca prezenţa unui enactment. Şi nici un alt eveniment interpersonal în psihanaliză nu generează aceeaşi calitate şi gamă de afecte, confuzie si comportamente inconştiente în ambii participanţi. Capabil să zadarniceasca temporar schimbul analitic reciproc si reflexiv, un enactment poate adesea creea un impas care ameninţă să deraieze procesul analitic. Intruchipand cele mai intense manifestari ale interacţiunii transfer-contratransfer, enactment-urile expun si repeta cateva dintre pietrele de temelie fundamentale ale self-ului timpuriu al pacientului si reprezentarile celorlalti în timp ce angajeaza unele scheme relaţionale inconstiente proprii analistului. Rezultarea procesului intersubiectiv complex si inevitabil în diada psihanalitică furnizează atât pacientului cat şi analistului o enormă oportunitate pentru activitatea interpretativa reflexiva bazata în mare parte pe interacţiuni interpersonale care dezvăluie pattern-urile relaţionale ale pacientului.

Folosind constatările recente din domeniul neuroştiinţelor şi studiilor de ataşament, eu am examinat modul în care pattern-urile de atasament implicite, inscrise neuronal inconştient isi găsesc o expresie repetata de-a lungul vieţii şi prind viaţă în enactment-uri.

Afirmaţia că enactment-urile sunt manifestări intersubiective ale pattern-urilor de ataşament inscrise neuronal dobândite în contextul relaţiilor timpurii este un exemplu al modului în care domenii aparent fara legatura, în acest caz intersubiectivismul, studiile ataşamentului şi neuroştiinţele, se intersectează inevitabil şi se lamuresc reciproc.